În cadrul celei de-a 75-a ediții a premiilor Golden Globes, Reese Witherspoon, celebra actriță și militantă pentru drepturile femeilor, inițiatoare, alături de alte femei celebre, a mișcării Time’s Up, a fost cea care a înmânat premiul onorific Cecil B. DeMille, dedicat realizărilor de o viață, laureatei de anul acesta Oprah Winfrey, jurnalistă, actriță, militantă și reprezentantă a femeilor și a minorității de culoare din întreaga lume.
Într-o gală în care vedetele au venit îmbrăcate în negru, pentru a susține mișcarea împotriva hărțuirii și abuzurilor sexuale asupra femeilor din industria cinematografică, Oprah a ținut un discurs absolut răvășitor, care a ridicat asistența în picioare, și care a stârnit pe rețelele de socializare un val de comentarii care o invită pe Oprah să devină viitoarea candidată în cursa pentru președinția Americii.
Vreau să-mi exprim recunoștința față de toate femeile care au îndurat ani întregi de abuzuri și hărțuire, pentru că ele, asemenea mamei mele, aveau copii de crescut, facturi de plătit și visuri de împlinit. Ele sunt femeile al căror nume nu-l vom cunoaște niciodată…
Iată ce a spus Oprah:
Mulțumesc, Reese!
În 1964, eram o fetiță așezată pe linoleumul din casa mamei mele, în Milwaukee, și o priveam pe Anne Bancroft anunțând Oscarul pentru cel mai bun actor, la cea de-a 36-a ediție a Premiilor Academiei. A deschis plicul și a spus cinci cuvinte care, la propriu, au făcut istorie: “Și câștigătorul este: Sidney Poitier”. Pe scenă a urcat cel mai elegant bărbat pe care îl văzusem vreodată. Avea cravată albă și, desigur, pielea neagră… Nu mai văzusem vreoodată un bărbat de culoare să fie sărbătorit astfel. Am încercat de foarte, foarte multe ori să explic ce înseamnă un astfel de moment pentru o fetiță, pentru un copil care urmărește evenimentul dintr-un loc ieftin, în timp ce mama sa intră pe ușă, ruptă de oboseală după ce făcuse curățenie în casele altora. Nu pot decât să citez și să vă spun că explicația vine din jocul lui Sidney în „Lillies of the Field”: Amin, amin, amin, amin.
În 1982, Sidney a primit Premiul Cecil B. DeMille chiar aici, la Globurile de Aur, și nu pot să nu mă gândesc că, în acest moment sunt poate fetițe care privesc la televizor cum eu devin prima femeie de culoare care primește același premiu.
Este o onoare. Este o onoare și este un privilegiu să împărtășesc seara cu ele și, de asemenea, cu incredibilii bărbații și femei care m-au inspirat, care m-au provocat, care m-au susținut și care au făcut posibil parcursul meu până la această scenă. Lui Dennis Swanson, care mi-a dat o șansă pentru A.M. Chicago. M-a văzut în show și i-a spus lui Spielberg: Ea e Sophia în “The Color Purple”. Lui Gayle care mi-a fost prieten, și lui Stedman care a fost modelul meu.
Aș vrea să mulțumesc și Hollywood Foreign Press Association. Știm cu toții că presa este sub asediu zilele astea. Dar știm și că neobosita sa dedicare pentru descoperirea adevărul absolut este ceea ce ne oprește să închidem ochii în fața corupției și injustiției, a tiranilor și victimelor, a secretelor și minciunilor. Vreau să spun că prețuiesc presa mai mult ca niciodată, cu atât mai mult cu cât încercăm să traversăm aceste vremuri complicate lucru care m-a adus la acest înțeles: ceea ce știu sigur este că a spune adevărul este cea mai puternică unealtă pe care cu toții o avem. Și sunt mândră și inspirată în mod deosebit de toate femeile care s-au simțit îndeajuns de puternice cât să vorbească cu glas tare și să împărtășească propriile povești. Fiecare dintre noi, cei din această încăpere, suntem sărbătoriți datorită poveștilor pe care le spunem, iar anul acesta, noi înșine suntem povestea.
Dar nu este o poveste care afectează doar industria entertainment-ului. Este una care transcende orice cultură, geografie, rasă, religie, politică sau loc de muncă.
Așa că, în această seară, vreau să-mi exprim recunoștința față de toate femeile care au îndurat ani întregi de abuzuri și hărțuire, pentru că ele, asemenea mamei mele, aveau copii de crescut, facturi de plătit și visuri de împlinit. Ele sunt femeile al căror nume nu-l vom cunoaște niciodată. Ele sunt casnice și lucrătoare în ferme, sunt cele care muncesc în fabrici și în restaurante sau în academii și în inginerie, în medicină sau știință. Fac parte din lumea tehnologiei, a politicii sau afaceri. Sunt atletele noastre la Jocurile Olimpice și sunt soldații noștri din armată…
Sau sunt altcineva… Recy Taylor, un nume pe care eu îl știu și pe care cred că și voi ar trebui să îl știți. În 1944, Recy Taylor era o tânără soție și mamă. Se îndrepta către casă, venind de la biserica la care mergea în Abbeville, Alabama, când a fost răpită de șase bărbați albi, înarmați, violată și lăsată legată la ochi la marginea drumului care venea de la biserică. Au amenințat-o cu moartea dacă va spune vreodată ceva despre asta, totuși povestea ei a fost raportată la National Association for the Advancement of Colored People (NAACP), unde o tânără angajată pe nume Rosa Parks a devenit investigatorul principal al cazului ei, iar împreună au căutat dreptatea. Dar dreptatea nu a fost opțiune în era lui Jim Crow. Bărbații care au încercat să o distrugă nu au fost niciodată pedepsiți. Recy Taylor a murit acum 10 zile, chiar înaintede a fi împlinit 98 de ani. A trăit, așa cum am trăit cu toții, prea mulți ani într-o cultură zdrobită de brutalitatea bărbaților puternici. Pentru prea mult timp, femeile nu au fost auzite sau crezute atunci când îndrăzneau să spună adevărul despre puterea acelor bărbați. Dar timpul lor s-a scurs. Timpul lor s-a scurs!
Acel timp s-a scurs. Sper doar că Recy Taylor a murit știind că adevărul ei – ca adevărul atât de multor femei care au fost chinuite în acei ani și sunt chiar și acum – va merge mai departe. A fost undeva în sufletul Rosei Parks, acum 11 ani, când a decis să stea în acel autobuz din Montgomery. Și este aici în fiecare femeie care alege să spună „Me too”. Și alături de fiecare bărbat care alege să asculte. În cariera mea, ceea ce am încercat tot timpul să fac cel mai bine, fie în televiziune, fie în film, a fost să spun ceva despre cum se comportă cu adevărat bărbații și femeile: să spun cum ne trăim rușinea, cum iubim și cum ne înfuriem, cum eșuăm, cum ne retragem, cum perseverăm și cum trecem peste obstacole. Am intervievat și prezentat oameni care au rezistat unora dintre cele mai urâte experiențe pe care viața ți le poate scoate în cale. Însă calitatea pe care cu toții se pare că o avem este puterea noastră de a spera la o dimineață mai luminoasă, chiar și în timpul celor mai întunecate nopți.
Așa că vreau ca toate fetele care ne privesc acum, aici, să știe că o nouă zi se ivește la orizont!!! Și când lumina acelei noi zile va răsari pe de-a-ntregul, asta va fi pentru că foarte multe femei magnifice, dintre care multe se află chiar aici, în încăperea aceasta, acum, și câțiva bărbați fenomenali luptă din greu să se asigure că devin liderii care ne vor duce la acele timpuri în care nimeni nu va mai trebui să spună vreodată “Me too”. Mulțumesc!
