Otilia Mantelers – „Cum a fost azi la școală?” „Bine…”

Începerea școlii ne întrerupe brusc visul frumos al vacanței, făcându-ne să revenim, speriați, la obligații, la alergătură, la teme… Poate că dacă am învăța să ne înțelegem și să ne organizăm mai bine, noi și copiii noștri, n-ar mai trebui să trecem an de an prin asta, ci am accepta cu mai multă seninătate curgerea anotimpurilor și a semestrelor școlare. Despre toate acestea am vorbit cu Otilia Mantelers, expert în parenting, dar și mamă a trei copii, Yuri, Anna și Kim.

Alice Năstase Buciuta: Otilia, începe școala și pe noi, părinții, și pe copii, tot pe nepregătite, ca-n fiecare an… Ce să facem ca să ne fie mai ușor și să nu mai plângem în seara când ne luăm la revedere de la vacanța de vară?

Otilia Mantelers: Alice, îți împărtășesc această dorință. Mai e un pic și începe școala, iar eu deja sunt stresată și îmi calculez timpul și programez zilele semestrului întâi astfel, încât să iau cât mai puțin din timpul meu cu copiii. Observ câtă teamă de deconectare e acolo la mine. Eu cred că e foarte greu să nu mai plângem după o perioadă frumoasă, în care ne-am simțit liberi, mai conectați unul la celălalt, mai fără griji. Însă, chiar dacă o să plângem în continuare, aș vrea să deslușim un pic tristețea aceasta. Ce e cu ea, și de unde vine? Și de ce ne e teamă și plângem când se termină vacanța?

Atunci când trăim o perioadă de timp frumoasă și suntem fericiți, suntem mai în contact cu ființa noastră și cu cei dragi. Când această perioadă se sfârșește, vine momentul de rămas bun. Iar rămas bun-ul, așa cum știm, este greu. Pe de o parte fiindcă apare teama cea mai mare: „Când va mai fi așa frumos iar? Va trebui să ajungem la vacanța de iarnă ca să mai fiu așa liber?” Teama că viața lipsită de griji se termină. Iar pe de cealaltă parte fiindcă a fost frumos. Și ori de câte ori trăiești ceva frumos, vrei să nu se termine.

Există însă lucruri pe care le putem face cu copiii noștri și cu noi înșine, ca să ne fie mai ușor cu despărțirea de vacanță. Spre exemplu, putem sta alături unul cu celălalt și să rememorăm clipele vacanței. Anna, fetița mea mijlocie, vrea să le scrie într-un jurnal, mi-a zis ea. Apoi, ne putem revedea în primele zile de septembrie cu prietenii de la școală, astfel încât tranziția să fie mai ușoară. Un alt lucru pe care îl putem face este să ne programăm timp frumos împreună în fiecare săptămână. Așa încât să realizăm că timpul special nu se termină o dată cu școala. Și putem să stabilim și bucățele mici de timp special, spre exemplu, 5 minute înainte de a începe fiecare zi de școală sau o după masă la două săptămâni. Cred mult că o parte din teama începerii școlii este aceea că distracția se termină. Iar acest lucru nu trebuie să se întâmple! Iar noi, părinții, putem sta de vorbă cu prietenii apropiați si ne putem reaminti cum au fost primele zile după vacanță pentru noi, când eram mici. Există acolo niște amintiri prăfuite care doresc să fie revăzute și care uneori ne fac să plângem. Și, să nu uităm, e OK să plângem după perioade frumoase!

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Există copii și părinți care chiar iubesc școala, care au reușit să se împrietenească cu ea și să-i accepte toate obligațiile? Dacă da, ce-au făcut ei – și eu, de exemplu, n-am izbutit să fac?

OTILIA MANTELERS: Nu, nu există un copil care să iubească școala necondiționat (râde). Cel mult se poate conforma cerințelor ei, poate iubi anumite părți din ea, dar nu totul. Unul din motivele pentru care unii dintre noi – părinți sau copii – nu iubim școala este acela că are imaginea unei figuri autoritare, care îți dictează cum să îți trăiești viața o dată ce ești sub tutela ei. De aceea, e normal să ne temem de ea! Nu am văzut niciodată o relație de iubire perfectă cu școala până acum. Am văzut copii (majoritatea fetițe) care iubesc școala pentru că au profesori buni și pentru că le place să învețe. Cel mai important lucru de remarcat, poate, este acela că acei copii care o iubesc o fac din cauza prieteniilor pe care le au acolo și a relațiilor bune cu profesorii. Nimeni nu iubește școala doar pentru că e cel mai bun din clasă! Dacă ești premiant și ai admirația profesorilor, însă nu aparții unui grup de prieteni, atunci ești nefericit. De asemenea, dacă nu te place învățătorul, iar nu ești fericit. Cu alte cuvinte, iubești școala dacă acolo te simți acceptat și iubit de copii și profesori. Apoi sunt copiii care performează la școală de dragul părinților. Uneori le transmitem copiilor, direct sau indirect, că rezultatele școlare ne aduc mulțumire și ei se străduiesc, din iubire, să ne facă nouă pe plac. Cred că noi, părinții le putem afecta copiilor dragostea pentru școală dacă îi stresăm prea mult să facă temele, să ia note mari sau să meargă la concursuri. Nu înseamnă că trebuie să nu ne pese, ci să ne implicăm într-o altă manieră, fără a le transmite propria noastră tensiune și teamă legată de școală.

 Marea Dragoste/ revistatango.ro: Școala e cel mai adesea un subiect delicat, un motiv de discordie între părinți și copii. Notele și rezultatele școlare pot fi motive de pedeapsă pentru cei mici sau, uneori, de recompense exagerate… Cum găsim, ca părinți, linia potrivită între aceste extreme?

OTILIA MANTELERS: Poate merită să spun că eu cred într-o școală liberă, în care temele și concursurile sunt aproape inexistente. Studiile efectuate de Alfie Kohn, precum și cele realizate de alți cercetători arată unanim că temele reprezintă cel mai mare inamic al învățării. Acest lucru este din cauza faptului că datoria temelor îngrădește fiincă procesul natural de învățare cu care se naște copilul. Din fericire, au apărut școli în România, puține la număr, unde acest fapt este cunoscut și se vede dragul cu care copiii învață acolo! Însă, deocamdată majoritatea copiilor români fac parte din acest sistem și trebuie să îl ajutăm să se descurce cu el. Fiindcă poate, dacă e susținut de noi, părinții. Un prin pas în a ne ajuta copiii cu obligațiile școlare este să conștientizăm teama proprie față de eșecul copilului nostru, să vedem și care e teama cea profundă care stă la baza întrebărilor zilnice: Dacă nu își face temele? Dacă nu va fi cel mai bun? Dacă nu ia note mari? Hai să mergem mai departe, în timp. Dacă nu ia notă mare la bac și nu intră la facultate? Dacă nu va avea o carieră? Dacă nu supraviețuiește? Vedeți unde ajungem de multe ori? La propria noastră teamă de supraviețuire, care este una adâncă, izvorâtă din subconștientul nostru colectiv, fiindcă poporul român a trăit vremuri tulburi, extrem de nesigure. De aceea, dacă conștientizăm această teamă, ne împrietenim cu ea și o povestim cuiva apropiat, ea se mai disipează și nu o mai transmitem copiilor noștri.

Al doilea pas în relația cu școala (de fapt, eu aș spune în toată relația cu copiii noștri) este să eliminăm pedepsele și recompensele. Cred că ele dăunează imens relației și pune o barieră grea în calea conectării autentice dintre noi. Le-aș elimina fiindcă ele aduc multă frică. Iar frica te deconectează de la a trăi viața din plin. Ceea ce am văzut dacă folosim sancțiunile sau recompensele este că, paradoxal, nu funcționează decât pe termen scurt. Pentru a-i ajuta în relația cu școala, ideal e să creăm momente de conectare împreună și înaintea temelor, și în timpul lor. Lor nu le plac temele din două motive: din cauza lui „trebuie”, adică a obligației, și din cauza faptului că li se cere și de la școală, și de către noi, să le facă singuri. Când face temele, copilul de multe ori se simte izolat. De aceea, putem face temele împreună, aduncând o porție de râs acolo. Spre exemplu, ne putem preface că suntem cei mai tari la geometrie și spunem că manualul de matematică e greșit, fiindcă teorema lui Pitagora e la geografie! Sau, copiii adoră când ne dăm mari că știm să rezolvăm ceva și nu reușim. Sau, dacă au de făcut o compunere, facem una extrem de simplă, cu propoziții alcătuite din subiect și predicat sau cu greșeli gramaticale. Sau le putem spune doar copiilor care știu regulille gramaticale că noi nu ne mai obosim să scriem cu cratimă, noi vrem să simplificăm totul și scriem fără cratimă. Ce atâtea reguli. Eu nu am chef să le respect. Și le arătăm un text scris așa. Garantez un râs pe cinste. E l-am făcut cu băiețelul meu de 10 ani și s-a distrat tare. Le-a arătat compunerea fără cratime și prietenilor și le-a zis decizia mea de a deveni ministru al invățământului și de a da legea #cratimelorcaretrebuiesădispară (puștii adoră hash-tag-urile!) Un așa joc poate fi făcut doar cu copiii care știu deja regulile sau care sunt în procesul de interiorizare a lor.

Un prin pas în a ne ajuta copiii cu obligațiile școlare este să conștientizăm teama proprie față de eșecul copilului nostru.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum a fost azi la școală? este numele evenimentului la care ne inviți pe 1 octombrie și, desigur, întrebarea cu care îi asaltăm pe copii. E ceva greșit cu întrebarea asta? Cu ce s-o înlocuim ca să și primim un răspuns folositor?

OTILIA MANTELERS: „Cum a fost azi la școală?” – așa începe de multe ori reîntâlnirea dintre părinte și copil după o zi de școală. Aceste cuvinte conțin o lume a dorințelor părintelui de a ști ce face copilul său și ce învață într-o zi la școală. De cele mai multe ori, răspunsul este: „Bine”. Părintele vrea să știe mai multe: dacă a învățat ceva nou, dacă a făcut impresie bună profesorilor, dacă și-a prezentat cu încredere tema făcută cu o seară înainte împreună cu părintele, dacă a evitat conflictele… pe scurt, părintele vrea să se asigure că totul e în ordine cu viața copilului său, că acest copil va avea o viață lină, liniștită, fără frustrări, şi că va intra ușor la orice universitate pe care și-o dorește… Copilul simte, pe undeva, această dorință care însoțește întrebarea părintelui și, de cele mai multe ori, simte o oarecare presiune de a avea o viață în ordine, răspunzând… „Bine”.

Ea nu e o întrebare greșită, în sine. Cred că ne putem conecta cu copii altfel. Le putem spune că ne-a fost dor de ei. Îi putem întreba dacă au avut o zi bună sau proastă. Întrebarea asta le place. De cele mai multe ori fiindcă pot spune că a fost o zi proastă (râde). Asta pentru că le dă posibilitatea să se plângă de tot ce nu le convine. Ei asta vor să facă când ne văd pe noi, persoanele cele mai de încredere din viața lor. Să se plângă. Nu înseamnă că au și avut o zi proastă, ci doar că au niște gânduri care nu sunt toate roz pe care vor să le împărtășească cu noi. E felul lor de a ne zice că le-a fost dor de noi! Vor să ne zică că profesorul de matematică e prea aspru, că nimeni nu îl iubește, că doamna de engleză a venit azi cu fustă scurtă, că un prieten i-a tras un pumn altuia și bine i-a făcut. Cel mai neindicat lucru pe care îl putem face este să spunem: „Vai, cum poți vorbi așa de profesorii tăi? Pentru asta mergi tu la școală? Școala te pregătește pentru viață! Cum să spui că bătaia e bună? Așa te-am crescut eu?” Aceste propoziții sunt deconectante și copilul învață că nu trebuie să ne mai zică nimic. Și… nu ne va mai zice nici acele lucruri pe care vrem să le auzim de la ei: temeri și îndoieli legate de viața sexuală, de iubire.

Părinții se vor întreba poate: „Bine, bine, dar ce le spun copiilor atunci când zic că „doi s-au bătut și ce bine i-a tras-o” sau că „proful de mate e nasol?”. Îi ascultăm fără prejudecăți! Eu am învățat să îmi mușc limba, iar rezultatele acestor conversații m-au făcut să am încredere în toți copiii. Că toți sunt buni și că aceste vorbe vor doar să deschidă o conversație și să ăți povestească despre cele mai adânci trăiri ale lor. Spre exemplu, le putem răspunde: „Aaaaa, s-au bătut bine? Maamă, dar ce s-au încăierat! De la ce s-au luat?” Să vedeți ce poveste despre dreptate și nedreptate apare. Să vedeți cum se desfășoară în fața ochilor o gândire profundă despre ce e bine și ce e rău în viață. Gânduri pe care le oprim cu morala. „Profu de mate a fost nasol? Vai, ce a mai zis? Ce a mai făcut? Zi-mi mai multe!” Abia după ce îi ascultăm mult, ne putem da cu părerea că poate a avut și profesorul o zi proastă. Sau ne putem face planuri împreună legat de cum să îi facă față toanelor profesorului, astfel încât să nu se mai sperie. Iubirea necondiționată a părintelui față de copil el o simte mai ales în astfel de momente. Când îi suntem alături, nu îi judecăm cuvintele sau gândirea și îl sprijinim cum putem.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Probabil că știi deja toate felurile de motive pentru care părinții de elevi se plâng că le e greu în raport cu obligațiile față de școală. Spune-mi, te rog, când și de ce îți este greu și ție, ca părinte? Ceea ce știi, ca expert în parenting, te ajută să te descurci mai ușor?

OTILIA MANTELERS: Mie îmi este cel mai greu când copiii mei fac ceva care deranjează pe ceilalți. Când întrerup ora de franceză. Când se creează un conflict din cauza lor. Fiindcă aceste lucruri apasă la mine un buton emoțional vechi și greu: acela de a fi un copil care nu cauzează probleme, care e iubit și apreciat de toată lumea, și școlari și profesori. Așa cum am fost eu, desigur (râde). Dacă nu ești așa un copil, pentru mine se termină lumea! Cred că fiecare părinte are butoanele lui emoționale legate de școală, multe sigur diferite de ale mele, multe poate aceleași și cred că acelea sunt momentele când ne e greu ca părinți.

Aș minți să spun că nu mă ajută ceea ce știu ca specialist în parenting, fiindcă mă ajută enorm. Cumva face toată diferența. Dar vreau să împărtășesc cu tine și cu cititorii Marea Dragoste ce fac atunci când îmi e greu. Văd de unde îmi vine teama, povestind cu cineva. Da, pentru mine a nu fi plăcut de copii și de profesori era egal cu neexistența. Cu moartea adică. Atunci când nu mă iubește cineva, rămân singură, deci pot să mor. Vă dați seama ce teamă uriașă e aici? Teamă care nu e atât de evidentă când țip la copilul meu atunci când mi se spune că a lovit alt copil sau că a spus o minciună grupului, motiv pentru care a fost exclus. Țip la el pentru că, îmi spun pe moment, a făcut ceva rău. Însă, de fapt țip din cauză că mie îmi era teamă că nu supraviețuiesc dacă nu mă iubește toată lumea. Abia acum la maturitate am mai scăpat de ea.

Despre susținerea copiilor noștri în momentele în care le este greu în relația cu școala, voi vorbi într-o conferință la București, pe 1 octombrie, eveniment în care mi-am propus să ofer părinților instrumente concrete cu care să-i sprijine pe cei mici în situațiile dificile. Vă invit să găsiți detaliile pe www.otiliamantelers.ro.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Câți ani au copiii tăi și ce ai învățat, ca mamă, pe parcurs- de la unul la altul?

OTILIA MANTELERS: Yuri, băiatul meu are aproape 10 ani, Anna are 8, iar Kim aproape 6. Eu am învățat mult din greșelile pe care le fac cu Yuri, să nu le mai fac la Anna, iar din cele pe care le fac la Anna, să nu le mai fac la Kim. Deci de la cei mari. Cred că așa face orice părinte. Dar si din cele pe care le fac cu fetița cea mică am învățat să nu le fac cu cei mari. Am văzut cum băieții învață altfel decât fetele – jos pe covor, pe terasă. Am văzut cum Annei îi place să se miște când scrie, să se legene pe scaun, să se plimbe cu scaunul cu rotile prin casă. Ceea ce respect. Am învățat stilul fiecăruia de a face proiectele pentru școală. Anna vrea fix în ziua în care știe că are de scris, Yuri așteaptă deadline-ul și se panichează. Eu sunt stilul lui Yuri, și am văzut că o lăsam pe Anna să aștepte. Și nu i-a fost bine. Și m-am regrupat. Am început să fac planuri cu ea, să facem proiectul din timp, ca să se simtă confortabil și negrăbită. De la ea, am preluat și la Yuri – să nu mai ajungem în seara de dinaintea predării temei de lucru.

Psihologia ne-a adus în ultimii ani atât de multă informație legat de ceea ce putem greși cu copiii, încât ne simțim extrem de presați în meseria de părinte. Ceea ce nu face bine relației.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Am o întrebare standard, pe care o adresez tuturor, căutând răspunsul de care am mare nevoie: ce îi înveți pe copiii tăi în speranța că astfel vor avea o viață fericită?

Fac două lucruri. Pe de o parte, îi ascult, cu absolut tot ce spun, chiar și cu ceea ce nu îmi place să aud. Încerc să nu îi judec când îmi par că gândesc rău de altcineva. Ascultându-le și acceptându-le toate emoțiile, cred că le fac un bine, acela că ei se împrietenesc cu toate părțile lor, și cele senine și cele mai întunecate. Iar secretul fericirii cred că e acela de a te plăcea pe tine cu toate părțile, și bune, și rele. Iar pe de cealaltă parte, încerc să am eu o viață fericită – lucru care nu se petrece dintr-o dată, doar că mi-am propus. Ci e un șir lung de eforturi, pe care eu cred că le observă la mine, non-verbal. Și cred că ei și din asta învață. Așadar, ca să concluzionez, două lucruri fac cu ei, ca să sper că vor avea o viață fericită – îi ascult, cu toate gândurile și emoțiile, și încerc eu să fiu fericită.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Crezi că este mai greu, în zilele noastre, să fii părinte, comparativ cu generațiile anterioare? Sau e mai ușor?

OTILIA MANTELERS: Da, eu cred că este mai greu în vremurile noastre să fim părinți. Pe de o parte fiindcă muncim mai mult ca generațiile trecute și fiindcă femeia are și carieră, motiv pentru care timpul cu copiii noștri s-a micșorat, ceea ce ne face să ne temem că ne deconectăm de ei și că nu mai avem cum să vedem și să controlăm ce se întâmplă cu viața lor. De fapt, ne e teamă că îi protejăm mai puțin. Iar pe de cealaltă parte, avem mai multă informație despre etapele de dezvoltare are copiilor, psihologia ne-a adus în ultimii ani atât de multă informație legat de ceea ce putem greși cu copiii, încât ne simțim extrem de presați în meseria de părinte. Ceea ce nu face bine relației. Nu înseamnă că trebuie să nu învățăm lucruri noi, însă nu trebuie să ne învinovățim atunci când nu facem totul ca la carte.

 Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum să facem să ținem pasul cu vremurile? De unde învățăm, cum ne vindecăm de rănile și apucăturile vechi, cum devenim mai buni, ca oameni și ca părinți?

OTILIA MANTELERS: Așa cum am spus mai sus, psihologia și parentingul (literatura și cursurile bune de parenting nu sunt altceva decât psihologie aplicată relației părinte-copil) ne oferă multe-multe informații despre vindecare. Cred că amândouă vedem tot mai mulți oameni în jur care vor să se vindece de durerile copilăriei și vor să aibă o viață mai bună. Vestea bună e că se poate și că totul începe cu a ne iubi ființa noastră dragă și bună. Cu a nu ne învinovăți. Personal, cred că ne ajută literatura de dezvoltare personală, scrisul, terapia, cititul, oamenii apropiați care cred în noi și nu ne judecă. Și ne mai ajută să avem un mentor care ne vede, ne simte și crede în noi și în bunătatea noastră. Uite, tu, Alice, faci niște lucruri absolut minunate și, de 11 ani tu educi publicul românesc și aduci informații atât de frumoase, calde și de suflet cititorilor. Mulțumim pentru asta!