fbpx

Raluca Kisescu – Da-mi, Doamne, copii, sa-i pot duce

de

Copiii sunt frumosi, chiar daca nu se incadreaza toti in tipare angelice. Au suflet curat, zambet cuceritor si inima plina. Intelepciunea si iubirea lor e jocul, se joaca mereu, cu mancarea, cu adultii, intre ei, cu lumea. Ne cotropesc universul, ne incarca si ne descarca de energie. Tara ne vrea parinti activi, contribuim la prosperitatea natiei cand decidem sa avem copii, dar si la lipsa contributiilor sociale, cand ne hotaram brusc sa ne calificam exclusiv in meseria de mama. Ii iubim ca pe ochii din cap si mintea de pe urma, dar ne lasam prinse in tertipuri si santajuri emotionale in folosul comunitatii feminine, doar-doar nemernicii masculi n-ar mai avea ganduri de duca mai mici sau mai mari.

Maternitatea ne surprinde deopotriva cu minuni domestice si mistice, de la febra laptelui, la febra identitatii hormonale. Cu toate astea, iubirea, carbunele de serviciu pentru fabrica de copii, ne indeamna sa repetam experienta si la al doilea, al treilea copil, sot, iubit, chiar daca tocmai am trecut pragul unui nou segment demografic. Ridurile de suprafata, dar mai ales de interior se netezesc cel mai bine cu infuzia de copilarie.

„Intelepciunea si iubirea mea e jocul“

Imi place – inca – sa ma joc: cu toate cuvintele, cu gesturile, cu intamplarile, cu munca si, cel mai mult, cu oamenii. Sa le joc limitele curajului, pasiunii, iubirii, increderii, dar si ale rabdarii, intelegerii, tolerantei. E un joc al copilariei, care nu ma lasa sa cresc mai mult de un metru saizeci si putin. Rad de asa-zisa gravitate a unor situatii, de seriozitatea auto-impusa a oamenilor, de situatiile aparent fara iesire si, de cele mai multe ori, rad de mine.
Traiesc si imi exprim cu intensitate emotiile, deopotriva pozitive si negative – dar de ce oare se spune ca exista si emotii negative, asta sigur este o inventie a adultilor, caci emotiile sunt doar bune, te fac sa simti ca traiesti.
O viata intreaga invatam sa nu mai fim copii: esti baiat mare acum, cu tristete recunosc ca si eu folosesc expresia aceasta ponosita de vreme. Dar de ce nu incercam sa ramanem macar o parte, o particica, o molecula copii? De ce oamenii mari uita sa se joace, in primul rand cu ei insisi si, mai apoi, cu restul? De ce isi imprumuta chipuri severe, trairi corecte si comportamente fortat adulte? De ce nu muncesc jucandu-se, de ce nu se joaca in iubire si-n casa, de ce nu-si cresc copiii in joaca, de ce nu-si alunga supararile in joc, de ce nu testeaza limite avand curajul unui copil curios, de ce?
Recent, am facut un tur de gradinite in cautarea acelei gradinite pentru copilul meu, obsesie parinteasca exagerata, nu cumva odrasla sa nu calce pe urme atent selectionate in procesul educational. Si am primit, pentru cateva minute, liber in lumea lor. Blamati-mi sensibilitatea exagerata, dar stand in camera cu ei si privindu-i, am zambit cu ochi sticlosi de emotie si dor de zilele cand eram si eu ca ei. Ce ma impiedica sa fiu si azi?
„Intelepciunea si iubirea mea e jocul“, asa grait-a Lucian Blaga despre cele trei fete ale varstei umane: jocul, iubirea si intelepciunea. Pentru un copil, jocul e intelepciune si iubire, caci intreaga corola de minuni a lumii o descopera prin joc, razand.

Tara, tara, vrem copii multi!

Predispozitiile materne nu se ghideaza dupa criterii clare, oscileaza si ele, in multe cazuri, dupa codul genetic al tatalui. Daca el are ochi albastri, sau inteligenta sclipitoare, sau n-are nimic special, dar, cum-necum, poarta un sclipici care te-ameteste pana intr-acolo, incat sa-ti doresti sa-i vezi stralucirea cel putin inca o generatie, iata motive de procreere pur feminine. Evident, toate cauzele enumerate mai sus se contopesc intr-o forma sau alta cu niscai sentimente, nu intra aici in discutie motive meschine de genul potentei financiare, sociale sau intelectuale. Notorietatea cu ajutorul testului de sarcina si paternitate nu face obiectul discutiei noastre.
Indiferent insa de lungimea relatiei sau a codului genetic, viitoarea mama nutreste vadit sau pe ascuns speranta ca tatal isi va dori, daca nu cu ardoare, macar cu o lacrima in coltul ochilor, sa-si petreaca urmatorii douazeci de ani alaturi de odrasla si mama din dotare. Cine – mai ales barbatii – se mangaie cu aberante scuze ca „ea l-a vrut“ doar pentru ea, indiferent de prezenta, dar mai ales absenta lui, e ori prost de egoist, ori prost de nepasator, ceea ce de fapt este unul si acelasi lucru. Exceptand-o pe vaduva neagra, e in distributia emotionala feminina ca mama sa vrea sa-si creasca puii in prezenta ocrotitoare masculina. Pacturi de procreere insidioase sunt doar explicatii stirbe ale unor fiinte nefericite. Si daca totusi exista femei care isi doresc un copil la fel ca pe o poseta, nu conteaza cine-o fabrica, important este sa o agati pe umar si sa indesi in ea tot ce ai prin casa, atunci sigur tatii vizati au prin casa multe de indesat, iar ele multe de incasat.

Sunt  mama  si  asta imi  ocupa  tot  timpul

 

A fi mama nu este un lucru simplu. Mananci mult din cauza stresului, dormi putin si te incadrezi perfect in rutina programata a unui robot multifunctional. Acum plange, de ce plange, tocmai i-am dat sa manance, l-am schimbat, i-am administrat remedii anti-colici, antiregurgitare, anti-trezire, anti-stres. Ah, mai am doar jumatate de ora si se trezeste, n-am apucat nici sa dorm, nici sa-mi adorm nelinistile, nici sa-i pasez legume, nici sa-mi pasez creierul, nici sa-i spal hainele murdare, nici sa-mi spal mintea. In majoritatea cazurilor, o intreaga armata de slujbasi, de cele mai multe ori bunici, fortati sa nu mai aiba o alta ocupatie, se invarte in jurul mamelor napastuite. Asa sunt vremurile moderne, cresterea unui copil a devenit obiect de activitate pentru asociatii familiale. Comoditate sau nu, este un proces complex, cu resurse nelimitate. In atari situatii, multe mame, care vor sa-si creasca odraslele in stil propriu si nu lasa pe nimeni sa intervina, se dezic de cariere si decid sa isi ocupe tot timpul cu copiii. Mai mult chiar, fac un titlu de glorie din statutul matern, chiar daca le poti numara copiii pe un deget. Au in schimb bone sau bunici care sa le ajute cat de cat, femei care sa le gospodareasca prin casa si programe intensive la sala, coafor si pe unde or mai apuca. „Sunt mama si asta imi ocupa tot timpul“ se aplica unei prietene bune, care de sase ani creste copii, unul dupa altul. Pentru o obsedata de munca in afara domiciliului, ca mine, este greu de inteles satisfactia ei de la sfarsitul zilei, mai ales ca, de fiecare data, rar, cand reusesc sa o sun, urla cel putin doi copii deodata. Dar zambetul ei si casa mustind de linistea galagios domestica ii dau circumstante atenuante, pentru ea a fi mama este bratara de aur.

 

Copiii, unealta de lucru in folosul comunitatii de femei

 

In majoritatea cazurilor normale, superbe, copiii sunt rezultatul celui mai frumos act iresponsabil dintre doi oameni care se iubesc. Apar in scutecele iubirii si cresc in casa dragostei. Cateodata, pe drumul lung al facerii lor, paradisul se zgaltaie putin, femeile isi cer dreptul la posesivitate si barbatii impovarati de nelinistea zgardei, la libertate. Dupa ciocniri mai furtunoase sau mai senine, mingea se incapataneaza sa ramana mai mult intr-un teren care pare sa aiba urme de ruj. Daca motivele difera de dragul individualitatii fiecaruia, dar se generalizeaza mai toate in jurul venitului devreme acasa al tatalui, implicarii cu abnegatie in cresterea copilului, suprimarii dorintelor de petrecere a oricarei farame de timp in afara habitatului si declaratiei lacrimogene a mamei ca mogaldeata care doarme non-stop are o nevoie cosmica de el. Din acest punct, uneori greu delimitat pe harta emotiilor conjugale, copiii devin unealta de lucru in folosul comunitatii feminine, dornice sa-i subjuge pe nemernici cum o faceau ei acum mii de ani, cand le lasau singure prin pesteri, chipurile sa vaneze capriori, dar mai ales caprioare.

 

La patruzeci de ani, inca unul si mai duc

 

Gata, s-a zis cu prejudecatile varstei maxime pentru a fi mama. De la Adriana Iliescu incoace, orice mama sub 60 de ani se considera inca o tinerica. Este nevoie de un record ridicol de Guiness Book, pentru ca toata pleiada prejudecatilor sa se toarca in fir subtire si susur lin pentru urechile neascultatoare ale contestatarilor. La urma urmei, cat timp esti in deplinatatea puterilor fizice si mentale, simtirilor si iubirii, de ce sa nu oferi o sansa de implinire vietii pe care o traiesti, fara sa te impiedici de hopuri imaginare? Am cateva exemple in jur, de colege si prietene care au dat unda verde unui al doilea sau al treilea copil spre sau la patruzeci de ani. Unele chiar sunt in situatia cand diferenta de varsta intre primul si ultimul copil este suficient de mare, cat sa-l califice pe primul drept bona pentru ultimul. Intrebarea mea peiorativ sablonizata este: „Cu acelasi tata?“. Pentru ca o alta prietena buna crede cu tarie ca n-ar gasi resursele interioare sa repete experienta graviditatii fara o motivatie puternica, de genul Brad Pitt, iar eu am scepticismul de a nu crede in simtamantul patern repetitiv, decat in masura a maxim doua iteratii. Dar, oameni buni, mamele de patruzeci de ani sunt parca mai frumoase, mai stralucitoare si mai energice, in nebunia, consumul si oboseala aferente.

 

Ce minune ca esti, ce mirare ca nu esti cum m-am asteptat

 

Maternitatea musteste de clisee mai abitir ca iubirea. In perioada sarcinii, ai parte de cele mai pasionale partide de sex, evident intre doua sesiuni de greturi si ulterior contractii, si esti fericita posesoare a unei burtici dragalase, un diminutiv complet gresit asociat unui burdihan care poate daråma doi-trei cetateni dintr-un foc. La nastere, nimic nu se compara cu senzatia divina ca aduci pe lume o fiinta umana, printre urlete de durere si ramasite  firesti, dar dizgratioase, ale procesului. Urmeaza minunea alaptatului, care se produce de obicei cu unelte de tortura mai ceva ca acelea din epoca medievala. Eu i-am urat pe toti cei care au scris carti cu flori si fluturi despre graviditate, nastere si crescut copii. As fi preferat sa ma racoreasca niste povesti despre realitatea cu sange, rani, urlete si dormit pe apucate. Fie-mi iertat egoismul de care m-a acuzat si una dintre asistente atunci cand am nascut, dar minunea de a fi mama nu mai echivaleaza, in timpuri moderne, cu chinul animalic, drept pentru care cred ca orice viitoare mama are dreptul sa stie si adevarul mai putin placut. Ca oricum ar fi nasterea, naturala sau prin cezariana, tot te doare de te urci pe tavan cu tot cu spirit, ca alaptatul, in afara de relatia speciala pe care o stabileste intre mama si copil, mai stabileste si niste mulsuri de-ti ies ochii din orbite si rani de crocodil, pe care nu le vindeca nicio fila siropoasa. Ca asistentele din spitalele de stat inca jinduiesc la vremurile cand si violul se considera o placere. {i ca nu te iubeste nimeni neconditionat, cu sau fara douazeci de kilograme, cu sau fara furia laptelui, ciocolatei, tutunului, somnului, identitatii hormonale.

 

Ai grija ce si cand iti doresti

 

Pentru mine, instinctul matern n-a fluturat in poarta convingator. Vesnic nehotarata daca sa-mi iau pantofii rosii cu toc sau centura de  gravida, teama ca n-am nici relatia, nici conditiile, nici momentul perfecte si, mai presus de orice, ca nu voi fi in stare sa-i port de grija unui suflet care va fi dependent suta la suta de mine, mi-au tinut maternitatea intr-o amanare de cativa ani buni. Se spune ca mai bine mai tarziu si mai intelept, decat mai repede si mai riscant. Sau ca trebuie sa simti momentul si doar atunci sa dai foc pilulelor si prezervativelor si ciorapilor cu plasa.  Pentru mine, ceasul batea fara sa ma ingrijoreze, iar jonctiunea soarelui cu luna nu parea sa aiba sorti de izbanda. 
Dar, la un moment de rascruce de vanturi si iubiri, m-au podidit lacrimile, amaraciunile si regretul unei ratiuni prea pure. Si mi-am dorit atunci cu tarie sa fi fost atat de iresponsabila, incat sa ma las purtata de instinct, pe cat ma lasasem purtata de ratiune. N-am avut grija ce-mi doresc, iar momentul cand am aflat ca voi fi mama a fost cu siguranta cel mai prost – rational vorbind – dintre toate momentele posibile. In cel mai fragil punct al relatiei noastre de – la vremea aceea – aproape 10 ani, dar cel mai real, mai neasteptat, mai senin, mai dumnezeiesc. Serban e rostul meu in lume, deopotriva izvorul meu de energie si sursa mea de epuizare, zambetul de buna dimineata si cel de noapte buna, catarea mea in sperante si noime de viata. E drumul meu spre si prin viitor si implinirea prezentului. Nu petrec cu el timpul pe care si l-ar dori sau cel pe care l-ar considera oportun cei din jur, dar imi petrec viata cu el si pentru el.
Pentru toate femeile care inca mai cauta explicatii, sa-si caute sufletul, sa-i cantareasca bogatia si sa-si imagineze regretele. Si sa grabeasca timpul. Ai grija ce-ti doresti, s-ar putea sa vina fericirea.

                                                                                                       Articol preluat din revista Tango nr. 57

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.