Silviu Prigoana nu este obisnuit sa dea interviuri sensibile. Vorbeste rar si putin despre lucrurile profunde din viata sa. Cu toate acestea, coborat din paginile tabloide, Silviu Prigoana este un interlocutor interesant. Un om care a reusit sa vorbeasca sincer despre slujba de muncitor pe care a avut-o, despre micile afaceri prin care a castigat primii bani, dar si despre zvonurile ca ar fi facut afaceri cu Vintu. Discutia il emotioneaza apoi, prin amintirile despre prima sotie, despre momentul in care a trebuit sa le explice copiilor ca mama lor e in Ceruri. Cat despre iubirea din prezent… recunoaste ca femeia de alaturi este pasagera, iar cei care conteaza cu adevarat in sufletul lui sunt doar copiii.
EVELINE PAUNA: Silviu Prigoana… la el acasa. Se anunta o discutie interesanta…
SILVIU PRIGOANA: Sunteti primul jurnalist care intra la mine in casa. De cand m-am mutat, de un an, am incercat sa tin familia departe de televiziune, de presa. Faptul ca, pana acum, am permis presei sa intre in viata mea nu mi-a facut bine.
E.P.: Imi amintesc ca atunci cand ne-am cunoscut mi-ati spus „Domnisoara, eu sunt un taran. M-am nascut la Gherla, deci sunt taran”.
S.P.: Da…
E.P.: Asa este?
S.P.: Sunt „baiatul de la tara”… asa…
E.P.: E o calitate a fi taran astazi? A fi om de la tara?
S.P.: O calitate de bun simt. Cei sapte ani de acasa, la tara, acum 50 de ani se cultivau altfel. Exista povestea bunului simt. Asta cred ca ii diferentiaza pe oameni… Cand eram eu copil, la tara la mine acolo, cand se trecea pe strada… oamenii se salutau chiar daca nu se cunosteau. Asa era si la bunica mea, la Reghin. In marile orase nu se poarta chestia asta. In metropole oamenii devin individualisti. Sunt oameni care, de 20 de ani, nu stiu nici macar cine e vecinul lor. In comunitatile mai mici e o alta randuiala.
E.P.: Spuneam ca v-ati nascut la Gherla, in 1963. Ce simtiti atunci cand va priviti in oglinda? Sunteti… mandru de firele albe?
S.P.: Sunt…
E.P.: Va simtiti un om intelept, un om implinit?
S.P.: Un om implinit sunt, cu siguranta, dar nu inseamna ca sunt un om intelept. Intelepciunea vine odata cu varsta. Probabil pe la 90 de ani voi fi un om intelept. E si o vorba „inteleptii satului” – erau cei mai in varsta din sat, adica trebuie sa ai o anumita varsta, spre 90 de ani. Pana atunci, consider ca sunt un om ca oricare alt cetatean. Diferit e faptul ca au am avut niste tinte foarte inalte pe care le-am realizat. Am realizat mult mai mult decat mi-am propus vreodata in viata sa realizez. Dar marea mea realizare sunt cei patru copii.
E.P.: Ma gandesc la locul dvs. natal, la parintii care au fost oameni simpli. A existat o lectie pe care sa v-o spuna ei, o lectie care sa va urmareasca intreaga viata?
S.P.: Nu cred. Nu cred ca mi-au spus ceva… Mi-au dat o educatie pe care incerc sa le-o transmit si eu copiilor mei – „a fi politicos nu costa nimic”. Pentru politete nu se taie factura, nu se plateste TVA, nu esti grevat de taxe pe tema asta. E o chestiune care tine strict de educatie. O chestiune pe care ti-au dat-o parintii in copilarie. Este un lucru care se invata foarte greu. Cand devii un om matur, de 30-40 de ani, e greu sa mai educi pe cineva daca educatia nu s-a facut in primii ani de acasa. Ba mai mult, de cand este in pantecul mamei, fatul isi dezvolta „caracterul”. De atunci se pleaca cu educatia. Daca mama are un program foarte bine stabilit, copilul devine ordonat. Daca viata mamei este agitata asa va fi si copilul.
E.P.: Vorbim de educatie si sunt foarte curioasa cum ati fost dvs. educat. Sa urmati facultati importante sau sa va castigati banii devreme?
S.P.: Parintii mei insistau sa am studii, se purta sloganul „ai carte, ai parte”, pe care-l sustineau si ei. Pe mine ma interesa independenta si am considerat ca e mai bine sa fiu independent financiar, sa nu depind de parintii mei, decat sa am studii. Asa am considerat atunci si nu am gresit!
E.P.: Scoala vietii este mai importanta?
S.P.: Nu este vorba de scoala vietii. Asta cu „scoala vietii” e o trompeta! Viata este ciudata si depinde pe ce meridian te-ai nascut. Degeaba ai tu „scoala vietii” si te-ai nascut intr-o coliba din Kongo. N-ai avut o sansa in viata. Dar daca te-ai nascut intr-o tara cat de cat civilizata „scoala vietii” nu are nicio legatura cu ceea ce faci tu.
E.P.: Sansa dvs. a venit de la Dumnezeu sau v-ati facut-o singur?
S.P.: Dumnezeu iti da viata, dar nu-ti baga-n traista. Ai liberul arbitru, care te pune sa alegi. Eu cred ca, pana in momentul de fata, am facut alegerile potrivite. Nu regret niciuna dintre alegerile pe care le-am facut pana azi. Cred ca am facut doar alegeri bune, pentru mine si familia mea.
Castigam 400 de lei pe seara. Faceam fotografii la nunti, filmam la nunti…
E.P.: Inainte de 1989 ati fost frigotehnist la Cluj. Se castiga bine?
S.P.: Ma rog… era fabrica de bere… sectia de aclool din Gherla. Salariul era 2.400 de lei. Erau pe trepte si categorii. Nu asta era problema. Castigam din alte lucruri pe care le faceam colateral dupa orele de munca. Eu castigam zece-douazeci de mii de lei pe luna…
E.P.: Ce lucruri? Stiu ca ati investit la un moment dat in produse electrocasnice.
S.P.: Asta a fost dupa Revolutie, am deschis una dintre cele mai mari fabrici de DVD-uri din Romania. Inainte, inchiriam video-uri. Se purta pe scara larga povestea asta. Aveam 4 aparate pe care le inchiriam cu 100 de lei pe seara. Deci castigam 400 de lei pe seara. Faceam fotografii la nunti, filmam la nunti… adica avema o gramada de activitati pentru ca nu aveai ce sa faci dupa orele de program. Program la televizor nu exista, concerte spectacole… veneau rar. Paunescu venea o data la cateva luni. In rest era o viata sterila. Nu aveai acces la informatii, internetul nu exista… Nu aveai acces la filme, arta cultura. Nu exista mai nimic.
E.P.: Si din banii aceia ati pus deoparte pentru afacerea pe care ati inceput-o?
S.P.: Nu. Nici pomeneala.
E.P.: Sunteti un om cheltuitor?
S.P.: Nu.
E.P.: Chibzuit?
S.P.: Nu neaparat, dar eu imi asigur confortul platindu-mi facturile si cumparandu-mi o pereche de pantofi la doua luni. Imi cumpar un costum nou la trei luni!
E.P.: Si cati bani dati pe haine?
S.P.: Foarte putini. Un costum e 200 de euro si o pereche de pantofi e 100 de euro. Eu imi cumpar costume de la producatori romani. Cravatele sunt de la domnul Suharu, de la Iasi – e 20 de euro o cravata.
E.P.: Dar ati purtat si uniforma atunci cand erati muncitor?
S.P.: Toata lumea purta uniforme. Cand eram copil uniforma de pionier.
E.P.: Nu, cand erati salariat. Cand aveati sefi!
S.P.: Ca frigotehnist nu aveam uniforma sau salopeta, lucram in halat. Aveam halat de protectie.
E.P.: Dar intre 1982 si 1983 ati lucrat ca „mecanic masini-unelte”.
S.P.: Da, eu am facut scoala de Mecanica si Utilaje…
E.P.: Iar pana in 1985, apoi, ati lucrat ca muncitor necalificat la Combinatul de Industrializare a lemnului.
S.P.: Da. Eu am terminat ca mecanic de intretinere si nu au avut post si a trebuit sa ma angajez ca muncitor necalificat ca sa astept sa se elibereze un post. Asa era pe vremea aia.
E.P.: Acum, cand va treceti in CV realizarile profesionale plecati de la punctele acelea de la inceputul carierei sau le ascundeti?
S.P.: Cum sa le ascund?! Dar am lucrat ca muncitor necalificat la un depozit de cherestea aproape un an. Dar nu mi-a cazut steaua pentru acest lucru. Era un loc de munca. Nu-mi convenea sa lucrez „mecanic masini si utilaje” la 45 de kilometri si sa fac naveta. Mai bine am lucrat necalificat, asteptand sa se elibereze un post de mecanic la intretinere. Nu mi-au cazut nici steaua, nici cheia franceza din mana. N-am avut niciun fel de problema.
E.P.: Era mai usor sa fiti un om simplu decat un businessman? Aveati probleme mai putine?
S.P.: Dar si businessman-ul este un om simplu. Diferit e faptul ca un cetatean care este angajat la un patron nu are gandurile si grijile pe care le are acesta. Angajatul are un singur gand: Sa faca munca, sa-si ia banii, pe cand patronul trebuie sa se gandeasca la toti cei care muncesc. Sa faca rost sa le dea bani. E complicata viata.
E.P.: Vi se spune „sefu’” acum?
S.P.: Nu cred. La noi in Ardeal „sefu’” inseamna cu totul altceva.
E.P.: Daca nu exista Revolutia ati mai fi avut avantul acesta in fata romanilor?
S.P.: Nu stiu. Este o intrebare la care nu pot sa va raspund. Nu aduce anul ce aduce ceasul! Nu stiu cum ar fi evoluat lucrurile in continuare. Pe mine Revolutia m-a prins in regula, adica eram un om bogat. Nu a trebuit sa vina Revolutia sa ma imbogatesc. Diferit era ca atunci nu aveai posibilitatea sa cheltuiesti. Daca iti luai o masina mai pricopsita erai saltat. Exista o lege, Legea 18, a veniturilor ilicite si era foarte greu, la un moment dat, sa justifici veniturile – case, apartamente, masini si asa mai departe. Trebuia sa ai ca masina o Dacie rapanoasa si justificarea era ca ai cumparat-o cu banii de la nunta. Cu apartamentul nu era o problema, ti-l dadea statul. Dar nu prea aveai pe ce sa cheltui. Nu puteai sa-ti afisezi averea.
E.P.: Si cum de nu ati plecat in strainatate?
S.P.: Am fost plecat in strainatate. Sporadic. Pus cap la cap cred ca am stat un an de zile plecat din tara.
E.P.: Un an nu-i mult…
S.P.: Pai nu am plecat definitiv. M-am dus sa fac comenzi.
E.P.: Si de ce n-ati ramas?
S.P.: Pentru ca in diverse cercuri, dupa Revolutie erai foarte bine primit. Chiar de romani din strainatate, de oameni politici, de oameni de afaceri… Dar in momentul in care spuneai ca vrei sa ramai, daca auzeau acest lucru imediat te rejectau. Nu le convenea sa vina cineva sa le ia scaunul, functia… Totul era ok cat erai turist. Daca erai si un turist cheltuitor erai minunat pentru toata comunitatea. In momentul in care aveai ganduri sa stai pe acolo, sistemul te rejecta instantaneu. Pana la urma m-am gandit ca daca raman in orice tara de pe planeta, tot nu sunt in tara mea. Tot imigrant voi fi, si eu si copiii mei. Abia nepotii nascuti acolo puteau sa primeasca cetatenie prin nastere si sa aiba un alt statut.
E.P.: Iubiti Romania?
S.P.: Ma rog, asta cu iubirea e o chestie si ea. E o sintagma folosita in general la fiinte. Ca sa te indragostesti de o bucata de pamant… nu prea vad cam cum ar fi cestia asta… sa iubesti… Eu cred ca trebuie sa iubesti locul unde te simti bine. Daca ai emigrat in Statele Unite si te-ai facut cetatean american trebuie sa-ti iubesti patria. Ca asa e modelul. E patria care te-a adoptat, trebuie sa le fii loial cetatenilor ei si teritoriului. Daca esti roman, te-ai nascut aici, trebuie sa fii loial. Daca nu te simti bine ai posibilitatea sa-ti iei traista si sa te duci in alta tara. Nu te obliga nimeni sa ramai in tara unde te-ai nascut. Am considerat ca e bine sa raman in tara mea. Patriotismul, din punctul meu de vedere, se oglindeste prin conservarea patrimoniului si sa incerci sa pastrezi tot ce inseamna etnografia si folclorul locului respectiv. Asta inseamna patriotism. De exemplu, patriotismul se demonstreaza daca ai un steag in curte, care sa reprezinte tara ta.
E.P.: Aveti un steag in curte?
S.P.: Tot timpul am avut un steag in curte. Si cand stateam in America am avut steag romanesc in curte. Si americanii nu erau foarte suparati pe treaba asta.
E.P.: Dar este adevarat ca mai aveti in America trei afaceri?
S.P.: Nu mai am nimic in momentul de fata. Le-am vandut pe toate. De doi ani de zile am vandut absolut tot.
E.P.: Multe au fost legendele care au circulat… Totusi, care a fost cel mai neadevarat lucru care s-a spus despre dvs.?
S.P.: Nu-mi vine in minte. Cam tot ceea ce s-a spus despre mine a fost adevarat. Homosexual n-am fost facut niciodata… deci nu s-a spus nimic neadevarat despre mine.
E.P.: In 2001 ati primit licenta de la CNA pentru Realitatea TV. De la omul acela simplu, cu job-uri simple, pana la omul care s-a gandit sa infiinteze o televiziune, e cale lunga, nu-i asa?
S.P.: Nu, de ce sa fie? Daca vrei ceva, poti sa faci!
Am un fir rosu si discut direct cu Divinitatea, nu discut prin intermediari
E.P.: Dar de ce ati vrut sa faceti tocmai o televiziune?
S.P.: Pentru ca nu exista. Din acest motiv m-am si apucat de salubrizare, pentru ca nu exista. Dupa 1989 era o piata virgina. Puteai sa faci absolut orice. Toata lumea s-a apucat de comert. Am intrat si eu in activitati comerciale – importuri, dar piata s-a saturat instantaneu. Mi-am dat seama ca nu merge si am deschis un restaurant, o discoteca. Am avut niste probleme in administratie publica pentru ca nu stapaneam domeniul. Acolo trebuie sa fii nascut pentru asa ceva. Am renuntat si am trecut in partea de prestari servicii. Era foarte multa mizerie. Dupa 1989 Romania era plina de gunoaie. Salubritatea se facea atunci cu tractorul, remorca si lopata. In unele locuri se folosea caruta si se splala cu ligheanul.
E.P.: Imi amintesc ca ati spus odata ca treaba asta cu gunoiul este o afacere profitabila pentru ca intotdeauna va exista gunoi.
S.P.: Absolut! Si cu nasterile e la fel – permanent se vor naste copii. Si cu mortii e un business pentru ca lumea moare. Moartea face parte din viata.
E.P.: Da’ acuma servicii de pompe funebre nu va faceti!
S.P.: Eu am vrut sa-mi deschid cimitir particular. Nu am renuntat inca la idee. Dar este o problema cu legislatia pentru ca trebuie sa te lipesti de un cult religios ca sa faci chestiile astea – s-a schimbat legislatia intre timp. Imi pare rau ca nu am deschis cand puteam…
E.P.: Deci chiar v-ati interesat in acest sens…
S.P.: Da, acum 15 ani am vrut sa deschid un cimitir particular, pe confesiuni religioase. Un cimitir cum e in Statele Unite, cu alei asfaltate, sa fie o placere sa mergi la apartinatorul decedat sa pui o floare. La noi acum cand vrei sa te duci la cimitir e o nenorocire. Trebuie sa sari peste niste monumente… Asta n-am inteles niciodata la religia ortodoxa (si la multe altele) – cheltuiesc sume fabuloase pentru un cetatean care a murit. In timpul vietii nu l-au pretuit in niciun fel, dar dupa ce l-au vazut mort ii fac statui, ii fac cavouri imense… cheama lautari
E.P.: Mergeti la biserica?
S.P.: Nu… Ma duc la biserica numai in ocaziile prilejuite de anumite evenimente din viata de familie.
E.P.: Din obligatie?
S.P.: Pai acolo se tin slujbele. Ca daca s-ar tine in alta parte, m-as duce in alta parte. Dar pentru ca traditia spune ca botezul, cununia si inmormantarea se fac la biserica… ma duc acolo. Nu pot sa va mint sa spun ca sunt un om habotnic, care sta toata ziua pe genunchi in biserica. Nu! Eu cu Divinitatea am o legatura speciala! Am un fir rosu si discut direct cu Divinitatea, nu discut prin intermediari. De asta nu prea vad ce as avea de a face cu Biserica.
E.P.: Dar revenind la Realitatea TV, la momentul in care ati deschis aceasta televiziune, spuneti-mi cum v-ati simtit proaspat patron de televiziune…
S.P.: A, erau o gramada de patroni! Diferit era ca am fost primul patron de televiziune de nisa – stiri.
Am vazut la Realitatea, postul pe care l-am fondat eu, un CV despre mine – cati ani am, daca sunt casatorit… si printre altele era trecut la porecla „i se mai spune si Regele Gunoaielor”. Eu eram Regele Curateniei, nu al gunoaielor! Nu mi-a spus nimeni niciodata asa ceva, decat prin Catavencu a aparut in cate un articol. Am ramas surprins ca postul de televiziune pe care eu l-am infiintat isi permite sa faca asemenea aprecieri, eu fiind fondatorul Realitatii tv si oamenii care lucreaza in Realitatea, ei si familiile lor mananca astazi o paine. Sa-l scuipi, sa-l denigrezi pe fondatorul unui loc de munca mi se pare absolut incredibil. Am creat totusi o televiziune pe care se bate lumea!
E.P.: Dar in 2003, de ce ati vandut-o?
S.P.: In 2003 am vandut-o pentru ca am dat faliment. Am dat faliment pentru ca business plan-ul pe care l-am facut eu pe vremea respectiva, cu specialisti din SUA, a neglijat o componenta foarte importanta: componenta politica. Eu am crezut ca exista presa libera, intr-o tara libera…
E.P.: Nu exista, nu?
S.P.: Nu, nu exista. Si mie mi-a demonstrat puterea de atunci ca nu am sa pot sa reusesc sa fac o presa cu adevarat libera.
Eu nu i-am vândut nimic lui Sorin Ovidiu Vîntu
E.P.: Sorin Ovidiu Vintu a fost un mogul mai bun decat dvs.?
S.P.: Nu stiu! Habar nu am! Eu nu i-am vandut nimic lui Sorin Ovidiu Vintu, eu am vandut la Bluelink Comunicazione din Elvetia care a venit sa facem o dezvoltare a unui trust media. Trebuia ca ei sa vina cu 22 de milioane de euro in povestea asta. Bineinteles ca dupa 6 luni s-au sucit si au spus ca nu mai vin cu nimic…
E.P.: Cate nopti nu ati dormit din cauza asta? V-a parut rau?
S.P.: Nu. Nu are cum sa-ti para rau – e business. In business asta e: unii castiga, altii pierd. Eu nu am pierdut nimic facand Realitatea. Eu am ajuns in imposibilitatea de a mai plati taxe, impozite si salarii. Si eu nu mi-am permis, ca patronii de la Tele7Abc, 7 ani de zile sa nu platesc impozite si taxe. Nu mi-am permis ca alte televiziuni… sa dau salariile cand apuc… dupa 3, 6, 9 luni. Eu nu am facut asa ceva niciodata! Am fost un om corect si cinstit, onesti cu colegii mei. Eu i-am considerat colegi pe toti angajatii mei, indiferent de companie: si pe cei de la matura si pe cei din regia de emisie – erau colegii mei. Nu puteam sa-mi bat joc de ei. Aveau calcule clare – stiau ca-n data de… trebuie sa ia salariul. Si cat timp au fost angajatii mei niciodata nu a intarziat salariul nici macat cu o secunda. Dupa ce s-au schimbat patronii – Bluelink Cominicazzione, care a vandut la Petrom Service, Petrom Service la nu-stiu-cine (nici nu ma intereseaza), ma sunau fostii mei colegi si-mi spuneau „Domnu’ Prigoana, de 3 luni nu ne-au dat salariile. Domnu’ Prigoana, ce bine era pe vremea dumneavoastra!”. Si asta pentru mine era o mandrie personala – ca am reusit 3 ani de zile sa am o televiziune care nu a avut nicio amenda de la CNA. Au fost salariile si taxele platite la timp. Si taxele, atentie mare! Pentru ca altii au mai platit salarii, dar nu plateau taxe la stat. Tele7Abc nu a platit taxe la stat 7 ani! Si de acolo eu am preluat o gramada de angajati, eram cu un asociat… Noi am fost 6 asociati in momentul in care am deschis Realitatea pe o companie. Legea prevedea atunci ca trebuia sa am cifra de afaceri – nu am inteles de ce – si a trebuit sa o deschid pe Rosal, apoi sa mut licenta pe Realitatea Media.
E.P.: Bun, o televiziune de stiri. Dar Etno si Taraf TV?!… cum v-a venit ideea sa le infiintati?
S.P.: Asta a cerut piata. Prima data am deschis TV Sport pe care l-am vandut trustului MediaPro si astazi este Sport.ro – un alt canal de televiziune infiintat de mine. Banuiesc ca astia n-or sa spuna ca mi se spune „Regele Gunoaielor”. Si canalul de folclor a fost deschis de catre mine – l-am primit cadou de la Rares Gardus. Programul de folclor facea parte dintr-un proiect generos de 10 televiziuni de nisa. L-am deschis datorita mamei mele care isi dorea sa vada si sa asculte folclor si trebuia sa astepte pana sambata la nu-stiu-care ora – era o singura emisiune pe TVR1. Nu a fost foarte complicat sa-l deschidem, a fost greu sa facem rost de continut.
E.P.: Am inteles ca artistii isi platesc singuri videoclipurile…
S.P.: Asta a fost mai demult. Managementul s-a schimbat.
E.P.: Parintii dvs. traiesc amandoi?
S.P.: Da.
E.P.: Si ce spun cand isi vad fiul la televizor, ajuns un om atat de influent in Romania?
S.P.: Dar nu sunt un om influent. E o parere. Nu stiu ce zic, habar nu am ce zic ei. Cred ca probabil se mandresc ca un neica-nimeni de fi-su a ajuns deputat in Romania. Sau, in business, am creat cea mai puternica firma de mediu. Dupa vanzarea de anul trecut s-a transformat in companie multinationala, deschizand acum filiale in Serbia, Irak, Ucraina, Republica Moldova si acum sunt in tratative sa deschida in Maroc. Totusi este o companie fondata de mine acum 20 de ani, o companie care a demonstat in timp ca e puternica. Si am avut o gramada de oferte in ultimii 10 ani sa-mi relochez veniturile in offshore-uri, sa facem tot felul de flick-flack-uri dar eu nu am fost de acord. Nu am considerat corect pentru mine, familia mea si pentru tara in care imi desfasuram activitatea sa fug peste granita cu profiturile.
E.P.: Un om bogat sunteti.
S.P.: Acuma… un om sarac nu sunt… sunt peste medie.
E.P.: Exact! Dar sunteti si generos?
S.P.: Asta este o problema personala…
E.P.: Exista o fundatie care va poarta numele…
S.P.: Nu conteaza. Astea sunt lucruri personale care nu intereseaza pe nimeni. Eu consider ca daca vrei sa faci acte de caritate fa-le fara sa le stie cineva. Daca le stie cineva… se numeste fatarnicie si nu vreau sa fiu fatarnic sa smulg lacrimi si voturi ca am facut lucruri. Le-am facut fiindca asa am vrut. Si astea sunt lucruri inchise ermetic.
E.P.: Spuneam despre haine ca le cumparati din Romania, ca nu investiti foarte mult…
S.P.: Nevasta-mea le cumpara, nu eu. Dar am rugat-o sa nu-mi mai ia haine de firma. Deci eu nu pot sa fac diferenta intre un costum de firma si un altul.
E.P.: Cei din jur se uita la etichete?
S.P.: E problema lor. Eu nu am apasari la asta. Chiar nu ma deranjeaza!
E.P.: Si este si totul mai simplu pentru ca purtati numai negru. Exista… o legenda in presa. Se spune ca va imbracati in negru pentru ca ati vrut ca toata viata sa purtati doliu dupa prima sotie… pentru toata viata. Asa este?
S.P.: Nu. Nu are nicio legatura. E o prostie!
E.P.: Sunt speculatii?
S.P.: Absolut. Deci eu am avut probleme cu niste reviste care aveau rubrica „bine si prost imbracat”. Cand incepusem sa fac lucruri eu nu eram casatorit. Se tot legau de mine: ca cureaua de la ceas nu se pupa cu pantofii…
E.P.: Oameni care se uita la etichete, dupa cum spuneam…
S.P.: Domne, e treaba lor! Si am un prieten care este designer la firma Boss, un fost coleg de-al meu si l-am sunat si l-am intrebat „bai, prietene, cum dracu’ sa ma imbrac ca uite astia se leaga de mine cu pantofii, cureaua, camasa”. Ca aveam camasa in carouri si nu se potrivea cu nu-stiu-ce sacou. Ma depasea.
E.P.: Si cand v-ati hotarat sa va imbracati numai in negru?
S.P.: Acum 10-12 ani. Prietenul meu mi-a spus „imbraca-te din cap pana-n picioare in negru si nu vei gresi niciodata, la niciun fel de eveniment. Vei fi pregatit sa mergi la orice dineu oficial, din mers, din masina daca esti chemat la vreun cocktail esti imbracat perfect, daca esti chemat la Presedintie esti imbracat perfect, daca esti chemat la Camera deputatilor esti imbracat perfect, daca esti chemat la nunta esti imbracat perfect, daca esti chemat la inmormantare esti imbracat perfect. Deci nu ai cum sa gresesti!”. Si atunci m-am dus la primul magazin, mi-am luat toale negre – mi-am umplut dulapul. Am luat tot ce aveam si-am aruncat la gunoi si la revedere, sunt bine imbracat. Si de atunci presa nu a mai scris niciodata ca sunt prost imbracat. Dar am reusit sa fac un brand si din chestia asta ca am auzit pe multi din presa si la televizor spunand „te-ai imbracat in negru ca Prigoana”.
Ne-am casatorit si cu asta-basta. Dupa 7 ani de la casatorie am descoperit ca are o boala foarte grava de ficat. Astazi am fi reusit sa o salvam. Atunci nu am reusit sa facem nimic
E.P.: Familia dvs. este foarte cunoscuta printre romani. Totusi as vrea sa-mi spuneti despre mama primilor dvs. copii. Cum ati intalnit-o?
S.P.: A fost colega de clasa cu mine la Cluj. Ea era subinginer la fabrica unde lucram eu ca muncitor necalificat. Ne-am casatorit si cu asta-basta. Dupa 7 ani de la casatorie am descoperit ca are o boala foarte grava de ficat.
E.P.: Dvs. ati ingrijit-o…
S.P.: Partea de transplantologie atunci era in pionierat – nu se facea asa ceva pe scara larga. Astazi am fi reusit sa o salvam. Atunci nu am reusit sa facem nimic, a fost ceva atat de fulgerator incat nu se astepta nimeni.
E.P.: Daca aveati atunci mai multi bani s-ar fi schimbat lucrurile?
S.P.: Nu! Nu exista tehnologie atunci. Oricati bani am fi avut, nu exista tehnologie de transplant. Si acum ar fi fost o problema, dar cred ca acum s-ar fi putut rezolva pentru ca stiinta avanseaza in fiecare zi. Eu, de exemplu, am facut acum doi ani de zile un infarct. Daca-l faceam acum 20 de ani noi nu mai faceam acest interviu. Acum doi ani intereventia a fost foarte simpla.
E.P.: Aveati 30 de ani cand ati ramas vaduv cu 2 copii.
S.P.: Eee… „vaduv”. Asta suna… suna ca dracu’. Nu eram neaparat vaduv cu statut de vaduv. Eram la 30 de ani cu 2 copii.
Le-am spus copiilor ca mama lor s-a dus in Ceruri. Si a trebuit sa-i spal, sa le fac de mancare, nu a fost usor!
E.P.: Ce le-ati spus copiilor despre mama lor, atunci cand a disparut din viata lor?
S.P.: Unul avea 2 ani si unul 5 ani. Ce sa le spun?!
E.P.: Atunci cand va intrebau ei de ce nu o au pe mama alaturi… cand mergeau in parcuri…
S.P.: Ca e in Ceruri! S-a dus in ceruri si se uita la noi. Si voi trebuie sa fiti cuminti. Si a trebuit sa-i spal, sa le fac de mancare, nu a fost usor!
E.P.: L-ati certat atunci pe Dumnezeu? Spuneati ca aveti o legatura directa…
S.P.: Nu! Ce treaba a avut Dumnezeu? Dumnezeu n-are probleme din astea – sa ne omoare sotiile, sa ne ia picioarele sau chestii de-astea!
E.P.: Poate ca ati cautat ajutor….
S.P.: Nu, nu, nu fac chestii din astea. Divinitatea are probleme mult mai adanci si mai complexe decat sa se ocupe de mine si de familia mea. Noi suntem inzestrati de la nastere cu sanatate, trebuie sa ne-o pastram. Nu e voie sa ne batem joc de sanatatea noastra si pe urma sa mergem la Divinitate sa-i cerem „da-mi sanatate!”. Pai „ti-am dat o data….”.
A fost un accident. Un picior in plus, unul in minus… pentru mine nu conta chestia asta
E.P.: V-ati pierdut piciorul intr-un accident la 23 de ani. Atunci n-a fost vina dvs… un accident de munca
S.P.: A fost un accident de munca, nu a fost un atentat terorist din motive religioase ca sa dau vina pe Allah sau… nu. A fost un banal accident. Eu sunt un tip mult prea pragmatic in gandire si exprimare…
E.P.: Cum s-a intamplat?
S.P.: Era un capac pus pe un snack, ca un fel de melc de masina de tocat – ca sa va imaginati, si cineva l-a pus invers. Nu stiu cu ce ocazie s-a pus invers. Si cand am calcat pe el mi-a cazut piciorul inauntru si mi l-a tocat. Atata tot! Deci nimic senzational, nimic exceptional. A fost un banal accident de munca.
E.P.: Cand ati ajuns in spital v-ati gandit ca veti inspira mila?
S.P.: Da, m-am gandit si mie-mi sarea tandara cu chestia cu mila – adica eu am neglijat total povestea asta. Majoritatea persoanelor care dobandesc un handicap locomotor ulterior nasterii, dupa ce constientizeaza, au mai mult o trauma psihica decat una locomotorie. Problema nu e ca au ramas fara mana sau picior. Problema e psihica – in capul lor: ca o sa fie o povara pentru familia lor, ca nu o sa se mai casatoreasca… asta am inteles eu din discutiile pe care le-am avut cu alti pacienti cu probleme – accidente de munca, de masina si asa mai departe. Eu nu am fost genul ala de cetatean – care sa o ia razna. Nu m-a interesat. Adica un picior in plus, unul in minus… pentru mine nu conta chestia asta.
E.P.: Este acesta motivul care v-a facut sa infiintati Fundatia?
S.P.: Nu. Fundatia a avut ca scop protezarea unor copii. Statul plateste la jumatate pretul unei proteze la 4 ani, copiii fiind in crestere. Am creat Fundatia aceasta tocmai ca sa pot sa ajut legal.
E.P.: Deci sunteti un om generos…
S.P.: Nu sunt un om generos. Eu am facut lucruri pe care am considerat de cuviinta sa le fac. Acum depinde cum cuantificam generozitatea. Daca faci lucruri pe care nu le stie nimeni esti un om generos. Daca faci lucruri cu televiziunea inseamna ca esti un fatarnic.
E.P.: Spuneti-mi trei calitati ale dvs.
S.P.: Sunt frumos, destept si carismatic.
Adriana s-a indragostit de cardul meu, nu de frumusetea mea. Aveti impresia ca vreo femeie era dornica sa-si ia un handicapat in casa?!
E.P.: Acestea au fost motivele pentru care Adriana Bahmuteanu s-a indragostit de dvs.?
S.P.: A, nu, ea s-a indragostit de cardul meu nu de frumusetea mea!
E.P.: Credeti?
S.P.: Dar aveti impresia ca vreo femeie era dornica sa-si ia vreun handicapat in casa?!
E.P.: Cum era Adriana cand ati intalnit-o prima data?
S.P.: Ei, nu mai intram in detalii… Sunt lucruri vechi, de 12 ani.
E.P.: „Frumoasa ca o papusa chinezeasca”, ati spus candva.
S.P.: Era ca o papusa chinezeasca.
E.P.: Este iubirea vietii dvs.?
S.P.: „Iubirea vietii mele” au fost toate femeile care au trecut prin viata mea.
E.P.: Multe?
S.P.: Pai prima sotie, a doua si a treia sotie. Prima sotie mi-a daruit doi copii senzationali. Sunt mandru de copiii mei. Adriana mi-a daruit alti doi copii care arata absolut superb.
E.P.: Si vreo trei divorturi!
S.P.: Si vreo trei divorturi… Patru divorturi… Da’ ea divorta…
E.P.: S-a spus ca primele doua divorturi au fost doar „de ochii presei”…
S.P.: Pai Adriana a divortat de patru ori si a divortat dupa 27 de zile dupa ce ne-am casatorit.
E.P.: De ce? N-ati intrebat-o niciodata?
S.P.: Pai nu stiu. Asta trebuie sa discutati cu ea. Nici nu ma intereseaza. Ea a venit si m-a cerut in casatorie – ok, ea a divortat – ok, ea a venit din nou sa ne casatorim – ok…
E.P.: Mi-e greu sa cred ca dvs. n-ati avut un cuvant de spus in treaba asta.
S.P.: Ba da. La starea civila spuneam „da” si la tribunal spuneam „da”. „Sunteti de acord sa…” – „da”. La mine toate lucrurile astea sunt foarte simple. La altii sunt lucruri care conteaza. La mine nu conteaza nimic…
E.P.: Nu conteaza hartia, nu?
S.P.: Nu conteaza nimic!
E.P.: Dar conteaza femeia…
S.P.: Nu conteaza absolut nimic. Asta nu a inteles nimeni niciodata – eu cu sotia mea nu avem niciun grad de rudenie. Gradul de rudenie este intre parintii mei, eu si copiii mei. Femeia de langa mine e pasagera. Azi poate sa fie, maine poate sa nu mai fie.
E.P.: Dar credeti ca v-au facut bine episoadele acelea in care mergeati la o „televiziune de garsoniera” asa cum au numit-o unii si discutati despre viata dvs.?
S.P.: Trebuie sa fiu drept. Mi-am creat o anumita notorietate. O companie de publicitate de la Cluj a calculat ca daca ar fi fost cazul sa imi fac notorietatea pe care am avut-o la un moment dat m-ar fi costat 83 de milioane de euro. Deci atata ar fi trebuit sa investesc.
E.P.: Dar aveati nevoie de imagine facuta cu pliciul?
S.P.: Nu. Astea sunt lucruri care s-au intamplat. Eu nu am stiut atunci cand era povestea cu pliciul, cu divortul, ca voi candida la functia de deputat sau primar general. Ca, va dati seama, as fi fost un tip rezervat, as fi incercat si eu, ca toata lumea, sa-mi ascund CV-ul, sa sterg din el, sa plagiez, sa fac lucrari stiintifice, sa nu divortez, sa stau in casa sa ma chinui cu nevasta-mea, sa am o viata trista in ideea ca mi se va indeplini un ideal in viata. Dar eu nu am facut chestia asta pentru ca eu nu mi-am dorit niciodata sa fiu nici deputat, nici primar general. Astea sunt lucruri care s-au intamplat.
E.P.: Poate ca din acest motiv au spus romanii ca divorturile ar fi fost o chestiune pe care ati facut-o strict pentru imaginea dvs… Va intereseaza ce zice lumea?
S.P.: Nu ma intereseaza. Eu am viata mea, ei au viata lor. Daca „lumea” mi-ar plati facturile… da, as fi interesat de parerea lumii. Dar atata timp cat mi le platesc singur… ce treaba am eu cu ce spune lumea?! Pe mine chiar nu ma intereseaza parerea unui cetatean despre persoana mea. Sunt foarte interesat de parerile cetatenilor despre actiunile mele care, intr-un fel sau altul, le schimba viata.
E.P.: Dar copiii dvs. ce parere au despre tatal lor?
S.P.: Asta trebuie sa-i intrebati pe ei.
E.P.: Nu aveti o legatura directa cu ei, nu vorbiti?
S.P.: Am o legatura foarte directa cu ei. Eu sunt totusi mandru pentru cum mi-am educat copiii. Copiii mei – unul are 25 de ani cel mare, celalalt 21…
E.P.: Honorius, Silvius, Maximus si Eduard-Gabriel.
S.P.: Aia mici sunt mici – asta-i viata, dar cei mari ma cauta. In fiecare seara trec pe la mine. Silvius e in Germania, dar cand vine in Romania este permanent acasa cu mine.
E.P.: Numai baieti aveti…
S.P.: S-a intamplat. Eu imi doresc o fata!
E.P.: Ati pierdut un copil…
S.P.: Da, a fost un eveniment tragic in familie. Asta e… Am avut cinci baieti, au ramas patru. Dar asta-i viata. N-a rezistat…
E.P.: Dar de ce ati schimbat sufixul la numele ultimului copil… Numele nu se mai termina cu „-us”.
S.P.: Intre Maximus si Eduard a mai existat un baiat numit Darius. Care nu a rezistat si, asta e, a plecat… e si el ingeras acum. La cel mic a insistat sotia mea sa-i punem numele nasului – cel care i-a botezat si pe Maximus si pe Darius si pe Eduard. A fost hotararea sotiei mele si nu m-am putut pune invers. Daca asa a dorit ea – asa a facut.
E.P.: Aveti multi prieteni?
S.P.: Daca iti doresti un prieten cu adevarat… iti cumperi un caine. Depinde cum cuantificam povestea cu prietenia. Prieteniile, in general, se duc dracului de la bani. Prieteniile se duc dracului de la viata pe care o traim toti in momentul de fata. Exista pizma care nu ne lasa sa dormim: „ de ce eu am ajuns deputat si el nu, de ce eu mi-am luat masina si el nu, de ce eu m-am, dus si el nu”…
E.P.: Dar dvs. nu pizmuiti pe nimeni…
S.P.: N-am motiv. Copiii mei sunt sanatosi si asta e tot ce-mi doresc. In rest… ce treaba am eu cu vecinii?! V-am spus ca viata la oras te face sa te izolezi de lume. Eu nu-mi cunosc vecinii, pe cei care locuiesc langa mine si nici nu ma intereseaza cine sunt vecinii mei.
E.P.: Cate case aveti? Eu ma asteptam sa ma chemati in vila din Pipera. Sau in apartamentul soacrei…
S.P.: Am vandut vila din Pipera.
E.P.: De ce ati vandut-o?
S.P.: Pentru ca sotia mea nu a mai vrut sa locuim acolo. Ne-am mutat mai central in Bucuresti pentru ca de aici sunt foarte aproape de Parlament. Casa pe care am avut-o in Pipera era mult mai bine impartita decat casa de aici – acolo erau, de fapt, structurate 4 garsoniere. Aici e mai confortabil din alte puncte de vedere. Acolo era o constructie noua – aceasta e constructie veche. Mai am trei case si un apartament la Gherla. Am cumparat trei case de patrimoniu, care vor fi transformate in muzee. Vreau sa fac niste muzee acolo. Va mai dura… Casa de aici, in care locuiesc, am achizitionat-o tocmai ca sa o salvez de la demolare. Si cam atat. Nu retin sa mai am alte proprietati.
E.P.: Parintii dvs. stau intr-o vila sau in casa in care v-ati nascut?
S.P.: Parintii mei stau intr-un apartament cu doua camere la etajul 1 – unde m-am nascut eu.
E.P.: Si nu vreti o vila pentru ei? S-ar adapta la standardele fiului bogat?
S.P.: Eu le-am cumparat o casa… nu-i vorba de standarde aici. Depinde ce-ti doresti de la viata. Daca vrei sa ai facturi mari la intretinere, sa ai consum mare, sa arunci banii pe fereastra… iti cumperi o casa mare. Daca te limitezi la un confort sporit dar in intimitate… poti sa locuiesti si intr-o garsoniera. Fericirea nu este cuantificata in m patrati pe care-i detii pentru locuit. Nu are absolut nicio legatura.
E.P.: Ma gandesc la o lectie de viata pe care am primit-o din partea dvs. Nici nu stiu daca va dati seama cat au contat cuvintele acestea. Ati spus la un moment dat ca toata viata ne stricam sanatatea fugind dupa bani. Si ajungem intr-un punct in care am da toti banii pe care-i avem pentru sanatate… Daca ati avea toti banii din lume, ce ati face cu ei?
S.P.: Nu stiu. E o intrebare dificila! Cred ca as fi un tampit daca v-as da raspunsul „as da bani la oamenii saraci” – asta da bine la public. In primul rand, nu-mi doresc toti banii de pe planeta, imi doresc toata sanatatea de pe planeta pentru mine si familia mea. Sanatate pe care le-o doresc si oamenilor care ne citesc. La multi ani! Sa fiti sanatosi, pentru ca sanatatea este cea mai importanta. Restul se cumpara cu bani. Orice se cumpara cu bani. Sanatatea, va spun eu, n-o cumparati!
Interviu din anul 2012
