Simona CATRINA: Femeile sunt prea sufocante, barbatii sunt prea claustrofobi (2)

de

Citeste AICI prima parte a interviului cu Simona CATRINA: Femeile sunt prea sufocante, barbatii sunt prea claustrofobi

Marea Dragoste / Tango: Care este cel mai mare sacrificiu pe care l-ai facut din iubire? De ce ne mor iubirile?

Simona Catrina:
Nu am facut sacrificii mari din iubire si cred ca de-aia le-am si pierdut. Adica am iubit enorm, dar am suferit pagubos, fara sa ma pricep sa renunt la sertarele mele de viata, sa-mi inving tarele, inertia, incapatanarile. Dar am facut multe tampenii din iubire, pe primul loc fiind obiceiul dezastruos de a trage ani de zile de cate-o relatie care nu mergea. Cred ca insistam in chin fiindca, in adancul sufletului meu, stiam ca port o vina majora pentru asta. Mi-am omorat cu mana mea multe iubiri, imi asum aproape integral vina.

Marea Dragoste / Tango: Ce moare in noi o data cu trecerea anilor? Crezi ca mai semanam vreun pic cu fetele de acum 23 de ani, cand ne-am cunoscut, intr-o camera de camin studentesc?

Simona Catrina: In tine, de exemplu, n-a murit nimic, in tine s-a tot nascut cate ceva. Esti mai frumoasa acum ca la 20 de ani, esti mai indrazneata, mai eleganta, mai gratioasa, mai nefumatoare, mai puternica, mai implinita pe toate planurile. In mine, a tot murit cate ceva, recunosc, e un fel de omor din culpa, eu sunt autoarea, dar, slava Domnului, a fost numai o moarte clinica, deja am inceput sa imi resuscitez fericirea de altadata. Dar dincolo de asta, moare in noi capacitatea de a crede orbeste intr-o dragoste, asta dispare definitiv, adica nu e vorba ca nu mai poti iubi, doar ca fraze si gesturi de-ale barbatilor, care atunci mi se pareau rupte din soare, mi se par azi niste afirmatii care, desi suna superb, lesina in foarte scurt timp, le expira termenul. Pe de alta parte, moare in noi, Alice, puterea aia extraordinara de a supravietui. Noi am trait o studentie la camin, eram patru in camera, faceam dus rece, beam toate apa direct dintr-o sticla umpluta la robinetul ruginit, ne imbracam una cu hainele celeilalte, mancam paine goala, am trait fara frigider, fara prize in camera, fara masina. Azi, n-are sens sa ma mint, n-as mai fi capabila sa rezist, azi fac taraboi daca mi se opreste satelitul doua minute, sun la firma si-i bestelesc.

Marea Dragoste / Tango: Ce te face sa razi? Ce te face sa plangi?

Simona Catrina: Noi doua am ras de-un milion de ori pana era sa lesinam, stii. Rad amintindu-mi de motivele noastre de ras, rad cand vorbesc cu femei destepte si normale la cap, cu tine, cu prietene care impartasesc aceleasi pocinoage cu parintii mei. Rad cu barbatii spirituali, rad la sitcomurile americane bune, rad cand vad stand-up comedy cu Russell Peters, rad cand imi amintesc cum ne urau toti pentru cat radeam noi doua, in redactie, cand incepusera sa ne spuna „animalul cu doua capete“. Plang din dragoste pana mi se blocheaza cate-o diafragma de-atatea sughituri, apoi imi revin in simtiri si imi suflu nasul, incremenesc, astept. Mai plang cumplit la filme, la „Bridges Of Madison County“, la „Seven Pounds“, la „Marley And Me“, la o suta de mii de filme am plans, plang si la filmele cu happy-end. Si mai plang cand ma cearta cineva. Indiferent daca are sau nu dreptate, eu tot plang, de obicei pe ascuns. Ultima oara am plans de emotie, cand am vazut pozele tale de la mare, cu copiii si cu Paul. Ma feream de Ionut, care mi le rula pe ecranul computerului, la el in birou, sa nu ma vada si sa rada de mine, ca stii cum e el.

Marea Dragoste / Tango: Ce ai castigat/ sau ce-ai pierdut din intalnirea ta cu vedetele pe care le-ai cunoscut de-a lungul anilor de presa? Iti place sa ai de-a face cu toti oamenii publici despre care scriem?

Simona Catrina: Am pierdut fascinatia aia fata de unele persoane publice, am pierdut capacitatea de a-mi face idoli usor. Am avut acces prea mult in culise, am patruns pe sub prea multe captuseli. Iar de castigat… cred ca am castigat doar indrazneala, am mai scapat de timiditatea mea patologica. Nu, nu-mi place sa am de a face cu toti oamenii publici, nu de altceva, dar cand ma imprietenesc cu toti, nu ma mai simt confortabil sa scriu despre ei, nu mai pot sa fiu obiectiva. Cu ani in urma, devenisem foarte apropiata de o gasca de cantareti si compozitori, ieseam la carciuma impreuna. Si dupa o vreme, ei au ajuns toti, gramada, la Festivalul Mamaia, unde unii erau in juriu, unii erau pe scena, care incotro, festivalul a iesit cam prost atunci, noi l-am facut praf in ziar si, ca urmare, s-au suparat toti pe mine si au spus ca sunt nesimtita, ca ei s-au imbatat si si-au deschis sufletul in fata mea, si ca eu i-am criticat la festival. Le-am zis ca n-avea nicio legatura una cu alta, n-am spus niciodata mai departe ce auzeam la betiile lor, dar, ma rog, tot le-a sarit tandara.

Marea Dragoste / Tango: Crezi ca sunt suparati pe tine colegii de presa, cei pe care i-ai analizat atat de nemilos si de fermecator in rubrica ta de Revista presei?

Simona Catrina: Eu asa credeam, ca am sa ma intalnesc cu ei pe undeva si or sa-mi zica vreo doua. Unii chiar s-au suparat, o duduie redactor-sef a sarit la gatul meu, ca sa-mi corecteze ceva scris in engleza, stii ca-ti scrisese tie un sms de fapt, desi era total aiurea ce sustinea, eu aveam dreptate, ea batea campii. Dar unii nu s-au suparat, poate si pentru ca nu public numele astora care scot perle, cu cateva exceptii notabile, cand sunt vipuri cu ifose. In rest, spun doar numele revistei si, cel mult, titlul articolului. De curand, mi-a povestit Ionut ca o fata de la Elle i-a spus ca, pentru ea, cea mai mare onoare ar fi sa ma iau si de articolele ei, in cadrul rubricii mele. A fost draguta.

Marea Dragoste / Tango: Iti amintesti cum ai scris prima data rubrica ta de revista presei, „Tango degeaba“? Cu timiditate, cu freamat, cu teama de reactii?

Simona Catrina: Credeam ca n-am sa mai pot iesi in lume dupa asta, ca or sa-mi bata toti obrazul. In orice caz, nu cred ca i-a afectat prea rau, oamenii nu se supara cand ii critici la gramada, se supara atunci cand ii critici individual si le dai si numele. Si am mai primit informatii interesante, cum ca unii chiar se bucurau cand ma luam de sefii lor din anumite redactii, fiindca ii urau de moarte si se simteau razbunati.

Marea Dragoste / Tango: S-a reflectat asupra destinului tau in vreun fel semnificativ aparitia primelor tale carti?

Simona Catrina: Enorm… Prin carti, am ajuns mai departe, in mai multe vieti, in mai multe case, in mai multe inimi.
Vara trecuta, un barbat s-a indragostit nebuneste de mine, dupa ce mi-a citit cartile. Mi-a scris si mi-a spus ca sunt Certitudinea lui, dragostea lui si femeia pe care a asteptat-o toata viata (o parafraza frumoasa din „Moscova nu crede in lacrimi“, un film pe care el il adora, asa cum ma adora si pe mine). Si eu m-am indragostit nebuneste de el, eram inca la Toronto, ne-am scris exact 3610 e-mail-uri, fara nicio exagerare, le am pe toate…
Vorbeam cu orele la telefon, mi-a trimis flori minunate si ursuleti pufosi si daruri gandite, romantice. Traiam intr-un ritm nebunesc, euforic, dormeam doua ore pe noapte, atat ma induram sa stau fara mesajele si telefoanele lui, si el dormea putin si mergea pe pereti de oboseala, dar eram nebuni de indragostiti. Pe cat eram de fericita, pe atat ma temeam ca, atunci cand ceva pare prea frumos ca sa fie adevarat, atunci e clar ca e prea frumos ca sa fie adevarat.
Distanta in kilometri si distanta in timp, pana planificaseram noi sa ne vedem, l-au ostenit. Osteneala lui m-a ostenit si pe mine. Cand ne-am intalnit, intr-un final, stiam de la bun inceput ca povestea arsese pana la scrum inca dinainte s-o traim. Atunci, am simtit o sfarseala ca de moarte, practic nu plangeam atat dupa el, cat dupa starea pe care mi-o oferise si mi-o luase inapoi. Nu vreau sa spun ca e numai vina lui, dimpotriva, imi asum o buna parte din dezastru, poate cea mai importanta. Fie si pentru faptul ca m-am lasat atat de usor prinsa de povestea asta, ca m-am purtat ca o adolescenta capie.
Dar a fost asa bine, in fond… Nu-mi pare rau. E totusi o poveste pe care ma incapatanez s-o consider de dragoste, atat cat a fost. A fost incredibil. Tu stii, de fapt. Da, si toate astea au plecat de la cartile mele.

Marea Dragoste / Tango: Daca ar fi sa treci pe hartie, fara sa te gandesti mult inainte, principalele tale caracteristici, ce ai scrie? Cum este Simona Catrina? Ce este Simona Catrina?

Simona Catrina: Simona Catrina este o femeie care nu se prea pricepe sa-si ascunda defectele, dar, din pacate, se pricepe de minune sa-si ascunda calitatile.

Marea Dragoste / Tango: Dar ce ar vrea sa fie Simona Catrina si nu este?

Simona Catrina: As vrea sa fiu o femeie care sa nu mai lase privirea in jos cand e laudata, o femeie care sa nu se simta vinovata cand spune „nu“ cuiva, care sa nu mai ierte cand nu e de iertat, care sa nu mai regrete ceea ce nu merita niciun regret. Sa am vointa, ambitie, curaj, siguranta, dezinvoltura femeii care poate domina comod o situatie.

Marea Dragoste / Tango: Te rog, adreseaza-ti singura o intrebare grea, cea mai grea.

Simona Catrina: Cea mai grea?… Da… E intrebarea de care mi-e teama dintotdeauna, mai ales in ultimii ani: de ce nu am facut un copil, desi ador copiii si sunt perfect sanatoasa si capabila sa-i am? Pentru ca vreau un copil facut din dragoste nebuna si n-am gasit niciun barbat care sa topaie fericit cand ii arat testul de sarcina pozitiv. Si pentru ca m-am incapatanat sa le cer lor parerea, inainte de a renunta la cate-o sarcina, pe ideea ca asa e corect. Iar parerea lor a fost „acum nu e momentul“.
Pentru ca singura reactie a unui barbat care ma iubea enorm, acum cativa ani, a fost sa ma asigure ca el va recunoaste bucuros copilul (mersi, asta fac si testele ADN, n-aveam nevoie de sinceritatea lui in fata onoratei instante) si ca ma va sprijini material, de parca asta era problema. Dar mai mult nu-mi putea oferi, deci in niciun caz o viata in doi, fiindca el mai avea niste copii acasa la el. Mi-era mai mila de drama tatilor inspaimantati, decat de drama mea.
Am vrut un copil pe care sa-l vrea si tatal lui, sa-l astepte cu emotie, cu iubire. N-am avut curaj sa cresc singura un pui, desi, cel putin in Canada, statul m-ar fi sprijinit foarte mult. De cate ori renuntam la o sarcina, spuneam „nu acum, data viitoare“.
Mi s-a intamplat ceva incredibil, bulversant, ultima oara cand am trecut prin asta: un medic de la Spitalul Elias s-a rugat de mine o ora sa ma mai gandesc. De obicei, ei sunt mai neutri, mai reci, nu se amesteca, dar asta m-a luat prin surprindere. Mi-a spus ca el si sotia lui s-au chinuit zece ani sa aiba un copil si abia reusisera, cu eforturi si tratamente, si ca erau nebuni de bucurie. Am vrut sa-i spun „pai vedeti, sunteti doi, l-ati vrut amandoi…“, dar mi-a fost rusine sa comentez asa. Ma tinea de amandoua mainile si ma implora sa nu renunt la copil, iar eu am lasat ochii-n jos si-am spus ca m-am gandit destul, ca decizia mea era luata.
Cand s-a sfarsit totul, am inteles de ce doctorul voia neaparat sa ma gandesc. Fiindca imi parea, deja, cumplit de rau. Dar dincolo de orice, ma ingrozesc de teama ca nu cumva toate aceste motive ale mele, aparent obiective, sa fie doar pretexte in propriii mei ochi, iar eu, de fapt, poate am fost prea slaba, prea lasa, prea speriata. Ca poate m-am mintit si cu asta, asa cum am facut de-atatea ori in viata mea, cu atatea alte lucruri.

Categorii:
Tango Team

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *