Suntem făcuţi din lacrimi. Poate nu este întâmplător că suntem şaptezeci la sută apă, când de-a lungul vieţii lăsăm atâtea stoluri de picături să-şi croiască drum sub adâncitura de autogen a ochilor. Avem nevoie de un mare rezervor pentru aceasta, pe care-l golim treptat, până când ultimele boabe translucide se descarcă greoaie dintre buzunarele flasce ale ochilor, ca picătura ce tânjeşte să se despartă de pe buza de fier a unei conducte ruginite, înainte de a se desprinde complet, lăsând-o stingheră pentru totdeauna, de o mână controlată, destinată să închidă robinetul de la vană.
Mama plânge. Mai puţin, ce-i drept, sau des în singurătate, nu-mi dau seama exact pentru că o vizitez atât de rar.
Sor’mea plânge uneori chiar şi când râde, atât de tare se emoţionează. Soacră-mea plânge cu hurducături ample ale trupului masiv pentru ca în următoarele cinci minute să râdă tot cu hurducături, învinsă de umorul natural iscat din guriţa celei mai mici dintre nepoate. Plânge şi socră-miu, l-am văzut de atâtea ori forţându-se să se abţină, clipind iute, încercând să înlăture fortăreaţa din spatele pleoapelor, fără prea mare succes, lacrimile scurgându-i-se undeva în gât, înecându-l zgomotos într-un gâlgâit trădător. Prietena mea, proaspăt întoarsă de la muncă din Germania, plânge fericită de bucuria revederii şi puţin în avans pentru ziua apropiată în care îşi va lua din nou rămas bun. Cealaltă prietenă se ia cu sporovăiala încercând să mai uite, până când rosteşte, ea sau eu, un cuvânt total nepotrivit, declanşator… şi atunci îşi întoarce capul brusc şi pleoapele îi stau încordate, zadarnic luptând cu senzaţia teribilă de eliberare. Atunci rosteşte cele mai nepotrivite vorbe din lume:
“Ce proastă sunt!”
“Heei! o cert, nu eşti proastă deloc” şi cum s-o încredinţez cel mai bine că n-are dreptate decât plângând şi eu alături de ea. Şi uite aşa ne eliberăm, iar mai sporovăim, ne luăm fericite la revedere şi aşteptăm următoarele întâlniri când sigur într-una din ele vom plânge iar. Că doar suntem tinere şi avem de unde, rezervorul dă pe din afară, musai să-l mai golim.
Plânge şi vecina şi o văd, pentru că nu o face în casă unde nu-i încap toate lacrimile, iese afară şi se ascunde printre lăstari de viţă şi boabe albe de struguri, printre araci cocârjaţi de fasole şi lujere cărnoase de pătlăgele. Se face că le copileşte, în timp ce le stropeşte frunzele păroase cu câteva picături sărate şi amare. Doar pătlăgelele au de câştigat, slobozite de câteva ramuri fără fruct, înviorate de roua aşezată pe două cotiledoane.
Tata plânge de când îl ştiu, mai ales când e în stare de ebrietate. Şi nici măcar nu se fereşte. Nu s-a ferit niciodată de nimic. Eu am plâns tare mult din cauza lui. Poate cel mai mult, deşi credeam uneori că plâng degeaba. Cum să plângi degeaba? Toate lacrimile au o scuză. Doar că, pe moment n-o putem desluşi anume, dar dacă ar curge cu litere în ele? Dacă ar sta exact scris, în fiecare bob, fiecare durere din care s-a născut, fiecare tristeţe şi neîmplinire, atunci ar trebui să mergem pregătiţi mereu cu o coală de hârtie în geantă, s-o ţinem sub bărbie pentru ca literele să se imprime acolo amestecându-se peste suprafaţa albă ca într-un puzzle greu de ordonat după aceea. Sau poate că ar avea cursivitate şi la urmă de tot, după ce ne-am sufla nasul în batistă şi-am şterge ochii cu degete goale, ne-am pune pe citit încă o pagină din istoria propriilor noastre lacrimi. Parcă şi văd! Premiul Nobel pentru istoria lacrimilor lui cutărică. Cele mai sfâşietoare! S-ar vinde în zeci de exemplare şi oamenii le-ar parcurge avizi rândurile, nestăpâniţi de o curiozitate pofticioasă de a afla cauza acelor lacrimi “câştigătoare”, alinaţi până la final de coincidenţa comună a propriilor tristeţi.
Se plânge mult şi pe la televizor, uneori chiar mai mult decât în biserică unde mă găsesc câteodată împietrită, incapabilă să-mi dau frâu liber bocetelor. Mă las copleşită de cele mai stupide temeri şi-mi imaginez cu strângere de inimă că poate n-o să-mi vină să plâng la înmormântarea unei persoane pe care am preţuit-o mult, în timp ce-n jurul meu se jeleşte pe apucate şi eu doar mă concentrez pe figurile oamenilor să-mi dau seama cine o face pe bune şi cine se încumetă câteva minute fabricate, interpretând cel mai de prost gust rol, cel al ipocriziei. “N-a jelit nimeni după răposatul…” îmi sună grotesc în urechi, şuşoteli mărunte scuipate din universul neghiob, plin de venin al unora. Închid ochii şi-atunci mă taie un plâns mut, lăuntric, cel mai greu pe care l-am dus vreodată. Nimeni nu-l vede şi nu îl aude, dar inima sângerează şi ochii rămân închişi, supuşi şi ei într-un pact funebru al tăcerii. În rest… da, şi eu plâng, natural, chiar în exces ar spune unii. Nu pentru că sunt posacă ci tocmai pentru că sunt o fire foarte veselă şi trebuie să echilibrez balanţa. Am treizeci şi ceva de ani şi uneori, o spun cu mândrie, plâng şi la desene animate. Pentru că am doi copii cu care rezonez profund şi ne uităm împreună la filmele preferate. Plâng cu nasul în pernă sau stârnită de ritmurile unei melodii ce-mi trezeşte amintiri dragi, când văd suferinţă care mă macină în jur şi plâng de ciudă când sunt lipsită de puteri.
Se-ntâmplă să râd când îmi vine să plâng, exact ca în versurile din cântec şi uneori invers, dar am câteva cuvinte arme, rostite de mine cu patos şi disciplină tămăduitoare, ce mă ajută de fiecare dată să trec mai departe:
“Fight like a big bear and never surrender!”, chiar de sunt rostite printre lacrimile cele mai fierbinţi. Never!
