Tatăl nostru care încă nu ești în ceruri… – de Simona Catrina

de

Am încălcat toate cele zece porunci. Asta am realizat de curând. Până să-mi contabilizez nemerniciile, eram convinsă că am încălcat numai vreo trei, hai patru. Apoi, într-o zi, căscam în autobuz, după ce terminasem un sudoku, și-am început să-mi așez păcatele pe categorii. Convinsă, repet, că din tot ce-a răcnit Moise, am nesocotit doar vreo două-trei detalii.

Decalog-in, decalog-out

“Să nu ai alți Dumnezei în afară de mine”. Având în vedere că în adolescență nu credeam în Dumnezeu și le cărcăleam pe hârtie tuturor habotnicilor demonstrații bizare, cum că nu se poate ca o creatură să stea spânzurată de cer și să aibă grijă de noi, fiindcă s-ar sufoca din cauza ghețurilor carbonice, se cheamă că făceam ceva mai rău decât să am alți Dumnezei: n-aveam Dumnezeu deloc.

“Să nu-ți faci chip cioplit. Să nu te închini lui”. Ani de zile am delirat că extratereștrii ne-au adus pe Pământ, iar pe cel autopsiat în cazul Roswell îl consideram Mesia.

“Să nu iei în deșert Numele Domnului”. în ziua în care mi-am găsit un coș în barbă și am nechezat: “Cum Dumnezeu de mi-a ieșit buboi exact azi?”, am știut că în viața mea numele lui Dumnezeu se isca la fel de des ca numele motanului meu, Bonifaciu.

“Adu-ți aminte ziua de odihnă, ca s-o sfințești”. Am lucrat zece ani de zile la ziar, unde duminica se muncea pe rupte, până noaptea, fiindcă apărea gazeta a doua zi, iar ediția de luni trebuia să fie, veșnic, cea mai tare din săptămână.

“Să nu ucizi”. N-am omorât oameni, dar am mâncat cu lăcomie carnea căprioarei ucise de semenii mei vânători.

“Să nu preacurvești”. Vă invit la un campionat de aruncat piatra. Cine e neprihănit, s-azvârle primul cotoroiul și se va califica în sferturile de finală.

“Să nu furi”. Am furat lingurițe de la cofetăria Tosca, pentru că n-aveam în căminul studențesc de vizavi. Am furat, tot în studenție, o țigară străină din pachetul unui nesuferit, ca să i-o duc iubitului meu sărac. Am furat bărbatul unei femei – dar i l-am restituit după un număr de ani și am efectuat o pedeapsă de 18 luni de plâns în folosul comunității.

“Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”. Am mărturisit strâmb. Nu vă spun împotriva cui, fiindcă acest aproape mi-a rămas aproape, făcându-mă să-mi fie rușine de otrava mea.

“Să nu poftești casa aproapelui tău (…), nici vreun alt lucru al aproapelui tău”. Am vrut frumusețea altora și norocul altora și căsniciile altora. Fără să-mi consum citoplasma gândindu-mă la câți oameni nenorociți din lumea asta ar da orice să aibă viața mea.

Numărasem poruncile pe degete, iar la final, când am coborât din autobuz, rămăsesem cu un deget erect, fiindcă n-aveam poruncă pentru el. Găsisem doar nouă. Transpirasem deja realizând că am stâlcit toată morala dumnezeiască, dar mă opinteam în nădejdea că măcar pe-a zecea poruncă n-am încălcat-o. Că poate de-aia nici nu mi-o amintesc, fiindcă e înfiorătoare și n-am nimic comun cu ea. Mi-am ondulat mințile, la fel de frivol cum în altă zi m-am încordat să-mi aduc aminte al 50-lea stat american (âl uitam mereu pe Delaware).

Acasă, am făcut niște clici pe Internet și-am găsit ce-mi lipsea la socoteală: “Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Altfel spus, mi-am amintit să cinstesc pe mama mea și pe tatăl meu după ce-am dat căutare pe Google. Lovitura de leucă a avut efect dublu. Pe de o parte, nu puteam să-mi iert că uitasem tocmai porunca legată de părinții mei. Iar pe de altă parte, înțelegeam dureros că am încălcat absolut toate cele zece porunci.

Ofertă promoțională: dragoste pentru părinți, un cent pe minut

 

Mă aflu la 11.000 de kilometri de părinți, bunici, rădăcini. Acestea fiind scrise, aș putea să mă ridic de la calculator în clipa asta și să aștept sunetul sec al ciocănelului sentențios, într-un tribunal imaginar care-mi zguduie măruntaiele. Deși remușcările tăiau ca o armă albă, razele X de la aeroport nu le-au depistat și, prin urmare, am decolat, fără să am măcar posibilitatea simbolică să privesc înapoi – hubloul avionului e mic, gros ca o lentilă de miop, iar eu întotdeauna am loc pe aripă, care-mi obturează calea ochiului către sol și-mi mântuie, astfel, conștiința. Nu pot, așadar, să trag de voi și să vă dau cu capul de tocul ușii părintești, fiindcă argumentele mele miros a exil și-a greșeală.

Batem la ușa părinților doar atunci când le lăsăm copiii pe cap, când le dăm cheia să ne ude colocaziile cât suntem noi în Italia, când ni s-a terminat provizia de zacuscă sau când avem nevoie de bani. În rest, avem grijă de ei prin telefon. Mai ales în weekend, la un cent pe minut. Alo, cum te mai simți, îhâm, păi de ce-ai tensiune, e vina matale, că iar ai mâncat slănini de-alea. Hai că te sun mai încolo, că mi s-a terminat bateria și n-am încărcător la mine.

De cele mai multe ori, nu se termină nici o baterie (nu pleci cu acumulatorul debil de-acasă, fiindcă tu știi că aștepți toată ziua telefoane de la câte-un bărbat și ai plesni să știi că sună exact când celularul tău rămâne fără piuit). Numai că-n timp ce vorbeai cu mama, tocmai ai văzut-o pe-o tipă cu care n-ai mai trăncănit de mult, așa că ai găsit un mod viclean de-a ieși din discuția despre tensiune arterială. A, și apropo, mama ta și tatăl tău mănâncă slănină fiindcă e ieftină, li se pare o crimă să cumpere mâncare bună de regim, tot felul de cărneturi macre și legume exotice organice și antioxidante, când banii ăia i-ar putea aduna ca să ți-i dea ție de Revelion (să-ți iei, biata de tine, o rochiță bună, să ieși în lume cu bărbia sus) sau i-ar putea păstra pentru înmormântarea lor, când o fi ea, ca să nu te bage la cheltuieli atunci.

Pe măsură ce se stivuiesc anii, părinții se-ncarcă de boli, iar tu de o reflexă vinovăție, de care vrei să scapi cu orice preț. {i ca să scapi, fugi de ei, pentru că suferința lor e barometrul neimplicării tale.

Eram la munte cu o prietenă, cu ani în urmă, și la un moment dat i-a țârâit celularul. Am auzit-o molfăind niște vorbe acre, apoi a stors un sărumâna agasat și-a aruncat telefonul pe mocheta hotelului: “Maică-mea asta e tâmpită, bâzâia la telefon că de ce n-am sunat-o c-am ajuns bine aici, că stă cu grijă, scârț, mă scoate din sărite, tre’ să stau să-i dau raportu’ acuma!”. Nu i-am zis nimic, nu m-am aflat niciodată pe stativul lupoaicei moraliste, așa că am înghițit scena ca pe un dumicat mai ațos. Dar m-am uitat la fetița respectivei prietene, care la momentul acestei zburleli avea trei ani, și am anticipat reeditarea panicii, peste vreo 20 de ani, când copila va umbla singură prin lume, iar nervoasa de azi, care saltă ochii-n tavan de câte ori o sună mă-sa, va tremura din toate cartilajele reumatice, pentru că asta mică n-o s-o sune nici de-a naibii. Că așa va crește, educată din mers în ideea că părinții sunt idioți și senili și nu trebuie să-ți pui mintea cu ei, că-nnebunești.

Ia priviți-i cum se duc…

Toate ne pretindem mame mai bune decât sunt mamele noastre. Într-un hal sau altul, ne strâmbăm la schema lor metodică și o promovăm pe-a noastră. Credem că, dacă vorbim liber cu fetele noastre despre sex, băieți și țigări, asta le va asigura lor o viață fără cusur. Că pe noi poate nu ne lăsa mama să ieșim cu buricele goale pe bulevard, dar ne răzbunăm și ne lăsăm progeniturile să se despoaie, fiindcă moda zilei brevetează bontonul de a purta dunga fundului la vedere. Ne facem că uităm că partidul, nu mama ne interzicea blugii tociți, când eram mici. De frica directoarei de la UTC, mama se punea în prag și zbiera, săraca, să nu ieșim din casă cu părul în lațe mov, fiindcă iar o cheamă la școală.

“Să nu se amestece în viața noastră!”, ăsta e paraponul nostru principal, în lupta cu generația care și-a rupt din cromozomi și din farfurie, ca să ne facă oameni. Să ne lase dracului în pace, să ne distrugem viața în mod democratic, să nu ne mai cicălească, să nu se mai uite chiorâș la ginerele acesta ras în cap, tatuat cu o mică zvastică nostimă și parfumat cu marijuana. Că e viața noastră, nu a lor, ei și-au mâncat mălaiul, acum sunt datori să ne lase să ne rupem gâturile în liniște… Să tacă, să-și vadă de prostatele și osteoporozele lor, că destul ne-au mâncat ficații cu dădăcelile lor stupide, gen: nu umbla cu ăla, că-i însurat și-o să suferi, nu merge cu 200 la oră, că m-am îngrozit de ce dau ăștia la știri, ia o haină-n spinare, că răcești la rinichi…

Conștiința noastră și-a construit un fort, un sistem de apărare organizat terifiant de bine, ca un mușuroi. Considerăm că sfaturile clasice și bune debitate de părinți sunt resturi cojoase ale unor concepții ruginite. Grija lor exagerată pentru integritatea fundului nostru ni se pare o pacoste. Subiectele lor de conversație ne sunt caraghioase în cel mai bun caz, dacă nu dezgustătoare. Părinții vorbesc, de obicei, de lucrurile care le-au mai rămas în viață: facturile, telenovela, compensatele, Mircea Radu. Pe tine, toate aceste alineate de trai domestic te agasează. Tu ai viață îndesată-ntr-un tumult tehnic, financiar și sentimental. Tu trăiești digital, exploziv, neeconomic, tu n-ai cum să mai tolerezi apucăturile lor bătrânești, încetineala lor precaută, oalele lor cu smalț prost (le-ai dat tefloane, dar ei le păstrează tot pentru tine), grija lor cronică pentru ziua de mâine.

*

Am început sute de paragrafe pe care le-am șters cu tasta groasă Backspace. Pentru că, de fiecare dată, ajungeam cu fraza exact pe tăietura care ustură, pe care leucoplastul nu stă niciodată lipit. Am lașitățile mele, nu scriu despre mila și dragostea mea pentru părinți, fiindcă ei vor citi ce-am scris și, printr-un blestem paradoxal, tot lor le va fi milă de mine și mă vor iubi mai mult.

Vă rog să mă iertați, domnule Adrian Păunescu, dar eu nu mai sunt de mult în stare să citesc “Rugă pentru părinți”. Am rupt foaia din carte și-am strivit-o-n pumn, în ziua în care, pe măsuța părinților mei, au apărut cutiuțe cu nitroglycerină și Simvacard. Și numărul de la ambulanță, la îndemână.

Pentru a susține campania Alături de Simona Catrina, puteți face donații AICI.

  • Credit: Getty Images
  • Title: 200122609-002

 

Categorii:
Dosar

Comentarii

  • Ca intotdeauna,punctezi idei si ginduri pe care noi muritorii de rind nu am avea curaj sa le strigam din balcon ori sa ne asumam oaresce fapte. Te imbratisez cu drag si te citesc de fiecare data cu emotie. Ti-am trimis mesaje pe facebook. Esti o bucurie pentru cititori :*

    Aurelia M. decembrie 22, 2016 12:26 am Răspunde
  • “Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
    Care ştiu dureros ce e suta de lei.
    De sunt tineri sau nu, după actele lor,
    Nu contează deloc, ei albiră de dor
    Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
    Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!” Repetabila povara si Ruga pentru parinti sunt cele doua poezii care nu se pot citi decat cu nodul in gat si ochii plini de lacrimi.

    Tina decembrie 21, 2016 12:08 pm Răspunde
  • Off Simona…mai-mai ca mi-au dat lacrimile cand am citit ce ai scris…Da, ma recunosc in fiecare paragraf…eu m-am mutat de la ai mei de 2 ani si de fiecare data cand trec pe la ei parca e o sarbatoare….se pregatesc, ma asteapta cu masa. Si eu, prinsa de serviciu, de trebuiri, de alte planuri cu alte prietene, trec atat de rar pe unde era "acasa". Parintii sunt mereu alaturi de noi si sunt singurii care ne iubesc NECONDITIONAT. Ma simt si eu vinovata fata de ei, ca desi ii iubesc, sunt pe ultimul loc in lista prioritatilor mele…Sigur le voi face o vizita saptamana viitoare 😉

    Adnya aprilie 30, 2010 3:47 pm Răspunde
  • Atat de adevarat si atat de trist.. Da, ne aducem aminte de parinti atunci cand ne e greu si ii iubim mai mult atunci cand nu mai sunt printre noi. Dar cred ca asta e soarta parintilor: sa sufere in tacere si sa suporte toate rautatile copiilor. Si asta cred ca e soarta copiilor: sa isi chinui parintii cat sunt in viata pentru ca apoi sa fie ei chinuiti de regrete; si sa devina parinti la randu-i ca sa se caiasca in ceasul din urma pentru toate suferintele aduse propriilor parinti. Si poate ca vor primi si iertarea, caci o greseala recunoscuta e pe jumatate iertata (nici nu mai stiu de unde vina aceasta afirmatie). Dar stiu ca orice greseala am face in fata parintilor sau nu, primii care ne ofera iertarea sunt tot mama si tata.
    Poate ca voi fi un pic dura, dar un criminal sau o prostituata, blamati de societate si de toti, pentru mama raman tot \"puiul mamii, copilul mamii\"; mama va fi prima si poate singura care va crede nu doar in nevinovatia si in circumstantele atenuante care ne-au impins sa facem un anume gest, dar va fi singura care ne va ramane alaturi pana in ultima clipa… a ei.. a noastra..

    pisicaneagra aprilie 16, 2010 11:57 pm Răspunde
  • Stiu: mama si buna si tata
    in cer cand or sta \"in lumina\",
    cu gandul la noi o sa fie…
    \’ncalzi-le-va Doamnul hodina!

    Mi-e asa de jena de mine,
    -ma doare asa-zisul \"destin\"-
    Ca n-am facut mare lucru
    si-o sa fac cu-atat mai putin

    Multumesc de ganduri, Simona!

    ivanelena2000 aprilie 16, 2010 3:55 pm Răspunde
  • Am o veste buna! Cineva a platit ca noi sa fim iertati cand incalcam cele 10 porunci. Isus Hristos!

    nicmest aprilie 16, 2010 11:43 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *