Vadim Ghirda: Ca fotograf, fur un pic din fiecare suflet si opresc o clipa timpul in loc

A luat premii pentru care confrati de-ai lui din tari mai cu pretentii si-ar da ani din viata. Iar in urma cu doar citeva zile a fost desemnat drept cistigatorul locului I al sectiunii Pictorial a concursului international de fotojurnalism, Atlanta 2007, un concurs de mare prestigiu. Dincolo de cariera sa discreta si splendida, Vadim e o faptura aleasa, un om de-o frumusete rara, a carui intilnire te innobileaza. Cu sau fara de voie.

Fotografia este, cred cu tarie, o forma de arta

Marea Dragoste / Tango: Cind ai avut prima legatura cu fotografia?

Vadim Ghirda: Mama mea, Oltea Ghirda, a lucrat intr-o organizatie de presa care se numea Agerpres atunci, si a ajuns azi Agentia Nationala de Presa-Rompres. De cind am primele amintiri, vagi, m-am invirtit intre fotografi. Erau oameni din scoala veche, insa fotografia de presa nu semana deloc cu ce este azi fotografia, era foarte limitata si ilustra doar ce se cerea. Era o agentie guvernamentala, in cel mai totalitar sens al cuvintului. Insa, aveau acces, lucrind pentru toti oficialii de atunci, la tehnica ce nu exista in alte locuri. Si iti marturisesc ca, de fapt, atractia initiala a fost nu catre fotografie, ci catre aparate, catre tehnologie in sine.

Marea Dragoste / Tango: Totusi, dragostea, aplecarea catre fotografie, le aveai, mostenite de la mama.

Vadim Ghirda: Mama mea a fost editor foto, dar nu a facut foarte multe fotografii, desi stia sa faca, poate ea are un anumit stres legat de tehnologia complicata… Tatal ei, insa, bunicul meu, avea un hobby destul de serios legat de fotografie. Atunci aparatele nu erau pe toate drumurile si nu erau deloc la indemina, mai ales ca el nu era un om instarit, deci imi inchipui ca, daca avea un aparat foto si au si ramas fotografii de la el de pe vremea aia, inainte sa moara in razboi, poate ca avea niste inclinatii in sensul asta, care s-or fi transmis cumva.

Marea Dragoste / Tango: E nevoie de o privire speciala ca sa fii fotograf? Ca sa poti vedea lumea altfel decit ceilalti?

Vadim Ghirda: Da, fotografia ar trebui cumva sa arate o persoana, sau un loc, o cladire, altfel decit au fost vazute pina atunci. De altfel, asta e si diferenta intre fotografi, nu numai intre cei care pretind ca fac fotografii si fotografi. Diferentele intre fotografi sint strict legate de ochiul lor. Deci da, e nevoie de o privire, sa-i zic, speciala. Aparatele au devenit foarte accesibile. Si ca bani, dar si ca modalitate de utilizare. Apesi acolo si poate sa iasa ceva clar, frumos expus. O fotografie. Inainte, potriveai toate lucrurile astea cu mina, in timp real, timpul, diafragma, era un proces intreg pe care trebuia sa il faci pentru ca fotografia sa fie tehnic corecta si, in acelasi timp, trebuia sa urmaresti si ce se vede. Partea buna este ca, acum, oamenii neindeminatici au si ei acces sa faca fotografii. Daca au ochi. Minusul fundamental al acestei raspindiri este ca a condus multa lume sa creada ca toti putem fi fotografi, afecteaza intelegerea faptului ca e o meserie care inseamna niste cunostinte, o anumita inclinatie.

Marea Dragoste / Tango: Nu e mai degraba altceva decit o meserie? Un domeniu artistic?

Vadim Ghirda: Sint tipuri si tipuri de fotografie. Pina la un anumit nivel, o putem invata. Diferentele, granita fina, intre cel care apasa pe buton si face poze de buletin si cel care face portrete marcheaza trecerea catre acel domeniu artistic. Imi e cumva jena de cuvintele pretentioase, dar nu iti ascund ca fotografia este, cred cu tarie, o forma de arta. Dar stii de ce ma simt prost? Daca ai sa te duci intr-o galerie de portrete facute de oricare pictor din scoala olandeza, si ai sa vezi cum arata portretele facute cu minuta asa, incet, si practic mai mult din amintire, ca lumina nu poate sa stea pe un om cit dureaza sa faci o pictura, ai o stringere de inima cind te gindesti ca si tu spui ca esti artist, ca si pictorul acela…

Mie mi-e greu sa pot spune despre mine ca sint un artist. Eu sint fotojurnalist, de formatie… intimplatoare, daca vrei.

Marea Dragoste/ Tango: Care a fost intimplarea care te-a adus in breasla?

Vadim Ghirda: In perioada in care eu abia intrasem la o facultate tehnica, la Institutul de Constructii, a venit revolutia, si am iesit si eu pe strazi, ca toata lumea. Aveam un aparat de fotografiat si am facut niste lucruri, dintre care unele au fost printre primele imagini pe care le-a transmis Agerpres dupa eliberarea de cenzura. Imediat dupa aceea au venit primii fotografi straini ai agentiilor mari de presa, AP, Reuters, AFP, concurentii mari din domeniul fotografiilor de presa. Eu lucram la Agerpres, pentru ca nu intrasem la facultate in primul an si ma angajasem. Dar nu lucram ca fotograf, ca aveam doar 18 ani si acolo erau niste criterii precise, ci la sectia tehnica. Spalam cu benzina imprimatoarele. Eram un tip in halat care cara imprimatoare cu carutul. Trebuie sa fiu realist si sa spun ca, in continuare, tot aparatele ma fascinau, poate in defavoarea continutului fotografiei. Iar oamenii astia care au venit aveau aparate si mai noi. Si am mers si eu pe acolo, m-am uitat ce mai fac ei, si am inceput primul meu contact real cu fotografia, traducind texte in engleza, pentru un fotograf francez. Am stat pe linga el si, din vorba in vorba, i-am zis ca fac si eu poze… Si practic, primele fotografii le-am facut cu aparatele acestui om. Eu am fost sincer si i-am zis ca nu am facut fotografie de presa niciodata! Dar am ramas in legatura cu ei si am inceput sa lucrez cu AP, intii colaborator local si apoi angajat.

Marea Dragoste / Tango: Inca din facultate?

Vadim Ghirda: Da. Aveam 18 ani in ’89 si, practic, de atunci am inceput sa lucrez cu AP. Sansa de a lucra la o agentie ca Associated Press a fost determinanta pentru evolutia mea. Este aproape imposibil pentru un fotojurnalist pe cont propriu sa sustina financiar genul acesta de deplasari in toata lumea, cu tot ce implica ele – echipamente de protectie, masini blindate… Chiar daca presupunem ca ai avea banii necesari (foarte, foarte multi), ramine problema credibilitatii care, in cazul unui nume ca AP, este de la sine rezolvata. Nu in ultimul rind, o agentie ca AP iti ofera distributie pe toata planeta si acces la cele mai mari publicatii din domeniu. Succesele mele trebuie judecate din aceasta perspectiva.

Portretele sint o privire in sufletul omului

Marea Dragoste / Tango: Cum iti explici pasiunea ta pentru portrete?

Vadim Ghirda: Fotografia este un instrument fantastic de cunoastere. Nu vreau sa alunec in superstitii sa spun ca exista populatii indiene care cred ca, daca le faci fotografii, le furi sufletul… Evident, nu cred ca exista cineva care poate aduce o dovada in sensul asta, dar eu cred ca un pic li-l furi. Portretul este o forma de cunoastere foarte, foarte intima. Insusi faptul ca stai si ii privesti printr-o lentila care, de obicei, apropie… Unii oameni or sa spuna ca portretul e incadrarea asta de buletin, in care vezi numai un cap, altii or sa spuna altceva, ideea este ca un portret poate sa fie orice, un om mic care munceste intr-o otelarie, ala e tot un portret. Un portret nu inseamna numai o singura imagine, neaparat, daca vrei sa descrii o persoana. Ideea e ca procesul asta de productie a portretului este pentru mine – de fapt, toata fotografia este pentru mine asa – un drog. E fantastic sa privesti un om, sa ai acces la toate schimbarile lui de expresie! Portretele sint o privire in sufletul omului. Eu sint pasionat de sociologie, de intelegerea oamenilor, a reactiilor sau a comportamentului lor, si cred ca lucrurile sint legate intre ele. Chiar tu, care le-ai facut, daca te uiti pe un calup mai mare de poze, poti sa vezi trasaturi ale sufletului pe care nu le-ai observat la omul ala.

Marea Dragoste / Tango: Intr-o lume in care noi toti ne uitam dupa imaginea exterioara, ne machiem, ne coafam, ne imbracam si ne evaluam in functie de haine?!

Vadim Ghirda: Nu stiu pe tine, dar pe mine ma deranjeaza foarte mult accentul asta pus doar pe suprafata, de unde ti-ai cumparat hainele, cum ai parul coafat, cum spuneai tu. E un lucru care nu se poate schimba: ochii. Poti sa ii colorezi, sa ii faci cum vrei tu, dar ochii spun intotdeauna ceva despre omul ala. De asemenea, fizionomia o poti corecta, te poti machia, insa expresia nu o poti controla. Obsesia pentru suprafata, pentru imagine, cucereste, cistiga teren foarte mult, daca nu chiar cistiga tot spatiul, in defavoarea continutului. Poti extrapola si spune ca, de pilda, in evaluarea unui profesionist, la noi e mai important ce spune ca stie sa faca, decit ce face. E important sa aiba un marketing bun.

Marea Dragoste / Tango: E valabil si in zona fotografiei. Sint fotografi celebri sau care cistiga enorm, fiindca se ocupa de PR-ul personal, se proclama galagios cei mai buni.

Vadim Ghirda: Cu fotografia comerciala de aici nu prea am tangente, desi am un prieten care lucreaza in domeniul asta, dar, din cit observ, e extrem de important, e aproape decisiv sa ai niste contacte, ca sa te bage cineva in seama, oricit de bun ai fi!

Marea Dragoste / Tango: Conteaza cit de mult iti faci reclama…

Vadim Ghirda: Cit de arogant reusesti sa descrii calitatea muncii tale conteaza mai mult decit ceea ce faci. Eu as suferi enorm daca ar trebui sa fac asa ceva, pentru ca eu… eu sint un om modest, chiar daca sint convins ca cei care ar citi, intr-un procent covirsitor s-ar gindi ca e vorba de falsa modestie. Ideea este ca eu chiar sint modest si cred, spre deosebire de un numar mai larg de oameni din noile curente de gindire, ca modestia este un motor al progresului, nu un factor limitativ. Este de fapt nu o atitudine fata de ceilalti, ci fata de tine, care iti permite sa faci lucruri mai bune. Ai sa auzi ca oamenii spun ca modestia e o piedica in calea valorificarii potentialului tau interior. Eu cred ca asta e o greseala. Dar traim niste vremuri in care impostura devine tot mai mult o norma de comportament in toate domeniile vietii de la noi. Fotografia este si ea profund afectata de asta. E pacat, pentru ca, desi fotografia nu este domeniul in care impostura face cele mai mari pagube acestei tari, ar putea fi un mijloc important de lupta impotriva imposturii din domeniile cu influenta mai mare in evolutia acesteia. Cred, de asemenea, in puterea fotografiei si a fotografilor de la noi ca instrument diplomatic, ce poate fi uneori mult mai eficient decit mijloacele conventionale diplomatice in cunoasterea realitatilor si a oamenilor acestei tari in afara. Desigur, pentru asta ar fi, initial, necesar ca fotografii sa depaseasca momentul luptelor penibile intre ei si sa constientizeze forta si valoarea meseriei lor. Nu e simplu asta la noi. Tatal meu, Constantin Ghirda, este diplomat. Eu nu am urmat calea diplomatiei conventionale, dar influenta lui ma face probabil sa imi fac iluzii ca vom constientiza mai curind ca fiecare dintre noi ii reprezinta, de fapt, pe toti, si ca e vital ca fiecare sa incerce sa fie mai bun. Imaginea pe care o proiecteaza un singur om se rasfringe asupra tuturor, la toate nivelele.

Razboiul e un mediu bun pentru a absorbi o scara de valori foarte reala a importantei lucrurilor

Marea Dragoste / Tango: Cum ai ajuns sa faci fotografii in razboi?

Vadim Ghirda: In primii ani, dupa ’90, Romania s-a bucurat de foarte multa atentie in presa internationala. Se si intimplau, dupa cum iti amintesti, lucruri absolut de neimaginat pentru oamenii din tarile din vestul Europei. Batalii medievale intre mineri si oamenii din oras, conflicte, chiar semiarmate… La vremea respectiva, tot socialul ala era foarte exotic. Aici am inceput sa fac fotografii de genul acesta. Apoi, la nivelul anilor ‘92-‘93, a inceput razboiul in Iugoslavia, unde am ajuns din cauza vecinatatii geografice. In mod normal, AP-ul are 1-2 fotografi pe tara, dar in cazul in care un eveniment este prea solicitant, trimit si alti fotografi sa ajute.

Marea Dragoste / Tango: Si pentru ca vorbesti limba lor? Si pentru ca ai avut niste legaturi cu tara aceea?

Vadim Ghirda: Eu inteleg un procent bunisor din limba sirba, dar nu o vorbesc cu adevarat. Sint retinut in a o vorbi, pentru ca nu stapinesc gramatica si mi-e rusine. Dar nu asta a fost motivul pentru care am fost trimis, ci pentru ca eram intr-o tara apropiata, iar logistica aducerii in teren a unui fotograf din apropierea zonei respective e mai simpla. Prima data am fost in Moldova, in acel mic razboi civil cu gagauzii, asta a fost prima calatorie, sa-i zic de razboi. Acolo, da, a fost determinant faptul ca vorbeam limba. In Iugoslavia nu stia nimeni ca inteleg limba asta. Se intimpla ca parintii mei au lucrat in Iugoslavia in anii ’70 si am trait acolo de la 1 an pina la 6 ani, cind m-am intors aici si am mers la scoala; parintii mei au lucrat in Ambasada Romaniei de la Belgrad. Am mers la gradinita acolo, am ajuns sa vorbesc o limba la nivelul copiilor de virsta aia, si am uitat-o. Apoi a fost interesant sa vad ca, petrecind timp acolo, imi amintesc destul de mult. Dar criteriul a fost ca trebuie sa stii ca trimiti un om intr-o tara straina, dar ala nu rezista acolo 6 luni, e foarte obositor, oamenii trebuie rotiti. Pentru ca regimul de lucru intr-un astfel de loc nu seamana deloc cu regimul de aici, nu exista ore de lucru, nu exista duminica. Si, in acelasi timp, lucrurile pe care le vezi in fiecare zi sint destul de solicitante.

Marea Dragoste / Tango: Cum ai reactionat la realitatea aceea?

Vadim Ghirda: Razboiul, care e una dintre ultimele trepte pe care coboara fiinta umana, e si locul in care poti cel mai sigur si cel mai rapid sa cunosti natura umana. Nu vreau sa spun ca razboiul e un eveniment de dorit, dar niciodata n-ai sa cunosti un om, un barbat mai bine, decit atunci cind ai sa ii dai o arma si ai sa il eliberezi de sentimentul raspunderii pentru actiunile sale. Atunci cind ii dai posibilitatea de a-si impune vointa asupra celorlalti si aici nu ma refer numai la inamici, ci si la cei din anturajul lui, cind intelege ca, orice ar face, nu va pati nimic, de cele mai multe ori nu va sti nimeni ce a facut. Este absolut infricosator. Si fascinant pina la un punct. Mai mult infricosator. E valabil si in alte situatii. Cum se schimba un barbat sau o femeie care, intr-un timp relativ scurt, trece de la o stare materiala obisnuita, la o stare spectaculos de buna, sau care capata peste noapte putere, materiala, politica, financiara, decizionala… pot fi la fel de infricosatoare.

Marea Dragoste / Tango: Cit de tare te-au afectat sederea, munca acolo?

Vadim Ghirda: Nu cred ca e cineva care sa ramina insensibil la lucrurile pe care le vede in razboi. M-a afectat profund. Il cunosti si pe cel cu arma, dar si pe cel care da piept cu perspectiva mortii imediate. Daca esti deschis si inclinat catre observatie, e un mediu foarte bun pentru a absorbi o scara de valori foarte reala a importantei lucrurilor. Problema care e? Oamenii uita foarte repede acea scara de valori. Eu, de pilda, reveneam si, o vreme, ma gindeam ca nu am sa ma mai supar niciodata pentru nimic din ce se intimpla in spectrul obisnuit al lucrurilor. Si rezistam in aceasta stare de intelepciune niste luni de zile. Apoi uitam… si ma enervam si eu cind ma intilneam cu traficul din Bucuresti sau cu rautatea peste care dai la tot pasul, si care e din ce in ce mai pronuntata, cu agresivitatea asta, absolut spectaculoasa. Acolo, daca vezi violenta sau rautate intr-o zona de conflict, exista o explicatie pentru asta. Un om, care poate ieri si-a pierdut familia sau care s-a trezit ca, in jumatate de ora, a trebuit sa isi stringa din casa tot ce ar fi putut sa ia intr-o traista, este ravasit de durere. Poate o sa sune ca o exagerare, dar, ca medie, aici vezi mult mai multi oameni rai decit in locurile alea.

Marea Dragoste / Tango: Asta te-ai straduit sa surprinzi in fotografiile tale, transformarile celor aflati in razboi?

Vadim Ghirda: In tot ce a insemnat zona de conflict, eu m-am concentrat pe cei care platesc pretul razboiului fara a fi vinovati. Nu m-am axat pe combatanti, desi am acoperit si asta, pentru ca eram acolo. Combatanti care, in afara de liderii lor sau de cei care au generat conflictul in sine, erau niste oameni care aveau ca singur scop sa scape cu viata. Ei nu au idealuri de razboi, nu ii intereseaza politica sau cuceririle. Sentimentul care ii anima si ii conduce este frica de moarte, ideea ca nu vor supravietui. Eu m-am concentrat pe cei care n-au nici o vina, pe femei, pe copii, pe cei care platesc pretul acestor conflicte. Oameni care mor de foame, de frig, care trec prin lucruri ingrozitoare fara sa fi facut nici un rau. Doar pentru ca se gasesc in calea acestor intimplari.

Marea Dragoste / Tango: Ai avut si o expozitie, „Portrete de razboi“, in 2003.

Vadim Ghirda: Expozitia contine si multe imagini conventionale, imagini de conflict, dar e, de fapt, o colectie facuta dupa 10 ani de lucru in toata fosta Iugoslavie, in Israel, teritoriile palestiniene, de chipuri ale acestor oameni care platesc pretul de a se fi nascut intr-un loc lovit de asa ceva. Am incercat atunci, dar nu cred ca am reusit, ca, macar pentru o clipa, cei care priveau imaginile acelea sa se opreasca si sa se gindeasca ce norocosi sint ei, prin comparatie. Ai sa gasesti oameni care iti spun ca schimba istoria si deschid mintile. Am crezut si eu un pic lucrurile astea la inceput. Apoi mi-am dat seama ca e o aspiratie prea ambitioasa, sa speri ca lumea isi va deschide inima si se va schimba cu adevarat pentru ca a vazut imaginile. Ce-am sperat eu? Ca macar pentru o clipa sa constientizezi cit de bine e sa nu stai cu groaza ca o sa puna o bomba la gradinita si nu o sa iti mai ajunga copilul acasa. Sa nu stai cu inima cit un purice ca apare la televizor ca a mai explodat un autobuz, si sa pui mina pe telefon sa vezi daca toti cei pe care ii cunosti tu sint OK. Sa te intrebi cum ar fi daca ai fi foarte constient ca, cu fiecare om cu care te certi pe ceva, ceva ce pare important la momentul respectiv, dar nu e, ar iesi pe usa si nu l-ai mai vedea niciodata, pentru ca ar muri? Cum ti-ar fi inima gindindu-te „asta a fost ultima mea discutie cu el”? E foarte placut sa fii tolerant si sa intilnesti toleranta. Nu stiu de ce atit de putina lume constientizeaza lucrul asta. E placut sa fii amabil si sa fii bun cu ceilalti.

Marea Dragoste / Tango: Spuneai ca ar trebui sa ne gindim cit de norocosi sintem, ca nu e nevoie la fiecare bomba sa ne intrebam citi dintre cei pe care ii cunoastem au scapat cu viata…  In ce fel de balanta ai asezat lucrurile in momentul in care ai decis sa pleci iar si iar, stiind cit de greu o sa le fie celor pe care i-ai lasat acasa, parintilor tai, iubitei tale, prietenilor?…

Vadim Ghirda: Da… Cred ca trebuie sa raspund foarte scurt, ca sa fiu foarte cinstit. Am avut o abordare foarte egoista. Nu cred ca am stat cu adevarat sa evaluez impactul emotional asupra familiei mele, asupra celor care ma indrageau. Pentru ca, daca as fi stat sa evaluez cu seriozitate, probabil nu as fi putut sa fac nimic din toate lucrurile astea.

Marea Dragoste / Tango: Dar cum arata viata ta atunci cind esti acasa, cum iti traiesti viata de familie, de om obisnuit?

Vadim Ghirda: Cel mai cinstit ar fi sa cer iertare celor care isi petrec viata in apropierea mea, pentru ca nu exista nici o separare intre viata mea profesionala si cea particulara. Adica nu exista cu adevarat zile libere, fara aparate, evenimente, opriri enervante in drumuri de vacanta in asteptarea vreunei lumini frumoase, si, mai ales, pentru ca, desi sint prezent fizic, de cele mai multe ori eu sint in mii de alte locuri si suflete cu care am avut marele noroc sa iau contact vreodata. Nu sint cea mai placuta companie, nici pe departe.

Orice fotografie pe care am facut-o are asupra mea un efect aproape ca investigatia sub hipnoza

Marea Dragoste / Tango: Ai facut multe fotografii unor oameni in suferinta, dar toate fotografiile tale, din orice domeniu, sint altfel decit ale celorlalti. Ca dovada ca acum ai luat un premiu cu o fotografie care nu are nici un dram de suferinta, e exact la polul opus.

Vadim Ghirda: Ma bucur ca nu e o fotografie de razboi si ca nu este in esenta o fotografie de stiri cu adevarat, e de stiri cumva, dar e legata de un teatru… E un teatru australian, la un festival cultural care s-a desfasurat in Parcul Tineretului mai multe weekenduri la rind. Si intr-unul din weekenduri au fost acesti tineri australieni care au o reprezentatie ce dureaza 15 sau 20 de minute, cu o muzica interesanta, cu niste personaje imbracate ciudat care se leagana pe niste bare elastice, dar realitatea e ca privindu-i… fiecare ii percepea altfel. Copiii mici ii vedeau ca pe niste papusi imbracate, deci erau fericiti, ceilalti mai mari vedeau totul ca pe un circ, a fost muzica, costume dragute, fete frumoase… Eu am vazut in el ceva care m-a impresionat, am vazut cum se atingeau, dupa care pierdeau contactul, se indepartau, iar apoi incercau sa se atinga din nou… As fi putut sa ma uit pentru totdeauna. Poate o sa ma fac de ris, dar eu l-am perceput ca pe o reprezentare extraordinar de delicata si de fermecatoare a dificultatii asteia de a te apropia de cineva, de a avea o relatie cu cineva… Arata ca o miscare in apa a acestor personaje, de asta m-am si dus in partea cealalta a luminii, ca sa nu ne atraga atentia culorile, sa vedem doar miscarea.

Marea Dragoste / Tango: Ai luat si alte premii de-a lungul timpului?

Vadim Ghirda: Da, am luat, dar am reusit sa le tin secrete, desi erau mai importante ca acesta. Asta a fost un accident mass-media si oamenii au aflat.

Marea Dragoste / Tango: Ai tinut un jurnal, iti amintesti istoriile fotografiilor tale?

Vadim Ghirda: Oricind ma uit la o fotografie, oricind as fi facut-o, are asupra mea un efect aproape ca investigatia sub hipnoza; imi amintesc ce vorbeam in ziua aia, ce muzica era in masina, cum era, frig sau cald, imi amintesc detalii absolut uimitoare de stari privind fotografii oricit de vechi, lucruri pe care nu as putea sa le regasesc in memorie in nici un alt fel. E o unealta vrajitoareasca chestia asta, ca tot vorbisem de amerindieni, e transferul de suflet. In ambele directii, pentru ca eu cred ca este in ambele directii. Tu stii bine ca intri intr-o camera cu oameni, cu refugiati, iar felul in care ei se uita tine foarte mult de abilitatea ta de a-i face sa simta ca nu le vrei raul, ca intelegi situatia lor. Abilitatea de a empatiza este determinanta, pentru ca numai cind eu simt ce simti tu stiu sa aleg ce trebuie. Si apas cind trebuie, pentru ca simt in acelasi timp cu tine. Smecheria, cind faci fotografii, este sa simti ce simt cei din fata ta. In termeni comuni, sa te pui in pielea lor. Dar stii ce se intimpla? Acolo nu poti sa pacalesti pe nimeni, nu e ca atunci cind spui, de complezenta: „Inteleg prin ce treci”. Chiar trebuie sa simti! Trebuie sa te sincronizezi cu emotiile celuilalt. La fel e si cu animalele, cu totii putem fotografia animale, dar ceea ce iti scapa este ca acel animal are intr-adevar expresie si personalitate, nu toti cateii sint la fel si nu ma refer la faptul ca unii sint dalmatieni si altii nu stiu ce, au si ei expresii, intelegi?, li se vad in ochi, au ginduri, au fetisoare, au trairi si ei! Imi place mult sa fotografiez copii si animale, pentru ca nu au inhibitii si nebunii omenesti legate de imagine. Sint niste fiinte cu sufletul curat si iti dau acces la emotii reale. Daca le simti… Astea sint uneltele tale.

Marea Dragoste / Tango: Deci este o abilitate innascuta?

Vadim Ghirda: Modestia asta a mea, de care ma acuza lumea ca e falsa, vine din constientizarea acestei realitati. E vorba de ceva natural. Nu-mi pot eu aroga merite pentru ceva natural. Ma bucur ca e asa, speranta mea e ca imbuneaza sufletele macar un pic. Poate ca tie ti se pare impresionanta o fotografie, dar asta este pentru ca tu ai insusirile sa vezi ce e acolo, altcuiva i s-ar putea parea banala. Fotografia de acest gen se adreseaza sufletului si suflete sint tot mai putine. Cum sa apreciezi un produs din suflet daca tu nu ai suflet?

Eu nu vin sa-ti spun ca asta e meritul meu. E o distinctie pe care trebuie sa o facem intre meritul meu, in sensul ca eu am acest dar, si meritul meu ca am invatat sa fac asta, am muncit, am construit. Si mai e ceva: daca o supraevaluezi eu cred ca o pui in pericol si o poti pierde.

Marea Dragoste / Tango: De fapt intr-o lume ca asta traim, darul, harul se pierd in momentul in care incepi sa te lauzi cu el. Te nasti o femeie extrem de frumoasa, dar in momentul in care te impaunezi cu asta, te uritesti.

Vadim Ghirda: Asta e farmecul fotografiei, tine de abilitatea de a te muta in toti ceilalti si de placerea de „a fura” din sufletele oamenilor. Poti scoate lucruri frumoase din oameni care nici nu stiau ca le au, poti sa ii ajuti sa se placa mai mult si, implicit, sa fie mai buni, pentru ca eu cred ca oamenii sint rai in principal din nemultumirile fata de ei insisi sau pentru ca isi percep viata ca pe un sir de nedreptati si frustrari si atunci fac si ei rau in stinga si in dreapta, ca sa nu aiba nici ceilalti o viata buna. Stiu ca suna ca discursul de la Miss Univers, „vreau sa fie pace-n lume”, dar ideea este ca in fiecare suflet e ceva bun si frumos si tu, noi, orice meserie am avea, il putem scoate la iveala, dindu-i din sufletul nostru fara nici o restrictie. Iar ca fotograf, eu fur un pic din fiecare suflet si opresc de fiecare data un pic timpul in loc. Eu chiar sint un hot de suflet si timp. Extrem de bogat. Ca in cintec… „Noi, dintre toti tilharii, vom fi cei mai bogati”. Cind stii sa faci asta, esti cel mai bogat intr-un sens esential, pe care nici un ban nu il poate egala, si intr-un fel mai statornic si definitiv decit orice avere materiala.

ACEST MATERIAL ESTE PROPRIETATEA EXCLUSIVA MAREA DRAGOSTE / www.revistatango.ro SI NU POATE FI PRELUAT, INTEGRAL SAU FRAGMENTAR, FARA ACORDUL SCRIS AL DETINATORILOR ACESTUI SITE.
contact mareadragoste@revistatango.ro

Material realizat in decembrie 2007