fbpx

Andrei Șerban: Dragostea este singurul fel de a ne înălța către stele

de

Să asiști la montarea unei noi piese, a unei noi opere sub regia lui Andrei Șerban este ca și cum ai asista la facerea lumii. Dar nu ca și cum un Dumnezeu al regiei ar fi coborât pe pământ ca să spună: Să fie lumină deasupra personajelor mele! și să aleagă speciile – așa cum s-ar cuveni ele să viețuiască într-o convenție stabilită de sus: tu ești eroul, tu ești avarul, tu, frivola, tu, îndrăgostita… – ci ca și cum Andrei Șerban ar fi Adam. Un Adam curajos și bun la suflet, care îi ajută pe ceilalți primi locuitori ai unei planete noi să-și găsească rostul, locul sau drumul și învață împreună cu ei să trăiască în lumea troienelor, a indiilor galante, a carouselului, a câmpurilor de maci de deasupra Seciuanului, a regelui Lear și în toate celelalte sute de lumi ale creației în care Andrei Șerban a făcut artiștii nu doar să se încumete, ci, avându-l pe el ca ghid, să le descopere cu adevărat și să le preschimbe în tărâmuri magice, în care viața are alte coordonate. Fie și doar pentru câteva ore – două, trei, cât durează miracolul/spectacolul – acolo se trăiește intens. Arderea purifică, emoțiile se dezlănțuie, artiștii și spectatorii, deopotrivă, își reamintesc esența rostului venirii lor pe lume și splendoarea idealului primordial care le înnobilează destinul. Și pleacă mai departe, spre casă sau prin viață, senini, fericiți, luminați…

Care este explicația?

“Catharsis-ul este cuvântul care a stat la baza teatrului antic. Ce înseamnă Catharsis? Transformare de stare. În orthodoxie s-ar numi metanoia. Pleci schimbat, altfel decât ai venit. Mai puţin depresiv, mai puternic, mai înţelegător. Hai să luăm un exemplu: Oedip. Îşi omoară tatăl şi se culcă cu mama lui. Ce poate fi mai oribil? Şi totuşi mergi acasă cu o energie bună. Asta lipseşte în teatru astăzi, nu mai există catharsis. Mergem la teatru şi plecăm acasă cu un gust şi mai amar. Ca şi cum viaţa nu ar fi destul de amară, mergem la teatru să primim încă o măciucă în cap. O tragedie greacă se termina cu morţi, în catastrofă şi, totuşi, oamenii plecau acasă cu fruntea sus. Nu poţi să pleci acasă mai terfelit, mai confuz, mai pesimist, mai plin de frustrare şi ură. Dacă e aşa, nici n-are rost să merg la teatru. Împreună cu actorii încerc să comunic publicului, prin teatru, ceva care ne-ajută să ne trăim viaţa mai bine”– Andrei Șerban.

Dar ca să ajungi atât de departe trebuie să cercetezi, pas cu pas, fiecare posibilitate artistică, redesenând astfel harta emoțiilor umane. Andrei Șerban își invită artiștii la lucru jucând împreună cu ei. Din noianul de imagini de la repetiții poți face un film întreg în care expresiile, durerea, uimirea, splendoarea, fericirea, hazul nebun trec de pe chipul regizorului pe cel al artistului și viceversa, într-un joc fascinant al creației…

“Îi consider pe colegii mei de pe scenă camarazii mei, în primul rând camarazi în umanitate. Pe cântăreți, pe actori, îi iubesc, îi admir și îi respect. Ei sunt vulnerabili, sunt foarte fragili și vor fi judecați de public și de presă, de aceea pentru a avea curajul să iasă în scenă trebuie să fie înarmați cu o siguranță a rolului, care să-i facă să intre în scenă cu calm, stăpâni pe ei – iar rolul meu este să-i ajut, să-i provoc să se deschidă să se deschidă spre ceva ce nici ei nu știu.”- Andrei Șerban.

Și într-adevăr, în repetiții, spectacolul se schimbă de la o oră la alta. Capătă alte nuanțe, însuși textul se modifică în funcție de cum o cer stările descoperite în focul creației, mișcarea scenică, alertă, vie, solicitantă, forfotitoare, se conturează acolo, pe loc, numărându-și pașii între piesele de decor și ritmându-i cu muzica și cu bătăile inimii. Mâinile regizorului dansează în aer contururile posibile ale unei noi lumi despre care nu se știe încă sigur cum va arăta…

“Împreună, suntem cu toții în fața a ceea ce se numește «Nu știu». Iar când spun «Nu știu», o spun într-un sens mult mai larg decât atunci când mă refer că lucrez în teatru de peste o jumătate de secol și stăpânesc acest meșteșug. Dar trebuie să mă reînnoiesc în permanență, să descopăr mereu altceva, ceva ce nici eu nu știu. Și asta pentru a păstra proaspătă floarea tinereții, pentru a nu o lăsa să se veștejească. Cei care spun că știu, care sunt satisfăcuți de ei înșiși, și-au veștejit floarea. Dacă ești continuu nemulțumit, în sensul că rămâi deschis în fața unei întrebări, atunci ceva nou e posibil”. – Andrei Șerban

La felul acesta splendid de facere a lumii am asistat, privilegiată, urmărind repetițiile pentru montarea Văduvei Vesele. Am râs cu lacrimi la textul rescris din temelii de Andrei Șerban și Daniela Dima – Evă la fel de curajoasă ca Adam – și apoi am lăcrimat de bucuria dragostei împlinite, de splendoarea adevărului care triumfă peste minciună, de măreția frumuseții care se ridică peste corupție, peste necinste, peste interesele meschine.

“Noi, cei care suntem responsabili să creăm un spectacol, trebuie să ne reamintim că orice om se naște cu un ideal. Iar în Văduva Veselă acest ideal răzbate chiar și într-o lume coruptă până în măduvă, frustrată, hrăpăreață, căci există acolo o poveste adevărată de dragoste. Dragostea, idealul, există, marcând contrastul dintre lumea noastră care merge către întuneric și posibilitatea dragostei, despre care știm chiar din Biblie că este singurul fel de a ne înălța către stele” – Andrei Șerban.

Fotografii de Paul Buciuta.

 

 

  • Credit: PAUL BUCIUTA

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *