Cristian Buică: Genele bunicului meu, muzicant, s-au vărsat în destinul meu, ca o miere amară

de

Este muzician consacrat al genului folk, jurnalist de radio la Radio România Reșița și om bun, care luminează spațiul din jur cu felul său de a vedea și înțelege lumea, preschimbând-o în armonii. „Am venit, dar plec înapoi, stă războiul între noi, te iubesc, dar plec înapoi, c-așa-i datul la război” sunt versurile care îl aduceau, cu treizeci de ani în urmă, în casele și sufletele tuturor românilor, pe Cristian Buică, creatorul Baladei de cântat în permisie. Azi cântă și alte piese memorabile, curate, așezate pe versuri pline de emoție și forță cum sunt Destin- Când vine toamna, Între toacă și clopot, Turnul Babel, Undeva în trecut, Reșița mea, Până la tine…

Fotografii de Paul Buciuta

Mai cânta cineva în familia ta? Moștenești pe cineva?…

Cristian Buică: Tatăl meu a fost miner în Ocna de Fier, o comună mică și mirifică din Banatul Montan, unde am trăit o copilărie de vis. Mama a fost casnică, pentru că era o mare rușine, pe atunci, dacă îți trimiteai nevasta la muncă. Dar, dincolo de rușine, era o mare necesitate ca nevasta „să stea” acasă. În fapt, ea nu stătea deloc! Ea, femeia, trebuia să țină toată casa, ceea ce însemna, practic, că se trezea prima dimineața și se culca ultima, noaptea! Bărbat, copii, părinți, animalele din curte, casa, grădina – cam acesta era tot universul mamei mele! Iar acest univers trebuia hrănit, spălat, curățat și ocrotit zilnic! O mai ajuta bunica, atâta cât putea.

Dar bunicul nu ajuta pe nimeni din casă și asta pentru că el era… artistul, muzicantul familiei! Cânta la contrabas în formația de muzică populară a căminului cultural, cu care pleca în lungi turnee (5, 6, 7 zile) prin satele apropiate, ca să îmbucure lumea. Acuma nu știu cât de mult îmbucura el pe alții, dar când se întorcea acasă – băut, trist și fără nici un șfanț în buzunar – vecinii noștri se bucurau de un show de pomină, în care bunica îl certa, neaoș, fără menajamente: Măăă, prăpăgitule, unge dracu ai umblat până-acu?? Iar ce-ai zuitat ge casă și-ai umblat cu lauta-n space ca Iula năroadă!!! Să ce duci ge unge-ai venit, să-ți gea ge mâncare ăia care ț-or dat ge beut, prăpăgitule, bețâvule șî curvarule!! Iar el, cu ultimele puteri, îi zicea bunicii: Măriooooooo, taci dân gură șî dă-mi să beau ceva acru, că moooooor!! El, bunicul meu, Gheorghe – din partea mamei – a fost singurul… artist al familiei. Cred că genele bunicului meu, muzicant, s-au vărsat în destinul meu, ca o miere amară.

Când și cum ai aflat, în copilărie, că ai fire de artist, talent de artist, suflet de artist?

CRISTIAN BUICĂ: În copilărie am aflat doar că, dacă nu fac fix ce zic părinții mei, viața poate deveni tare neplăcută! Am și constatat asta, pe pielea mea, de fiecare dată când săream gardul normalității rurale. Și, pe cuvântul meu că-l săream cam des!!! Mi-a rămas în minte momentul în care învățătorul meu, domnul Măruță (care era, în fapt, profesor de muzică, dar n-a prins decât catedră de învățător) mi-a zis, la cheful de absolvire a clasei a VIII–a, că dacă nu mă voi realiza prin altceva în viață, prin muzică sigur o voi face-o! Eeee, atunci n-am prea înțeles ce vrea să zică! Ar mai fi de spus faptul că începusem să scriu… poezii, iar profesoara de română mă încuraja, în ciuda faptului că soțul domniei sale, proful de mate, zicea că, obligatoriu, va trebui să urmez calea aritmeticii! Una peste alta, tatăl meu zicea că, dacă nu învăț ca să ajung inginer la mina din Ocna de Fier, va fi jaleeeee!!!! Ce amintiri…

Cum te-ai întâlnit cu muzica folk și în ce context ai ajuns să o cânți?

CRISTIAN BUICĂ: Spărgeam lemne în curtea casei, aveam 12 sau 13 ani, iar radioul Albatros, nelipsit!, aducea vești și povești în curtea noastră. Deodată am tresărit, fără să înțeleg de ce! După tot noianul de sunete… normale, am auzit, brusc, ceva absolutamente nou! Pe moment nu mi-am dat seama care-i noutatea și de ce am tresărit. Dar momentul s-a repetat și atunci am înțeles că m-a impresionat faptul că auzeam, pentru prima dată, un cântec fără orchestră! Incredibil, la vremea aceea! Din radio se auzea un cântec cântat de o voce acompaniată doar de o chitară rece!!!! Nici acum nu înțeleg de ce am remarcat eu chestia aia!! O fi fost vreun progrămel pus în capul meu, care trebuia să se declanșeze de la sunetele alea???… O fi fost destinul meu?? Habar n-am! Cert este că, în momentul acela, n-am avut liniște până ce n-am învățat să cânt și eu acompaniat doar de o chitară – chitara mea!

Și cum a fost prima întâlnire cu Cenaclul Flacăra și cu Adrian Păunescu?

CRISTIAN BUICĂ: În 1981, cred, am concurat la festivalul Baladele Dunării din Galați. Eram vreo 40 de concurenți, la individual. Două zile de concurs, iar în a treia zi era gala laureaților. Fiecare din cele trei seri s-a încheiat cu concert Cenaclul Flacăra. Din juriu făceau parte și câțiva membri ai Cenaclului, iar președintele juriului era Adrian Păunescu. În a treia zi, la prânz, am fost convocați toti concurenții la o întâlnire cu juriul, întâlnire la care urmau să fie anunțați câștigătorii. În timpul deliberării, juriul a ținut să reasculte câțiva dintre concurenți, pentru a se edifica, iar primul dintre ei am fost eu. Atunci Adrian Păunescu m-a rugat să repet unul din cântecele pe care le-am cântat în concurs – cântecul Romanță, scris împreună cu poetul reșițean Mihai T. Ioan. Am cântat, Adrian Păunescu a zis ”Excepțional!”, am ieșit, iar mai apoi am fost anunțat că am obținut locul 2. Pe locul 1 s-a clasat Mircea Boian, care era membru al Cenaclului Flacăra, deja. În gală am cântat din nou Romanța, iar poetul m-a pus s-o repet, pe scenă, de două ori! Apoi s-a întâmplat un fapt care mi-a schimbat destinul! La ieșirea din scenă mă aștepta Vasile Șeicaru, care mi-a transmis că poetul Adrian Păunescu mă invită să cânt în Cenaclul Flacăra în acea ultimă seară de concert la Galați, iar apoi voi deveni membru al cenaclului și voi pleca în turneu, mai departe, cu Cenaclul. Iar ziua următoare trebuia să merg la București, în radio, să înregistrez Romanța. În mare, cam așa s-au și întâmplat lucrurile. În timpul concertului Cenaclului, poetul m-a invitat pe scenă, m-a prezentat și m-a invitat să cânt cântecul cu pricina. L-am cântat o dată, timid și emoționat peste poate, cu chitara modestă pe care o împrumutasem de la un prieten din Reșița, special pentru acest concurs. După ce am încheiat, poetul a zis așa: ”Reluăm cântecul! Membrii cenaclului, treceți la microfoane! Nae Enache, treci la clape! Și dați-i omului un scaun și o altă chitară!! ” Eheeeee, atunci era să mor!!!! Am uitat să vă spun că treaba se întâmpla în Sala Polivalentă din Galați, care era ar-hi-pli-nă!!! M-am așezat pe scaun, Victor Socaciu mi-a dat chitara lui, din clapele lui Nae Enache s-a auzit un mi minor absolut ireal (pentru mine!) și atunci am prins un fel de curaj, am acoperit microfonul cu mâna și m-am adresat poetului: Vă rog să mai stingeți din lumini, dacă se poate, că mooor de emoții!! ”Da, se poate”, a zis el. ”Stingeți toate luminile pe sală și lăsați doar două reflectoare roșii pe artist!” Așa s-a întâmplat, iar apoi… îmi amintesc doar că am plutit printre stele, înfășurat cu o muzică din care parcă recunoșteam câte ceva din vechea mea Romanță. Am repetat faza de încă două ori – habar n-am cum de am reușit!! – iar apoi poetul a zis așa: ”Uitați-vă la el, parcă ar fi țăranul român în permisie de 100 de ani care tocmai și-a scuipat țigara din colțul gurii, iar acum se uită la noi de sus, ca și cum ar zice he, he, he, ce știți voi ce e arta mea?!!! Acesta este tânărul Cristian Buică din Reșița care, din acest moment, devine membru al Cenaclului Flacăra!” Și asta a fost tot. Chiar tot, pentru că apoi s-au întâmplat niște chestii care m-au împiedicat să plec mai departe cu Cenaclul. Chestii pe care încă nu le povestesc, dar… va veni și vremea lor!

Care e cel mai important lucru care s-a schimbat în tine în acei ani? Cele mai importante învățături, cele mai de preț amintiri?

CRISTIAN BUICĂ: În Cenaclu am înțeles că nu toate lucrurile sunt așa cum par, iar asta mi-a produs o mare dezamăgire! Tot acolo am înțeles că lucrurile mari se fac cu sacrificii foarte mari – iar asta m-a enervat îngrozitor!!! Eram tânăr și credeam că pot fi și cu mândra și cu draga (vorba bunicii mele!) în același timp. Și am avut de ales între a sta acasă cu soția, alături de băiatul nostru nou-născut, sau a pleca în turnee cu Cenaclul, spre un viitor care părea colosal și fără sfârșit! Acum, când mă apropii de 60 de ani, rulez în cap, câteodată, întâmplările urâte (care-au fost destul de multe) precum și pe cele frumoase (care-au fost foaaaarte multe!), zâmbesc în barbă și… mai scriu câte-un cântecel cum este Nostalgie, în care zic așa: Azi nimic nu mai contează/ Fiindcă sunt bunic,/ Iar dacă privesc în urmă/ Nu știu ce să zic!/ Unde-s anii tinereții?/ Mă întreb uimit/ Și-atunci plec, tăcut,/ La pescuit.

Cât timp ai petrecut în Cenaclu ca membru permanent?

CRISTIAN BUICĂ: Din noiembrie 1983 până în 15 iunie 1985.

Ce era, totuși, altfel decât ai fi vrut în Cenaclul Flacăra? Ce ai fi schimbat dacă ar fi stat în puterea ta?

CRISTIAN BUICĂ: La mintea pe care o am acum, pot spune că n-aș fi schimbat nimic! Mecanismul era atât de bine gândit, pus la punct și echilibrat, încât dacă s-ar fi schimbat o singură rotiță, ceea ce părea atunci o joacă n-ar mai fi ajuns niciodată fluviul în care s-a transformat. Și asta cu toate că, nici acum, nu am toate informațiile pe care le avea Adrian Păunescu atunci. De exemplu, câți dintre cei care vorbesc acum de Cenaclul Flacăra știu de ce această manifestare a fost denumită cenaclu? Explicația este următoarea: în vremurile acelea funcționa o lege care spunea că nicio manifestare culturală nu are voie să ajungă la public decât după ce a fost vizionată de o echipă de politruci din PCR. Vă dați seama că, dacă s-ar fi aplicat această lege la concertele Cenaclului, n-ar fi rămas decât vreo 10-15 cântece! Și atunci poetul a găsit portița cu cenaclul, ideea de cenaclu însemnând o formă de spectacol fără regii, o manifestare vie în care membrii compun și scriu poezii chiar în timpul desfășurării și nu înainte! Găselnița aceasta i-a păcălit pe imbecilii vremii, care au înghițit gălușca și n-au mai avut contraargumente!

Mulți ani după aceea ai rămas în relații strânse cu poetul, ai locuit în casa lor… Cum au fost acei ani?

CRISTIAN BUICĂ: A fost o altă etapă colosală din viața mea! Vremurile s-au schimbat. Venise Revoluția. Noii patroni din mass media impuneau în mentalul colectiv că a fi patriot este egal cu a fi comunist! În paralel, mediatizau excesiv mediocritatea, facilul, violența etc. Maneaua devenise bun național, folkul nemaiavând loc pe niciun post de radio sau TV, cu toate că la revoluție lumea cântase ”viața noastră unde e, viața noastră, ce-ați făcut cu ea?”. Noii stăpâni ai nației nu mai aveau nevoie de oameni care să gândească și nici de muzici care să le pună mintea la treabă! Pe scurt, cam asta era treaba în România atunci când m-a sunat Adrian Păunescu și mi-a zis să-mi fac bagajul și să vin la București, pentru că are de gând să reia mișcarea folk, într-o formă sau alta. Țin minte că i-am răspuns atunci că vin, dar cu o condiție – chestie care l-a înfuriat rău de tot! ”Ce condiție??!! Tu-mi pui mie condiții ??!!” Da, am zis. Vin, dar cu condiția să aduc cu mine un băiat foarte talentat. Îl cheamă Vasile Mardare și sunt sigur că o să vă placă! ”Păi atunci adu-l, dar tu răspunzi de el! Clar?” Clar, am zis, și așa a început cariera regretatului Mardare. Ar fi foaaaaarte multe de povestit despre vremurile acelea în care eram un fel de băiat în casa Păunescu – așa cum fusese și Adrian Păunescu în casa lui Marin Preda – , denumit pompos consilier. Am cunoscut toți actorii importanți de pe scena politicii, teatrului și, în general, de pe scena vieții zbuciumate a bietei Românii pe care regizorii lumii voiau să o transforme în piață de desfacere pentru marile corporații – ceea ce se vede și cu ochiul liber că le-a reușit! Erau puțini români care se opuneau acestor planuri ticăloase, iar Adrian Păunescu era unul dintre cei mai puternici. Dar anii aceia, în care era nevoit să se lupte inclusiv cu oameni din tabăra lui, l-au epuizat și i-au șubrezit sănătatea. Opoziția lui era pe față, o dată în Senat unde, când lua cuvântul, se clătinau candelabrele, iar apoi prin arta sa. A scris poeme cutremurătoare despre ticăloșii vremurilor, despre păpușarii mondiali, care vedeau România ca pe o vacă de muls, despre trădătorii locali care deveneau proprietarii fluviilor de mită venite dinspre marile corporații etc., etc. Mereu îmi vin în minte versurile ”Vremurile grele care-au fost/ Ne-au mai îndoit și ne-au și frânt,/ Dar ne-au pregătit să suportăm/ Vremurile grele care sunt./ La grădină nu avem zăvor/ Să-i oprim pe hoții care vin,/ Îi va pedepsi, hotărâtor,/ Logica miresmelor de crin”, versuri pe care Andrei Păunescu le cântă – dar din ce în ce mai rar!

Multe sunt și cântecele pe care le-am scris și eu împreună cu poetul. Am petrecut nopți nesfârșite în care nu-și găsea somnul, și-atunci îmi citea din cărțile la care lucra sau scriam cântece pe care, ulterior, le imprimam cu speranța că vom scoate un album… Însă majoritatea lor au rămas necunoscute. Poate, vreodată, le voi arăta lumii pe niște cd-uri. Îmi mai amintesc o fază colosală, în care, în mașină fiind cu poetul și cu șoferul, la un drum lung, Adrian Păunescu a ascultat tot drumul cântecele pe care le-am scris împreună. La un moment dat i-a zis șoferului să tragă pe dreapta, ca să facem pipi. Eram într-o pădure și, în timp ce urinam, mi-a zis: ”Băi, Cristi, la cântecele astea ne-ar trebui alt popor!!!!”

Mai are lumea nevoie de muzică folk, în prezent? Te simți vreodată deznădăjduit?

CRISTIAN BUICĂ: După ce-am văzut în ultimele turnee, concluzia este că se ridică, din nou, o parte tot mai numeroasă de public, care dorește și învață să ceară folk. Spun mereu, public: învățați să cereți și vi se va da!

În ce îți găsești puterea de a merge mai departe după momentele de cumpănă, unde îți cauți fericirea?

CRISTIAN BUICĂ: După un spectacol foarte lung, la Herculane, noaptea târziu, s-a apropiat de Adrian Păunescu o domnișoară foarte drăguță care a zis că este reporteriță la o televiziune și că-l roagă să-i acorde un scurt interviu. În mod aproape incredibil, poetul a zis că este de acord. Pe mine m-a rugat să stau lângă el. Atunci, domnișoara l-a întrebat abrupt: ”Ce credeți că este fericirea?” El s-a uitat în ochii ei și i-a răspuns, la fel de abrupt: ”Capacitatea de a ști să te bucuri de ceea ce ai!” Iar eu, acum, încerc să mă bucur de ceea ce (mai) am. Iar fericire vă doresc vouă, celor care faceți revista Tango-Marea Dragoste, precum și tuturor oamenilor care merită să fie fericiți!

Ce diferențe esențiale sunt între Cenaclul de acum și cel de atunci, în care ne-am cunoscut și noi? Ce nu va putea niciodată renaște și ce este, totuși, peren?

CRISTIAN BUICĂ: Nu mai este Poetul! El nu va mai putea renaște. Dar, o parte din opera lui, este perenă. Iar noi, cei care mai suntem, trebuie să ducem flacăra lui mai departe. Iar acum… ”Gata cu filozofia, s-a făcut târziu,/ Cât e ora pe planetă nici nu vreau să știu!/ Mă ascund, tăcut, în cântec și vă zic așa:/ Să trăiți! Și-acum… dați-mi berea mea!”

Te mai întreb, Cristi, înainte de bere, usănde te ascultăm, Cristi, unde te vedem, und e te urmărim?

CRISTIAN BUICĂ: Online, mă puteți urmări pe pagina mea de Facebook sau a emisiunii mele de radio, Strada Folk, iar o parte din muzica o puteți găsi pe canalul meu de YouTube, Cristian Buică. În spectacole și recitaluri, voi fi oriunde veți avea nevoie de mine. Cu voia lui Dumnezeu, desigur! De-aia vă zic, la final, așa cum o fac de fiecare dată și în emisiunea mea de la Radio România Reșița, Strada Folk: Dumnezeu să vă-mbucure!

 

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *