Cristiana Stancu este cea mai spectaculoasă, cea mai blândă, cea mai curajoasă, cea mai fermecătoare făptură pe care am întâlnit-o în toate căutările mele jurnalistice. Este campioană mondială la kickboxing și deținătoare a unor performanțe internaționale în alte opt arte marțiale, dar, dincolo de izbânzile sale de sportivă, e cultă și delicată, fină și politicoasă, loială precum soția lui Genghis Han de la care a împrumutat supranumele ‘Mongol’, tunsoarea neobișnuită și destinul de învingătoare – pentru că ‘mongol’ înseamnă “neînvins”…
Cristiana are 24 de ani, a absolvit Teologia și trăiește de doi ani încoace prima și unica ei dragoste, alături de fostul sportiv, jurnalistul Octavian Budică. Toată numai lumină, bunătate și strălucire, Cristiana ne-a făcut pe toți cei care am întâlnit-o să o iubim, să o admirăm și să ne dorim, din toată inima, să fie ea eroina noastră de copertă, modelul nostru de mare dragoste, de frumusețe.
Fotografii de Paul Buciuta
Make-up Iulia Filip și Inna Lupu
Style & Hair-style Cristina Grama
Alice Năstase Buciuta: Ai câştigat o centură de curând…
Cristiana Stancu: Da, este prima centură de kickbox profesionist câştigată în România la divizia feminină. Am scris istorie (râde). E prima oară în Superkombat când a fost băgată o divizie feminină. Pentru mine este o performanţă cu adevărat mare, e încununarea a cincisprezece ani de activitate în artele marţiale, în toate sporturile din artele marţiale. Eduard Irimia mă ştie de mai mulţi ani, m-a văzut concurând şi a avut inspiraţia să mă introducă în Superkombat…
Cum ai ajuns să faci sport la nivelul acesta?
Cristiana Stancu: Părinţii mei au făcut şi ei sport de performanţă, în special mama, care a fost în lotul naţional de popice. Popicele erau la modă pe vremuri. Tata a făcut arte marţiale şi a vrut să mă înveţe de mică, de la vreo trei ani.
Pe vremea comunismului artele marțiale erau interzise…
C.S.: Făceau în ascuns, în pădure. Era o ceată de băieţi care se antrenau vârtos şi antrenorul lor, foarte cunoscut atunci, lucra cu ei în secret, pentru că altfel nu aveau voie. El nu a putut să facă performanţă din cauza sistemului, dar a fost întotdeauna un pasionat. Tatăl meu a început să mă înveţe arte marţiale, ce ştia el, iar mama m-a învăţat să pictez. Ea de mică şi-ar fi dorit să facă pictură şi muzică, dar părinţii n-au dus-o, pentru că n-au avut posibilităţi.
Dar şcolile cum ţi le-ai ales? De ce n-ai ales școala de arte şi ai ales-o pe cea de sport?
C.S.: Am făcut școli și de arte, și de sport… Clasele V-VIII le-am făcut la engleză intensiv şi bilingv-engleză la liceul „Iulia Haşdeu”. Pe lângă asta, am făcut şcoala de pictură, cumva un extra, şi încă un extra, arte marţiale de performanţă, de la nouă ani. Ca facultate, am studiat Teologie, pictură iconografică…
Se spune de foarte multe ori că cei care fac sport de performanţă sau care se dedică activităţilor extraşcolare nu prea învaţă bine.
C.S.: Mie de mică mi-a plăcut să învăţ. În ciclul primar nici nu mă dezbrăcam de uniformă şi începeam să îmi fac temele. Mama mă certa că eram foarte pasionată de teme şi de ce însemna şcoala şi pedeapsa cea mai mare era să mă trimită la joacă. Mie nu îmi plăcea să ies să mă joc cu copiii fiindcă erau răi şi vorbeau urât, iar eu îi băteam mereu şi mă întorceam acasă (râde).
Îi băteai de-adevăratelea?
C.S.: Da, pentru că ori abuzau alţi copii, îi agresau şi atunci eu le luam apărarea, bătându-i pe cei răi, ori vorbeau urât şi eu le spuneam că nu e frumos să vorbească așa şi îi şi articulam ca să înţeleagă (râde).
Cum ai încadrat asta, din punct de vedere etic în viaţa ta? Ni se spune tot timpul că nu e bine să agresăm pe nimeni, că nu trebuie să apelăm la bătaie.
C.S.: Din punct de vedere etic, e foarte simplu. Artele marţiale sunt mai mult decât un sport. Vizează şi latura asta spirituală, de a te înţelege, de a te calma, de a fi disciplinat. În arte marţiale se pune foarte mult accent pe faptul că niciodată nu trebuie să fii agresiv. Îţi diminuează foarte mult agresivitatea într-o manieră aproape stranie şi te ajută să te controlezi foarte bine. De mică am înţeles că nu agresivitatea şi violenţa sunt răspunsul, ci inteligenţa face diferenţa. Acum doi ani am terminat și facultatea de teologie, pentru că oricum aveam o înclinaţie spirituală şi am căutat destul de multe răspunsuri. Când mi-am dat seama că am găsit acele răspunsuri, am zis ok, vreau să fac teologia şi să continui pe partea de pictură. Acum sunt licenţiată în teologie, pictură iconografică. Sunt pictor iconar, dar pictez orice, de toate. Şcoala de dinainte de teologie a fost de pictură în ulei, sunt specializată și în pictura în ulei, în pictură murală, dar la teologie m-am specializat în iconografie şi asta mi se pare ceva minunat. Se îmbină foarte bine cu lupta, pentru că de fapt lupta, ca sport, e cumva o manifestare a trăirilor din interior, în vreme ce teologia e o luptă spirituală cu trăirile, credinţele şi derapajele, un fel de „awareness” faţă de ce primești în tine şi ce laşi să iasă.
În arte marţiale se pune foarte mult accent pe faptul că niciodată nu trebuie să fii agresiv. Îţi diminuează agresivitatea într-o manieră aproape stranie şi te ajută să te controlezi foarte bine.
Eşti apropiată de zona spirituală, ai şi studiat, la ce concluzii ai ajuns? Unde îl găsim pe Dumnezeu?
C.S.: Prima oară îl găsim în noi. Dacă nu îl găsim în noi, putem să mergem şi la biserică, putem să ne uităm la icoane şi la toate filosofiile din lume, o să ştim doar foarte multe lucruri, o să fim cumva inteligenţi din punct de vedere spiritual, dar dacă nu Îl simţim şi nu Îl găsim în noi, degeaba ne ajutăm de surogate din afară. Dumnezeu e în noi şi apoi, bineînţeles, pentru că eu sunt ortodoxă şi am terminat teologia ortodoxă, cred cu adevărat că îl găsim în biserică, dar nu în sensul de clădire sau instituţie. Nu pot să spun că sunt pe deplin de acord cu instituţia bisericească, cumva a derapat de la ce înseamnă Hristos. Dumnezeu pentru mine e Hristos pe care Îl găsim în noi. Cred că de fapt asta e menirea omului, să devină Dumnezeu.
Am fost şi eu ca spectator la o gală Superkombat, dar nu m-am simțit în largul meu, luptele mie mi s-au părut neplăcute, dureroase, agresive. Ce n-am înţeles eu ca spectator?
C.S.: Aţi înţeles foarte bine ce aţi înţeles pentru că, din păcate, foarte mulţi sportivi nu sunt conectaţi cu ce înseamnă marţialitatea luptei. Lupta între doi oameni, ca sportivi, în primul rând trebuie să însemne respect. Dacă nu există respect, sportivii aceia vor transmite violenţă, agresivitate, durere. Nu poţi să te uiţi la aşa ceva, e grotesc. Când există respect, acesta se transmite mai departe şi oamenii devin entuziasmaţi. Oamenii nu se mai uită la doi bătăuşi, ci la doi eroi care îşi măsoară forţele într-o manieră nobilă. De asta cele mai populare lupte din istoria sporturilor de lupte, inclusiv boxul, kickboxul, sunt cele în care s-au confruntat doi luptători cunoscuţi, care se respectau foarte mult între ei, şi au ieşit meciuri spectaculoase, la care te uiţi pentru că treci peste ideea de violenţă şi vezi arta din spatele luptei.
Cât de rar se întâmplă asta? Cred că nu ai şansa să întâlneşti foarte mulţi adversari care tratează lucrurile aşa.
C.S.: Din păcate nu se întâmplă foarte des, însă, cel puţin în cazul meu, e un paradox. M-am împrietenit cu toate fetele cu care am luptat şi, deşi le produc nişte daune destul de dureroase, după meci, mereu mă intrigă treaba asta, vin să îmi mulţumească, mă iau în braţe. Rămânem prietene, ne scriem de Paşti, de Crăciun. E foarte ciudat. Eu le respect atunci când lupt, nu le bat, nu vreau să le fac rău, pur şi simplu îmi fac treaba profesionist. Ele simt asta. Le respect munca, ştiu că fac o muncă la fel de grea ca a mea. Pentru o fată e mult mai greu decât pentru un băiat să facă acest sport, iar eu ştiu şi le respect. Faptul că am cu cine să îmi demonstrez abilităţile, că am în faţa cui să mă manifest mă face să le respect şi ele simt acest lucru, iar după meci suntem prietene. Chiar recent, fata cu care am luptat, o italiancă, mi-a dat o prăjiturică şi m-a pupat pe frunte. Am rămas fără cuvinte, m-a topit total. Asta cred eu că trebuie să înveţe şi luptătorii din ziua de azi. Ei nu sunt bătăuşi, dar asta fac, se duc acolo şi se bat, se înjură, se motivează negativ. Eu privesc lupta ca pe o artă, ca pe un şah jucat la viteză maximă. Dar ca să poţi să transformi lupta în aşa ceva, în primul rând îţi trebuie inteligenţă, căci mintea îţi coordonează ce faci, apoi setarea intenţiei, intenţia ta nu e să apoi setarea corectă a intenţiei, intenţia ta nu e să îl baţi pe adversar măr, ci să faci tot ce ţine de tine să fie un meci foarte bun, să ai o prestaţie extraordinară şi atunci va veni şi victoria. Dacă setarea e să îl baţi pe ăla, va ieşi un măcel la care se vor uita numai oamenii de joasă vibraţie care asta caută, urâtul şi violenţa.
Luptătorii aceștia bătăuși de unde provin?
C.S.: Din păcate, o parte dintre luptători sunt constrânşi să se bată, nu au alternativă. Provin din medii destul de agresive, probabil majoritatea au fost traumatizaţi de mici şi din cauza asta au o violenţă pe care trebuie s-o descătuşeze. Dacă pot să îşi facă o meserie din asta, cu atât mai bine. Drama e că după ce se încheie cariera sportivă, luptătorii devin ori antrenori muritori de foame, ori bodyguarzi în cluburi. Nu reuşesc să transmită că în ring au fost nişte eroi fiindcă nici ei nu s-au considerat eroi. Cred că avem totuşi o şansă să învăţăm copiii şi părinţii că se poate şi altfel. Dacă au copii cu înclinaţie spre lupte, e important ca ei să înveţe de mici ce înseamnă filosofia luptei, nu violenţa împotriva unui alt om. Violenţa e primul strat, cel mai uşor, şi probabil acolo se plafonează cei mai mulţi. E foarte uşor să agresezi un om, să fii violent. Cred că ne stă în fire să fim răi. Într-un context în care totul îţi spune fii rău, fii agresiv, omoară-l, omoară-i familia, e greu să fii bun, să găseşti resurse şi să găseşti cumva definiţia unui respect. Noi asta nu mai ştim, din păcate. Sunt destul de puţini luptători care tratează aşa lucrurile pentru că e mult mai uşor să te motivezi prin violenţă decât prin respect.
Nu ţi s-a întâmplat şi ţie, ca atâtor femei, să primești propuneri indecente? Şi în lumea ta probabil că se poate întâmpla asta.
