Mircea Diaconu: Nu sunt deloc un om slab. Folosesc modestia ca arma

 

Mircea Diaconu: Nu pot sa spun despre nici unul dintre personajele mele de film sau de teatru ca e “cel mai” de suflet, pentru ca daca nu le-as fi iubit, nu le-as fi facut. Sau, chiar daca am fost vreodata obligat, salarial sau profesional, sa fac cate un personaj poate chiar impotriva vointei mele, a trebuit sa-l iubesc. Sa-mi impun sa-l iubesc sau sa-i caut partea buna, partea care m-a interesat, m-a sensibilizat. Si atunci, toate personajele mele sunt egale. E ca si cum as fi silit sa raspund pe care dintre copiii mei il iubesc mai mult. Imi iubesc, deci, toate rolurile, deopotriva. Sigur, am un raport special, diferit, cu fiecare dintre ele pentru ca unele pe care le-am considerat, in timp ce le faceam, interesante sau de performanta, poate nu s-au dovedit a fi asa dupa ce le-am terminat. Iar altele, care mi s-au parut diurne sau pur profesionale, au ramas in constiinta publica incredibil si nejustificat, intr-un fel. La toate tin si in toate e ceva din mine, deci cum sa ma reneg?

 

Marea Dragoste / Tango: Exista un rol pe care l-ati visat si nu l-ati facut niciodata?

 

Mircea Diaconu: Nu. Nu exista nici un rol pe care l-am visat si nu l-am facut, asa cum nu exista nici un rol pe care l-am visat si l-am facut. Si in general acest lucru ma enerveaza pentru ca eu asa inteleg meseria asta: hotararea pe baza careia tu ajungi sa faci un rol sau altul este un act artistic asumat unitar de regizor, deci nu de mine. Pentru ca eu joc personajul acela in contextul intregii distributii, nu singur, ci in lumina – sa spuneam asa, desi suna ca dracu, vorba lui Roman – conceptiei regizorale asumate de el. Deci eu ma supun unui intreg estetic, fiind parte din el. Si atunci, cum sa spun eu, ca actor, ca eu sunt cel mai potrivit din lume ca sa joc nu stiu ce personaj. E aiurea. E contra sistemului. Este vorba despre o arta colectiva, chiar daca ne raman in cap actorii. Actorul e partea, intregul e spectacolul. De aceea, eu ma supun sistemului acestuia de lucru si nici nu-mi trece prin cap sa visez ceva. Va pot spune ceva amuzant: teoretic, astazi sau acum 10 ani cu atat mai mult, eram poate cel mai potrivit din Romania sa joc Spirache Necsulescu din Titanic Vals. Cand s-a montat Titanic Vals in teatrul pe care eu il conduc, eram director si atunci nu eram cel mai potrivit din acest punct de vedere, asa ca a jucat altcineva si a iesit stralucit rolul. Mai tarziu, cand am devenit eu potrivit, n-am mai putut sa joc din diverse motive tehnice. Dar s-a intamplat ceva absolut ciudat: il joc in viata! Simt asta de-o vreme, mai ales din clipa in care am intrat in politica (n.r. Mircea Diaconu este si senator PNL de Arges). Am intrat razand, am intrat, in capul meu cel putin, ca Spirache Necsulescu, pe tipatul “fratilor, nu ma alegeti!”. Am doi ani de cand sunt in Parlament si am acelasi zambet cu care am intrat. Ma simt in continuare Spirache Necsulescu. Iata cum s-a intamplat, accidental, sa-mi doresc sa fac un personaj si sa ma intalnesc cu el in viata reala. Idealul acelui personaj sunt nepotii, fluturii, albinele, sanatatea, buna intelegere, exact ce-mi doresc si eu. In fond, sunt un om din provincie. De profesie sunt provincial. Si actoria o fac tot in felul asta. Actoria mea nu e de Bucuresti, e de alta natura, e altfel.

 

Marea Dragoste / Tango: Ce slabiciune v-a facut sa platiti cel mai scump in viata?

 

Mircea Diaconu: Nu sunt deloc un om slab. Am facut la un moment dat o descoperire, intr-un tarziu, in cursul vietii mele: modestia ca arma. Chiar de atac, de multe ori. Daca vreti, asta poate sa fie partea mea slaba. Nu ma bag, nu insist, nu cer, nu pretind. Cam stau in banca mea. E o forma de slabiciune, pana la urma. Si totusi, am constatat ca pe parcursul intregii mele vieti de pana acum – care e destul de lunga, deja – aceasta solutie care este compatibila cu firea mea si cu educatia mea, mi-a adus cele mai multe foloase, desi teoretic, e o slabiciune. A nu te infige, a nu te baga in fata in clipa cand ai un succes, ca sa-l exploatezi, este o prostie sau o slabiciune. Si totusi, practicand exact invers decat altii, pe termen lung, am obtinut beneficii mult mai mari. E coerent cu felul meu de a fi. Faptul ca nu m-am agitat, bagat, impins, cum se practica azi cu atat mai mult, soarta mi-a fost mai buna, iar consideratia oamenilor, chiar materiala, a fost mai mare.

 

Marea Dragoste / Tango: Ati fost mai bine apreciat si financiar astfel?

 

Mircea Diaconu: Au fost momente cand semnam contracte de film si erau unii dintre noi care pretindeau maximum, vorbesc despre tineretea mea. N-am cerut niciodata, nici cand luam toate premiile cu putinta, mai mult decat mi s-a propus. Ce-au putut sa puna acolo, era treaba lor, nu era treaba mea. Daca am acceptat sa joc intr-un film, nu am acceptat pentru ca era o suma sau alta trecuta in contract. Pe vremea lui Ceausescu se negocia, actorii se luptau pentru bani, poate chiar mai mult decat azi. Si am constatat ca acei oameni ma plateau mai bine decat pe cei care cereau si insistau si se bateau pentru ultimul ban. Oare de ce? Poate ca si atitudinea asta impune. Cred in valori de tipul asta. Eu sunt aici director de teatru, iar cunoscandu-i incet, incet pe oamenii de scena sau din spatele scenei, am promovat acest gen de comportament si se simte. Sunt de 10 ani aici si sunt oameni care au fost sufleuri, iar acum au ajuns sa conduca departamente intregi de teatru si sunt la fel de simpli si de onesti si de seriosi cum mi s-au parut mie ca sunt la inceput. Ei nu mi-au cerut sa fie ceva, sa ocupe o functie anume. Dar datoria mea era sa observ ca ei au un comportament pe care poti miza si ca au onestitate. Deseori, onestitatea e privita ca o slabiciune in zilele noastre. Eu cred ca e o calitate.

 

Marea Dragoste / Tango: Care a fost primul moment in care v-ati simtit vedeta?

 

Mircea Diaconu: Nu m-am simtit niciodata vedeta. Ce inseamna vedeta? Eu sunt un actor cunoscut, in Romania in orice caz, ba chiar si usor pe dincolo, prin tarile apropiate. Vedeta inseamna o persoana cu un sistem de promovare in jurul sau – altfel nu se poate – careia i se rup hainele de catre spectatori, pentru ca vor sa pastreze o bucatica… etcetera. N-am fost si nu voi fi niciodata asa ceva. Sunt genul de actor care nu stimuleaza tipatul sau extazul, pentru ca genul meu de prestatie, rolurile mele au fost calme, blande, facand parte din viata celorlalti. Si atunci, am constatat pe traseu, cu foarte mare satisfactie, ca oamenii ma trateaza ca si cum as face parte din viata lor, ca si cum am fi cunostinte vechi, ceea ce ma onoreaza peste poate. Nu tipa nimeni cand ma vede, oriunde pe teritoriul acestei tari. Daca un om ma recunoaste si vine spre mine, niciodata nu se mira, nu tipa, ci vorbeste cu mine ca si cum am mai fi vorbit de nu stiu cate ori si continuam discutia. Cam asta e relatia, e absolut fenomenal. E genul de notorietate serioasa si care este in concordanta cu genul meu de prestatie. Cele mai multe personaje ale mele sunt oameni banali, oameni ca tine, ca mine, oamenii de pe strada, oamenii simpli, oamenii obisnuiti. Nefiind un erou frumos si spectaculos, oamenii ma percep asa cum ma vad in filme, ca pe o continuitate a personajelor mele, ceea ce ma onoreaza.

 

Marea Dragoste / Tango: Ce fel de minciuni obisnuiti sa va spuneti? Profesia v-a obligat sa va dezvoltati, intr-o masura, capacitatea de a minti?

 

Mircea Diaconu: Aaa, minciuni imi spun tot timpul. Actoria e o forma de minciuna, in esenta. Ca practica, e o forma de minciuna nepericuloasa, mai bine zis, e o alta realitate. E constructia unei alte realitati care, nefiind adevarata, nu poti sa-i spui decat ca e mincinoasa. Corpul meu primeste din partea mea comenzi mincinoase. Problema actoriei este ca acel corp se supune unei comenzi mentale despre sine. “Eu sunt acum altcineva. Am o suferinta pe care nu o am real, dar o am imaginar”, iar atunci, simpla mea mutare in imaginar este o forma de minciuna. Asumata. Actorul se duce cu credinta totala intr-o alta realitate, ceea ce un om obisnuit nu poate face. Asta este esenta mecanismului actoricesc. Acum, sigur, dvs. m-ati intrebat si alteceva. Legat de zona personala, eu ma mint ca e bine. Si de mic am facut asta. Au fost momente grele in viata mea, multe, nu unul. Si m-am mintit mereu, mi-am construit speranta mintindu-ma ca se va rezolva, ca totul e doar un vis urat, ca va fi bine.

 

Marea Dragoste / Tango: Si n-a fost o minciuna buna?

 

Mircea Diaconu: Ba da, mai ales ca asa s-a si intamplat, de cele mai multe ori, a fost bine. Sau a fost un altfel de bine fata de cel pe care il asteptam sau mi-l doream eu, ba chiar a fost mai bun decat binele pe care mi l-am dorit eu. Mintindu-ma ca mi-e bine si ca e bine, poate am dat acelasi gen de comanda organismului meu, care a gasit resurse sa se salveze intr-o situatie sau alta. Altfel, cand a fost vorba de minciuna, mi-am pedepsit copiii intotdeauna, in mod civilizat, caci nu i-am batut niciodata. Fie si pentru ca cea mai buna minciuna e adevarul, fie si ca intotdeauna costurile unei minciuni sunt foarte mari si din ce in ce mai mari cu cat persisti intr-o minciuna. Ori a o rezolva imediat printr-un adevar este o forma de a trata minciuna, singura pe care eu o cunosc in viata. Si atunci, in clipa in care copiii mei m-au mintit, pe un lucru de nimic, pe treburi copilaresti, le-am explicat intai, dupa care i-am pedepsit. Si-au primit pedeapsa, asumandu-si-o. Si cred ca asa se poate trai in lume: onest, nemintindu-i pe cei din jurul tau, nemintind publicul. Nemintind.

 

Marea Dragoste / Tango: Ati fost un tata dur pentru copiii dvs.?

 

Mircea Diaconu: Nu, nu am fost niciodata dur, dar tin la reguli. Nu impun regulile, le explic si incerc sa le introduc in relatiile dintre noi. Reguli largi, cu spatiu de manevra suficient, cu destula libertate. Dar asa am fost educat, ca in afara regulilor nu se poate trai. Si atunci, sunt dur, daca vreti, in clipa in care se iese din reguli. Nu sunt dur, de fapt, sunt neindoit, neinduplecat. Ne supunem regulilor si cu asta basta.

 

Marea Dragoste / Tango: Cand ati dat dovada de cel mai mare curaj in viata?

 

Mircea Diaconu: Vorbim de curajul din inconstienta, probabil. Scriam intr-una dintre cartile mele: curajul e doar o frica mai mare. Si nimeni n-a fost curajos fara sa fi fost intai fricos. Deci, pana la urma, curajul este o forma de a-ti depasi frica, prin exces. Am inteles lucrul asta chiar de prin clasa a treia. La mine in sat a venit un film dupa “Pe Donul linistit”, o mare carte rusa, ca sa nu zic sovietica, de Mihail Solohov. Eu o citisem, desi era uriasa. Si stiam cum aratau personajele de acolo. Sunt nebun dupa carti, numai cartea te lasa sa visezi, sa-ti imaginezi, sa construiesti tu lumea ta, ceea ce “internetele” dumneavoastra nu fac. In filmul asta, personajul principal, Grigori Melehov, arata exact cum imi imginasem eu citind cartea. Incredibil, nu mi s-a mai intamplat de atunci asta niciodata! Eram innebunit si fascinat. A venit filmul la mine in sat si m-am dus sa-l vad. De regula, bunicul meu, care era preot, venea si ma lua de la film, pentru ca era intuneric.

 

Marea Dragoste / Tango: In clasa a treia, pe atunci, mergeati singur la film?

 

Mircea Diaconu: Da, cum sa nu, pentru ca venea bunicul sa ma ia. Dar atunci bunicul n-a venit. Plecand spre casa, am vazut ca era un ultim bec in fata primariei, si arunca o perdea de lumina care se termina dupa 20 de metri, pe ulita mea, ce mergea catre biserica si cimitir; in dreapta – casa mea, si in fata –  scoala. Aveam cam 130 de metri pana la poarta casei mele. Lumea trecea pe drum si plecau acasa toti, si eu ramaneam singur in acest con de lumina. Si a trebuit sa ma duc acasa. Catre biserica si cimitir, noaptea, in clasa a treia, cu o frica imensa in mine. Pentru ca sunt un tip fricos, iar la vremea aceea eram fricos cu adevarat. Am ramas singur acolo si, pentru ca nu m-a salvat nimeni, a trebuit sa patrund in intunericul acela care era metalic aproape, solid si prin care am inaintat catre poarta casei mele. In drumul acela, eu mi-am gasit curajul. Am inteles cum se face asta, am inteles mecanismul, si de atunci, toata viata l-am aplicat. In timp ce mergeam prin intuneric, care era plin de personaje, ciudatenii, stafii, nebunii, draci, tot ce inseamna lumea asta tenebroasa, erau calare pe mine toate, si eu treceam prin ea si spuneam un singur lucru, s-ar putea sa-l fi spus si cu voce tare: “Eu nu am facut rau nimanui, niciodata”. Deci am mizat pe buna mea credinta de pana atunci, pe cumintenia mea. Si am cerut un fel de ajutor divin.

 

Marea Dragoste / Tango: Sperand ca o sa fiti pazit.

 

Mircea Diaconu: Da, protejat. Si am mers, si am mers si auzeam, simteam tot felul de lucruri in spate. Nu ma intorceam, mergeam cu ochii tinta catre casa, spunand aceste lucruri. Aveam credinta fizica aproape ca Dumnezeu ma protejeaza. Am ajuns si am depasit si poarta casei mele, mai erau vreo 30 de metri prin gradina mea, dupa care n-am mai rezistat psihic si am rupt-o la o fuga infioratoare, izbindu-ma in usa! Buf, am intrat in casa, transpirat tot si m-am linistit. De atunci, nu mi-a mai fost frica niciodata dupa aceea. De ce? Pentru ca ai si tu valuta ta in fata fricii, deci ai cu ce te apara in fata ei.

 

Marea Dragoste / Tango: Nu v-a mai fost frica de nimic?

 

Mircea Diaconu: Nu, nici macar la Revolutie, cand aici se intamplau lucruri ingrozitoare. Nu mi-a mai fost si nici azi nu imi e frica de nimeni! Ce pot sa pun in balanta? Buna mea credinta. Daca eu as fi plin de pacate, de mizerii, de minciuni in viata mea, as fi vulnerabil, mi-ar fi teama sa fac una sau ailalalta. Cata vreme stiu exact cu ce m-am ocupat toata viata mea si ce am gandit si cum m-am comportat, asta e talerul meu, altul nu am in fata fricii. Asta e valuta curajului meu, n-am alta. La un moment dat, eram intr-o functie foarte importanta, eram membru CNA si erau niste afaceri fenomenale pe zona media, cu mari trusturi de televiziune, in fine. Era o forta fantastica asupra noastra si atunci am plecat in fata intr-un fel de razboi de tipul asta si, la atacurile directe ale unor personaje foarte importante si puternice de atunci, am spus: stii ce se intampla? Sunt prea sarac ca sa ma poti invinge. Ce sa-mi iei? N-ai ce sa-mi faci. Scoate-ma de aici, daca poti! Dar cata vreme sunt aici, eu decid ceea ce fac, dupa cum sunt educat si dupa cum ma pricep. Parerea mea este asta. Nu ma poti influenta in nici un fel, pentru ca sunt prea sarac ca tu sa poti sa-mi faci ceva. Si aveam eu dreptate si a ramas ca mine.

 

Marea Dragoste / Tango: Despre ce conflict era vorba?

 

Mircea Diaconu:  Era vorba despre o afacere Bingo foarte puternica si urata atunci, era prin ’99, daca nu ma insel. Acea afacere uriasa, fenomenala, s-a distrus, a cazut in bot, desi in noaptea aia, tot Guvernul Romaniei de la ora aia m-a sunat. Si nu numai pe mine. Dar e alta poveste. Revenind la frica, ei nu-i poti opune un curaj pur si simplu. Mai trebuie ceva.

 

Marea Dragoste / Tango: Cine este omul care v-a impresionat cel mai mult, vreodata?

 

Mircea Diaconu: Mi-e greu sa aleg, sunt mai multi. Dar a existat o revelatie, si nu o intelegere lenta asupra unui anumit om. Prin ’90, candva, eram la tara, televizorul era aprins, iar eu mergeam prin casa ducand in mana ceva, o cana sau ceva. M-am oprit o clipa in fata ecranului si nu m-am mai miscat, m-am asezat pe un scaun cu ce aveam in mana, fara sa le dau jos timp de o ora. Pentru ca ce vedeam acolo era siderant. Si mi-am zis: “omul asta e un geniu!”. Iar omul asta era Petre Tutea. Pentru mine, Tutea a fost un geniu cu adevarat. Si un model. Cel mai impresionant om, din toate punctele de vedere.

 

Marea Dragoste / Tango: Dar o carte? Exista vreo carte care vi s-a lipit de suflet?

 

Mircea Diaconu: Nu una, ci o multime care mi-au format o viziune asupra vietii. Viziunea se constituie lent, pe masura ce treci prin viata, din stimuli de tot felul. Dar cartea este fundamentala, cred eu, in a te forma, a te modela. “Alte glasuri, alte incaperi” de Truman Capote e o minune de carte. “Batlanul” ce Cesare Pavese, e o poveste extraordinara, un miniroman, despre un om care pleaca la vanatoare si impusca un batlan. Totul este monologul lui interior si raportarea la ceilalti, este absolut divin. Sunt o multime de alte carti care m-au marcat, m-au sensibilizat, m-au inteleptit, poate, unele dintre ele. Iar personajele din cartile pe care le citeam, mergeau cu mine. Eu ma multiplicam, universul meu imediat se imbogatea cu alte fiinte, cu amanunte de real totale, dar inchipuite. Erau cu mine toate. Asta am sesizat, dupa aceea, facand actorie. Personajele mele, parte din ele, sunt peste tot in tara asta. Suntem 21 de milioane plus o parte imginare. Sunt foarte mandru – dar in liniste, in stilul meu, fara sa tip – ca vorbe sau personaje pe care le-am facut cu 30 si ceva de ani in urma, exista si azi. Toata lumea zice azi “n-am gasit alta rima”. Asta-i de la mine. Simplu fapt ca prin prestatia mea acest lucru a intrat in constiinta publica e un lucru fenomental. Iar personajul meu din “Mere rosii” exista acum in mod real, undeva, in mintea atator oameni si generatii, ceea ce este absolut fabulos.

 

Marea Dragoste / Tango: Dar filmul dvs. preferat care este?

 

Mircea Diaconu: Ooo, am cateva extraordinare! Mai ales ca nu sunt dintre cele ale stasului culturii obisnuite. “Padurea de mesteceni” de Wajda este un film urias. Sau “Calina rosie” de Suksin. Sunt filme uriase, cu o cantitate de uman senzationala. Fireste, toata lumea azi observa tehnologia americana. Eu nu dau doi bani pe tehnologia americana. “Cutitul in apa” de Polanski este o minune. Trei oameni stau pe un iaht care se afla pe apa. Nimic. Nici o tehnologie, ci simplele relatii intre oameni. Acolo sa te vad daca esti tare, acolo sa te vad daca poti sa te exprimi! Nu cu toata aparatura si efectele cu putinta! E ingrozitoare parada asta de tehnologie inginereasca.

 

Marea Dragoste / Tango: Au de a face cu arta cinematografica filmele acestea “moderne”?

 

Mircea Diaconu: Eu zic ca nu. Pe mine ma intereseaza raportul de creativitate si tehnologie. Cand tehnologia este majoritara, nu ma intereseaza. Ce sa mai fac dupa aia cu Shakespeare? La ce ne mai trebuie Shakespeare, cand avem electronica? Cam asa ar veni, cam asa s-ar traduce problema asta.

 

Marea Dragoste / Tango: Care e cel mai prost obicei pe care il aveti?

 

Mircea Diaconu: Beau cafea cam multa!

 

Marea Dragoste / Tango: Si fumati?

 

Mircea Diaconu: Nu, n-am fumat niciodata, dar consum prea multa cafea si sper sa o mai raresc…

 

Marea Dragoste / Tango: Cum intelegeti dvs.fericirea?

 

Mircea Diaconu: Mama mea, o fiinta speciala, a intrebat-o un lucru pe mama ei, cand era mica. Ea era cea mai mica dintre copii, bolnavioara, un Praslea al familiei, cu milioane de nefericiri. A intrebat-o pe mama ei: “Mama, ce sa fac eu ca sa fiu fericita?”. Si raspunsul bunicii mele a fost: “Sa fii placuta lui Dumnezeu”. Eu in felul asta traduc fericirea. Sa fii placut lui Dumnezeu. Vedeti diferenta intre a fi placut lui Dumnezeu si a-ti fi frica de Dumnzeu. Este cu totul altceva. Este o asumare in a-i fi placut lui Dumnezeu, este asumarea ta de a trai intr-un fel, e prestatia ta, e oferta ta catre Cel de sus. Ce inseamna sa fii placut lui Dumnezeu? Sa fii ca Isus Cristos, care ne-a invatat sa nu fim apucati, sa nu fim orgoliosi, ci sa fim fericiti cu ce avem. Daca suntem sanatosi, trebuie sa multumim ca suntem sanatosi. Daca am mancat, trebuie sa fim fericiti ca am mancat azi. Si sa nu dorim ce nu-i al nostru. Despre asta e vorba, asta e fericirea. Azi, media hotaraste totul. M-a intrebat un moderator de televiziune foarte cotat, in mod direct, “domnule Diaconu, cum va descurcati, ca actorii sunt saraci si nefericiti?”. I-am spus ca nu e adevarat. “Ba da, aveti salarii mici, sunteti saraci”. Si l-am indemnat sa vedem ce inseamna fericirea, in speta bogatia. I-am spus “domnule, in clipa in care pentru dumneata, fericirea e o cifra, esti un ratat”. Fericirea nu-i o cifra. Eu intreb, in clipa in care se aprinde lumina, dupa un spectacol, si am jucat bine probabil, si eu va chipurile acelor oameni, eu cum sunt? Fericit sau nefericit? “Fericit”, zice el. A fost ceva in banca, o suma? Nu. A fost o stare. Fericirea e o stare, nu-i o cifra. Aduni in cursul vietii multe bucurii de tipul asta. Sa zicem ca mi-a iesit vinul bine. Dar ce fericit sunt in ziua aceea! Mi-a iesit vinul bine, nu? Sau calatoresc si ma opresc cu masina undeva si imi place atat de mult, incat sunt fericit in clipa aia. Asta-i tot. Bucura-te ca esti, asta e fericirea. In momentul in care intri pe calea asta, a banilor, intri intr-un razboi pe care il pierzi la nesfarsit, pentru ca orice cifra va fi mai mica decat urmatoarea si nu vei putea fi fericit niciodata.

 

Marea Dragoste / Tango: Inteleg ca nu sunteti un om al extravagantelor financiare.

 

Mircea Diaconu: Nu, chiar nu sunt. Sunt banal. Sunt cel mai banal om cu putinta, iar asta este idealul meu. Cel mai greu e sa fii normal.

 

Marea Dragoste / Tango: De ce spuneti ca sunteti banal?

 

Mircea Diaconu: Pentru ca nu vreau sa ies in evidenta cu nimic.

 

Marea Dragoste / Tango: Si totusi, ati tot iesit in evidenta, de-a lungul carierei, insasi profesia dvs.presupune lucrul asta, nu?

 

Mircea Diaconu: Nu-i adevarat. Personajele mele, prestatia mea e din categoria banalului, a normalului.

 

Marea Dragoste / Tango: E un soi de banal spectaculos, atunci.

 

Mircea Diaconu: Nu-i spectaculos. Poate fi un banal necesar sau semnificativ sau cu putere de exemplu sau modelator, dar atat. Toata viata mea, indiferent ce am spus, scris sau jucat, este din categoria asta, e omului banal.

 

Marea Dragoste / Tango: Daca ati avea sansa sa intalniti o singura personalitate din trecut, pe cine ati alege?

 

Mircea Diaconu: Omar Khayyam. Am citit ceva scris de el, de curand. El, atunci, in anul 1000, gandea si avea aceleasi probleme ca mine, azi. Probleme legate de relatia cu societatea, cu lumea, cu tot. M-a impresionat lucrul acesta. Exact ca mine gandea si vorbea. Incredibil, am avut sentimentul clar ca e ca mine, ca mi-e vecin. De mileniu, ce-i drept.

 

Marea Dragoste / Tango: Si daca mergem putin in viitor, intr-o alta existenta, ce forma de viata ati alege, daca ati putea?  

 

Mircea Diaconu: Nu cred in reincarnare, ci in continuitate. Pentru ca, asa cum spune Shakespeare intr-un sonet, “nu mutam in altii”, in cei pe care ii facem. Ne mutam in copiii nostri. Este o forma de a ramane. Ne mutam prin educatie si prin principii si prin povestile pe care noi le-am primit de la ai nostri, trairile noastre adaugate se transmit copiilor nostri, care pleaca mai departe in viata cu experientele noastre si ale bunicilor nostri. Asta e singura forma de reincarnare pe care eu o recunosc. O alta nu-mi doresc pentru ca nu se poate, nu ma pun impotriva naturii, a universului, a dumnezeirii. Sunt un simplu om si incerc sa ma misc in limitele mele de om.

 

Marea Dragoste / Tango: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ati transmis copiilor dvs.?

 

Mircea Diaconu: E un lucru major. L-am observat la fata mea, care e in pragul de a fi coapta. Metoda noastra familiala a functionat deja la fata mea. Un fel de constiinta a familiei si a principiilor unei familii, pe care le aplica fara sa-i fi spus, nici eu, nici sotia mea, preceptele. Preceptele nu se dau, nu se spun, ele se vad. Tu, in familie, trebuie sa traiesti intr-un anume fel, iar acest mod de a trai se da copiilor mai departe. Ca metoda, nu ca precept scris sau vorbit. E un mod de a trai care le impune si lor sa faca la fel, pentru ca intra in ei. Fata mea traieste, cu mica ei familie, exact ca noi, ceea ce este marele nostru succes. Baiatul nostru e inca mic, are aproape 20 de ani. Copiii sunt la distanta de 10 ani. Spiritul de familie, cred ca asta este cel mai important lucru pe care am reusit sa il insuflam copiilor, din toate bunele si toate relele.

 

Marea Dragoste / Tango: Cine este dragostea vietii dvs.?

 

Mircea Diaconu: Sotia mea (n.r.actrita Diana Lupescu). Am fost onest si sincer tot timpul. Am avut fete pe care le-am iubit tare, tare mult, insa sotia mea e peste, e cu totul altceva.

 

Marea Dragoste / Tango: Si ati stiut asta de la inceput, din prima clipa?

 

Mircea Diaconu: Ce-i aia “prima clipa”?

 

Marea Dragoste / Tango: Aceea in care ati cunoscut-o.

 

Mircea Diaconu: Nu. Nu cred ca avem capacitatea de a ne da seama de asta. Am cunoscut-o pe sotia mea… ma rog, in meseria noastra suntem putini si e usor sa ne stim. O stiam de studenta si la un moment dat, am stat de vorba, la Costinesti. Atunci era, sa zicem, aceasta “prima clipa”. Am vorbit, la o cafea, de viata, de una, de alta, dar nu a avut nici o legatura cu acest domeniu al dragostei. Si am plecat. Iar toamna, am simtit ca ma obsedeaza, pur si simplu. Era un sentiment incert. Am aflat numarul ei de telefon de la Bacau si am sunat-o si m-am autoinvitat acolo! Nu aveam nimic in cap, nu era un coup de foudre, nimic. Si band cafeaua cu ea, instinctul sau intuitia mea au spus ca, daca e si ea de acord, ea trebuie sa fie sotia mea. Niciodata, la alte iubiri anterioare, nu imi trecuse asta prin cap. Nu vazusem in alte femei pe sotia mea. Si pe mama copiilor mei, adica un om cu care te inhami la viata. Ca de aia se si cheama “casnicie”, si nu “boierie”. De la “cazna”, pana la urma. Si am intrebat-o pe loc, daca as cere-o de sotie, ar fi de acord? Si a spus da, ar fi de acord. Asta se intampla inainte de pranz, pe la 10-11. Si seara, deja, inainte sa plec la Bucuresti, am si stabilit data. Peste o luna ne-am casatorit, iar intre timp ne-am mai vazut doar de doua ori, printre filmari sau turnee. Ne-am casatorit direct, iar anul asta, pe 1 noiembrie, s-au implinit 30 de ani de cand suntem impreuna.

 

Mircea Diaconu: Multi inainte! Dar cum arata o poveste de dragoste veche de 30 de ani?

 

Marea Dragoste / Tango: Nu e veche, e mereu noua. E ca atunci. E foarte simplu.

 

Mircea Diaconu: Cum asa?

 

Marea Dragoste / Tango: Totul e normal si simplu, nu e nimic exceptional sau isteric. Nimic din zona extremelor. Am avut insa si momente grele, impasuri de tot felul.

 

Marea Dragoste / Tango: Care este cel mai important element care v-a tinut impreuna?

 

Mircea Diaconu: Pentru noi a devenit asa, un fel de motto, un citat din Ion Barbu, foarte potrivit pentru viata in doi: “Sa fim precum ne-am impaca”. Asta e o stare de gratie, “sa fim precum ne-am impaca”… Si ne impacam. Cu toate. Si intre noi, si cu ceilalti.

 

Marea Dragoste / Tango: Daca ati mai avea, sa zicem, nu o zi, ci o saptamana de viata, cum ati trai-o?

 

Mircea Diaconu: Doamne, unui om de 60 si aproape unu de ani sa-i spuneti lucrul asta! (rade) M-as duce repede acasa, ca sa mi se intample acolo, sa nu fiu printre straini.

 

Marea Dragoste / Tango: Si altceva nu v-ati mai dori sa faceti?

 

Mircea Diaconu: Daca afli ca mai ai doar o saptamana, nu cred ca te mai gandesti la nimic. Sigur ca am o lista lunga de lucruri pe care mi le doresc. Vise… pe care probabil ca n-o sa le pot pune in practica niciodata, incepand cu ocolul lumii, pe care mi l-am dorit si nu pot sa-l fac. Incerc, pe bucati. Apoi, mi-am dorit sa am cal. Si uite ca n-am.

 

Marea Dragoste / Tango: Dar asta nu e un lucru chiar atat de complicat.

 

Mircea Diaconu: Da, dar trebuie sa ai si grajd, si ce sa-i dai de mancare, nu poti asa… Mi-am dorit sa am barca, e o mare pasiune si mi-am luat una, dar sta in curte de jumatate de an, n-am putut s-o duc la apa. Vreau sa fac asta cat de curand. Incerc sa le fac pe toate…