Eu nu iubesc femeile. Eu le supăr. Și ele mă iartă. Eu le alung, apoi le strig înapoi și ele mă așteaptă, zâmbind amar și înțelegător ca unui copil obraznic. Eu nu iubesc femeile. Eu mă las vrăjit de himere și le adun lângă mine, blonde, roșcate sau brune, prefăcându-mă că știu și că pot să le cuprind pe toate.
Din când în când mă odihnesc pe pântecele lor însămânțat, dar nerodit, apoi dispar alergând spre alte povești nespuse. Eu nu iubesc femeile, eu doar le privesc atent și le ating cu grijă, lăsându-mă cucerit de carnea lor albă și de sângele lor albastru. Câteodată le mint că am obosit și mă ascund zile lungi între sânii lor, asemenea unui partizan în munți. Dar nu le iubesc. Le pierd și le câștig într-o partidă nesfârșită de zaruri cu sorții. Femeile mele nu sunt iubite. Sunt umbre ale imaginației mele, rătăcite în albumul cu fotografii sau între două perne.
Eu nu iubesc femeile. Eu le fac să plângă și ele mă iartă din nou, de fiecare dată mai tare. Eu le destram în frânturi de cuvinte rostite în fata paharului de vin, dar ele știu să se adune din nou, ca-ntr-o vrajă. Nu le iubesc, dar le chem. Și ele vin, îmi sărută palmele, mă declară zeul nopților albe, apoi pleacă în uitare până la următoarea chemare. Eu nu iubesc femeile. Eu le ascult cum respiră și cum dorm, le sărut urma lăsată prin viața mea, apoi dispar nevăzut și negăsit ca un hoț nemernic.
Uneori, când mi se face teamă de albul firelor din barbă, mă preschimb în tată și rămân pe loc, împietrit, până la destrămarea vrajei. Dar, chiar și așa, eu nu iubesc femeile. Eu doar învăț răspunsuri frumoase la întrebările lor despre dragoste.
Le mint și le cânt. Apoi plâng și ele mă alină și, din nou, mă iartă. Dimineața, în fiecare dimineață, implor zeii să mi le țină aproape, dar asta nu-i nici pe departe, oh, nici pe departe nu-i o dovadă de iubire! Pentru că eu nu iubesc femeile. Eu doar nu pot să respir fără ele.
