Uca Marinescu: Merg in expeditii ca sa fug de singuratate

de

S-a catarat pe ghetari, a suferit degeraturi, a indurat temperaturi de – 40 de grade, a batut cu piciorul toate continentele. Este singura romanca ce s-a incumetat si a izbutit sa cutreiere cea mai rece regiune a lumii, este primul roman, prima femeie ca virsta si a treia din lume care a ajuns in acelasi an la cei doi Poli, performanta de care a fost in stare la 61 de ani.

M-as fi bucurat sa-i fie la fel de pricopsita si viata de familie. Sa musteasca de realizari, sa dea pe-afara de satisfactii. In schimb Uca Marinescu mi-a vorbit impacat despre fericire, dar mai mult si mai apasat despre drumurile pe care le-a facut in viata si care au dus-o spre mihnire.

Am vindut masina, apoi casa si pamintul mostenit, ca sa calatoresc

De-abia s-a intors de la Polul Nord. Este istovita, dar zimbitoare, blinda si pozitiva. Se resimte inca dupa calatoria ce i-a testat taria si a umplut-o de frumusetea locurilor si locuitorilor cu care s-a intilnit. Am stat de vorba cu Uca Marinescu pe terasa casei, sorbind dintr-un ceai indulcit cu miere, si ascutindu-mi curiozitatea la cele auzite. Am turtit butonul „record“ al reportofonului in timp ce pisica s-a lasat dezmierdata, iar stapina ei, chestionata. „Eu nu plec in calatorie, ci calatoria ma ia cu ea“, incepe Uca Marinescu sa-mi povesteasca. „Ma pregatesc cu doua-trei luni inainte, citesc foarte mult despre locurile respective, despre oameni, imi fac traseul, mi-l verific. Calatoriile mele sint foarte economice. La inceput, in primele expeditii, am vindut masina, apoi casa care era mare si am luat alta mai mica si am calatorit, apoi am vindut niste pamint mostenit de la bunica mea, la fel, ca sa am bani de drum. Fiind ardeleanca, imi este greu sa ma duc sa cer. Aspectul cu sponsorizarea pentru mine a fost si ramine foarte dificil.“ Cind se intoarce in tara, pune la cale expozitii de fotografii impreuna cu Academia Romana si cu Societatea de Geografie a carei membra este, si lucreaza cot la cot cu angajatii Muzeului Antipa pentru diverse proiecte derulate impreuna. „Timpul meu incepe sa se scurteze si mai am multe lucruri de facut, printre care sa scriu si o carte, o radiografie a civilizatiilor vechi si actuale, care sa cuprinda aspecte ale celor vazute de mine in calatorii. Lucrez in momentul de fata, am colaborari, pentru ca pensia este atit de mica, incit sint fortata sa mai cistig niste bani, care sint ca o gura de oxigen pentru mine.“
In timp ce strabat cu privirea albume intregi, indopate cu fotografii extraordinare din toate cotloanele lumii, ascult amanunte despre primii ani de viata ai interlocutoarei mele. S-a nascut in Gheorghieni, judetul Harghita, unde si-a petrecut copilaria ferita de dezamagiri, intr-un decor ca rupt din povesti. Tatal ei era inspector financiar, raspundea de tot judetul Harghita, iar mama, unguroaica, a terminat facultatea la Brasov, dar nu a profesat, a stat acasa si le-a crescut pe ea si pe sora ei. In copilarie, Uca Marinescu a luat lectii de pian, avea acasa profesor de religie, de pian si de franceza. De la 4 ani, a inceput sa mearga cu ai ei pe munte, sa descopere natura, iar la 14 ani a plecat la Tirgu-Mures, ca sa faca liceul. Impinsa de la spate de dorinta teribila de a-si insanatosi tatal bolnav, incepe pregatirea pentru Medicina, preocupare pe care insa a lasat-o balta cu citeva luni inaintea examenului de admitere, in favoarea facultatii de educatie fizica. „A fost o surpriza mare pentru familie, dar pentru ca tineau foarte mult la mine, m-au lasat. Dupa terminarea facultatii, faceam multe lucruri in virtutea inertiei, chiar daca nu-mi conveneau. De exemplu, nu mi-a convenit ca trebuia sa ramin in Bucuresti, dar am ramas pentru ca am intrat in sportul de performanta, ma ocupam de pregatirea juniorilor la atletism.“ In sportul de performanta a lucrat 15 ani, dupa care si-a inaintat demisia si a plecat fara sa priveasca in urma, dezgustata de fenomenul de fortare a performantei cu ajutorul medicamentelor, care incepuse sa prinda si la noi. A ales atunci sa intre in invatamint, unde a predat educatia fizica pina a iesit la pensie, in 1998. „A fost un soc pentru mine pensionarea. Abia acum, dupa noua ani, simt ca ar fi trebuit sa ies la pensie, pentru ca pe atunci aveam capacitatea de a fi activa.“

Am ramas singura in urma unei rupturi destul de dure

A fost casatorita cu un inginer automatician „foarte bine pregatit in profesia lui, foarte apreciat”. L-a cunoscut cind ea numara vreo 30 de ani, iar povestea lor de dragoste a durat 18 ani. Sau ceva mai putin, daca stau sa ma gindesc la relatia foarte strinsa pe care el a avut timp si tupeu s-o dezvolte cu o prietena buna de-a sotiei lui. „A fost o perioada in care eu m-am implicat foarte mult, eram si profesor, si mama, si sotie, apucam sa mai citesc, sa mai am timp pentru mine doar noaptea tirziu. O perioada bogata prin ceea ce am dat eu, prin ceea ce am facut eu. A fost benefica, dar dupa aceea eu am ramas singura in urma unei rupturi destul de dure care m-a marcat. A fost o perioada la care eu am inchis o usa pe care n-o deschid, dar nici nu pot s-o uit.” Nu vrea sa-mi vorbeasca despre despartirea de sotul ei. Refuza sa-si aminteasca de momentul cind el si-a facut bagajele si a plecat sa-si traiasca viata alaturi de prietena ei. Dar nici eu nu pot sa ma prefac ca n-am habar despre asta. Doar tot de la Uca Marinescu am aflat detaliile. S-a scapat, nici ea nu stie cum, intr-o emisiune TV, si a lasat sa stie toata lumea durerea ei. Regreta acel moment de sinceritate si-mi promite ca n-o sa-mi faca si mie cunostinta cu viata ei privata. Nici nu pomeneste numele fostului sot. Din ziua in care a inchis usa dupa el, fara explicatii, fara codeli, e ca si mort pentru ea. „Simt ca o dezamagire faptul ca nu mi-am putut gasi dupa aceea pe cineva. De la o anumita virsta simti nevoia sa ai in tovarasie pe cineva. Prietenii au si ei problemele lor, nu poti apela la ei oricind. Dar am contracarat acest lucru cu iesirile mele care imi umplu timpul si ma fac sa ma simt ca nu sint singura. Merg in expeditii ca sa fug de singuratate. Dumnezeu ma ajuta si asa intelege probabil sa-mi vina in intimpinare.“ Sar peste detaliile divortului, din respect pentru lacrimile care ii scalda inca ochii cind isi aduce aminte. Ma abtin sa aduc vorba despre ruptura de fiica sa, cind simt inca atit de cruda amaraciunea ei. O intreb despre dragostea adevarata si-mi spune cu pofta ca a simtit-o adinc o data in viata. „Fara dragoste si pasiune nu poate exista o relatie adevarata! Acest sentiment care exista in om si pe care doresti sa-l daruiesti este foarte frumos. Aceasta fericire iti da o stare buna, o energie extraordinara ca sa faci atitea lucruri.
Cred ca exista o singura dragoste adevarata, iar eu am cunoscut-o! In mod normal, asta nu inseamna ca a doua sau a treia oara ea nu poate sa apara, dar nu stiu daca mai este la fel de profunda ca prima, care este a tineretii. Sint si exceptii cind a doua dragoste este mai puternica decit prima, am o prietena care, la 60 de ani, si-a gasit adevarata pereche. Deci, totusi, se poate intimpla.“
Este familista pina-n maduva oaselor, crede cu tot sufletul in incercarea rezolvarii problemelor dintre adulti de dragul copiilor, a pastrarii familiei aproape cu orice chip, macar de i s-ar fi dat si ei asemenea sansa. „Nu poti sa ma acuzi ca sint invechita, pentru ca sentimentele puternice si profunde le ai in familie, cind ai un tovaras de viata care este linga tine si, bineinteles, copiii care sint liantul, urmasii tai carora trebuie sa le dai totul. Sotul meu avea o fetita pe care eu am preluat-o, am crescut-o, a intrat la Medicina, facultatea pe care voiam eu sa o fac. In momentul de fata, nu stiu ce face pentru ca relatiile dintre noi s-au distantat, dar am aceasta satisfactie ca am format-o pentru viata, stiu ca este capabila, e pe picioarele ei si se descurca.“ Fetita avea patru ani cind a cunoscut-o pe viitoarea ei mama vitrega, Uca Marinescu. „Mi-am dorit si eu un copil al meu, dar in perioada respectiva conditiile erau destul de grele, nu putea fi vorba de un al doilea copil. Eu mi-as fi dorit, am trecut si prin niste emotii pentru ca am pierdut o sarcina, iar pe urma nu m-am mai gindit la asta si timpul a trecut. Dar si acum cred ca ar fi fost bine sa fi avut si un copil propriu. Sigur ca nu poti sa stii ca, daca ar fi existat un alt copil, chiar daca pentru mine sufleteste ar fi fost extraordinar, relatia ar fi mers. Fata sotului meu a fost crescuta putin rasfatata si, poate daca ar fi existat al doilea copil, ea ar fi fost mai sanatoasa psihic, ar fi realizat mai mult in contactul ei cu viata, dar mai are timp sa faca acest lucru. Si apoi poate si pentru mine, in situatia in care sint acum, ar fi fost mai bine.“

Un barbat cedeaza mai repede si in fata unei boli, si intr-o calatorie

Imi spune ca este puternica si o cred fara rezerva. Orice alta femeie, lasata de izbeliste de familie dupa atita amar de timp petrecut impreuna, s-ar fi pus pe vaicarit, ar fi renuntat la traiul presarat cu straduinte si izbinzi, si s-ar fi indestulat cu compasiunea primita de oriunde. Cind colo, Uca Marinescu s-a incumetat sa traga linie, sa impinga deoparte dezamagirile si sa-si puna la cale propriile impliniri. Si-a planificat pe mai departe viata cu constiinciozitatea cu care isi pregateste expeditiile si s-a incumetat sa duca singura pe umeri nu numai rucsacul incarcat, ci si greutatile vietii.
A fost singura femeie, printre 10 barbati, in expeditia internationala de la Polul Nord. „Se uitau cam ciudat la mine, se intrebau ce cauta o femeie acolo si probabil ca se gindeau ca o sa ii incurc, dar eu stiam ce vreau, facusem niste eforturi extraordinare ca sa ajung acolo si m-a interesat mai putin starea lor. Ma pregateam, in timp ce ei stateau la o bericica, eu ieseam cu sania pe care o trageam dupa mine pe schiuri. Cind am plecat, e adevarat ca eu ramineam cam in urma, dar pe parcurs spuneam in sinea mea: «lasa ca va arat eu, barbatilor, ca si eu pot» si am ajuns a treia si chiar a doua din rind. In zonele asiatice, de asemenea, se uitau ciudat la mine, mai ales ca foarte multe expeditii de-ale mele le-am facut singura.“
A dat de greu de nenumarate ori, dar asta n-a intors-o niciodata din drum. „In expeditia de la Polul Sud am facut o colica renala si incercam sa-mi abat gindirea de la durere, vorbind cu formele de viata, cu norii, pentru ca atunci cind mi-e greu ma leg de natura, este un control al mintii pe care mi l-am format. La Polul Nord, a trebuit sa ne montam corturile pe gheata si mie mi-a fost foarte greu, babatii erau cite doi intr-un cort, se ajutau unii pe altii, iar eu eram singura si trebuia sa-mi dau manusile jos, sa bat singura cuiele in gheata. Atunci mi-au degerat degetele de la miini, dar n-am cedat. Un barbat cedeaza mai repede si in fata unei boli, si intr-o calatorie. Conditiile de calatorie sint dure, dar eu m-am obisnuit cu ele, chiar imi plac.“
Cind s-a intors din Mongolia a facut pneumonie, probabil din cauza capacitatii reduse de rezistenta si a efortului foarte mare pe care l-a depus acolo. Dar se bazeaza pe iscusinta doctorilor la care a apelat. „Sanatatea mea fiind robusta, n-am avut probleme pina acum, dar au aparut in ultimul timp diverse dezechilibre metabolice, ale colesterolului, probleme pe care eu incerc sa le tin sub control. Am putin emotii din cauza asta, pentru ca in iulie are loc expeditia din Tibet si pina atunci trebuie sa fiu intr-o forma perfecta, ca sa nu am probleme.“
Pregatirea pentru expeditii este indelungata, constanta si destul de solicitanta. Alearga zilnic, merge foarte mult pe jos, face exercitii de mobilitate, de mentinere a tonusului muscular, la care adauga nemilos trasee de cite o zi pe munte. „Eu nu sint firea care sa stea si sa croseteze sau sa birfeasca undeva pe o banca in parc. Recomand oricarei familii, femei, sotii si mame sa incerce sa influenteze atmosfera din familie si sa mearga cit mai mult in mijlocul naturii.“ Iar acest lucru a fost probat de ea insasi, pe vremea cind era casatorita. „Am crescut-o pe fetita in spiritul acesta, ceea ce mai tirziu i-a facut foarte bine. Mergeam in grup, am facut o deplasare in Bulgaria, apoi in Italia si in Polonia, ceea ce insemna cam 10 zile de stat in mijlocul naturii.“ In calatoriile din tara mergea si sotul ei. „L-am pus chiar si pe schiuri, dar a fost o experienta destul de dura, pentru ca este un om care nu a facut deloc miscare, nu a fost educat in acest sens, era oarecum neindeminatic. Sint convinsa ca nu i-a placut, pentru ca ulterior nu si-a mai dorit sa faca acest lucru.“ Pleca in drumetii de cite ori avea ocazia, dar nu lipsea, totusi, prea mult de acasa.
„Nu-mi permiteam sa plec decit o saptamina iarna si cam o luna in timpul verii. In rest, mi-a placut foarte mult croitoria, imi place foarte mult sa gatesc. Toate acestea le faceam acasa si le faceam cu placere. A fi o sotie sau un sot bun presupune sa-ti placa lucrul acesta si atunci te implici. De la bunica mea am invatat sa gatesc, de la ai mei am invatat ce inseamna sa ai o familie frumoasa.“
Am intrebat-o despre regrete si i-am pretuit raspunsul onest. „Nu exista om care sa nu greseasca, nu exista om care a realizat tot ce si-a propus. Ma gindesc la familia mea care nu mai exista, ca ar fi trebuit sa-mi ajut mai mult parintii, sa stau mai mult cu ei. Pina la vreo 55 de ani nu aveam notiunea timpului, nu-l calculam, dupa care am inceput sa constientizez mai multe si sa realizez ca vreau sa fac cit mai mult in timpul care mi-a mai ramas. Am si eu regrete. Regretul ca nu am copii. Si ca n-am o putere supranaturala cu care sa-i determin pe oameni sa nu mai distruga natura, sa nu-si mai distruga viata. Asta este un lucru pe care l-am invatat de la tibetani, sa poti influenta gindirea, pentru ca oamenii sa fie mai buni, dar, desigur, este o utopie.“
N-a batut-o niciodata gindul sa ramina pe teritorii straine, in ciuda frumusetii peisajului si a amabilitatii oamenilor de acolo. „De curind, undeva in Groenlanda, sus de tot, intr-un sat de citeva zeci de suflete, a venit la mine o invatatoare sa stam de vorba si la sfirsit m-a intrebat: «Nu vrei sa ramii, aici, la scoala?» Era o tentatie extraordinara pentru ca acei copii sint foarte buni si maleabili, dar eu trebuia sa vin acasa. Citeodata ma apuca cite un dor de casa, incit abia astept sa termin ce am de facut pe acolo si sa ma intorc.“ Ciudat! Pentru ca se intoarce si la romanii care, de ciuda, i-au contestat prezenta la Polul Nord, la cei care arata firave urme de stima pentru cei din jurul lor, ce sa mai zic de respectul pentru natura?!, la statul care a lasat-o cu o pensie din care nu-si permite sa plateasca si abonamentul TV, fiind nevoita sa renunte la televizor acum 9-10 ani. A refuzat oferte convenabile ce i-au fost facute peste granita si la admiratia pe care o au strainii pentru reusitele ei. Si a ales sa ramina acasa.

Material publicat in revista Tango/iunie 2007

 

Categorii:
Personalitati

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *