Vara e mută

de

Mă aşez sub lumina nebună a lunii pline şi scotocesc prin inima mea etern îndrăgostită de vară, dornică să găsesc, totuşi, motivele de bucurie naivă pe care le am odată cu venirea lui septembrie. Fructe coapte. Păduri de aur. Frumuseţe. Poezie. Rod. Struguri. Romanţe. Dimineţi ruginii. Copilărie. Răcoare. Munţi. Frunze. Plaje pustii. Soare mieriu. Întoarcere acasă. Ziua Ilonei. Teatru. Mirese. Anatomia lui Grey. Şiruri de cocori. Filme. Dragoste. Dar oricât de sârguincios mi-aș căuta argumentele, tot îmi rămâne în suflet loc pentru suspine prelungi, cu gust de vară.

.

Probabil că îndârjirea mea de a mă împotrivi anotimpurilor are ceva copilăros şi absurd. Şi, totuşi, în fiecare an, mă agăţ de vară cu mâini de îndrăgostită. Am trecut deja prin cea dintâi zi a toamnei cu aceeaşi obidă pe care o pun mereu în trecerea peste pragul verii, iar acum înaintez spre miezul lui septembrie cu pumnii strânşi şi inima ghemuită, ştiind că merg, fără voie, spre o altă aşteptare nesfârşită a singurului anotimp de care ştiu să mă bucur. Ăstimp, mă pretind un om lucid. Simţul meu estetic funcţionează temeinic, îndeajuns de firesc, încât să pot deosebi, cred eu, frumosul de urât. (Nu am ajuns şi la performanța de a distinge binele de rău, dar asta e o altă poveste…) Aşa că îmi bucur ochii de toată dezlănţuirea de culori a toamnei ştiind că, în curând, o vom pierde sub nesfârșirile de alb. Dar frumuseţea lumii, ea singură, nu e niciodată de ajuns pentru fericire! Și atunci, mărturisesc, abrupt: nu pot să sufăr toamna! Doar atunci când soarele e înalt şi puternic mă simt cu adevărat împlinită. Doar când am dreptul să mă arunc în mare, să vin și să revin odată cu valurile simt că trăiesc din plin, aşa cum mi-am dorit întotdeauna. Doar când e vară în jur şi în suflet simt că am puterea să lupt până la capăt pentru dragostea mea. În rest de viaţă, aştept, vegetez, hibernez. Spun rugăciuni ca să se întoarcă vara, implor zeii să-mi lase dragostea veşnică, fără schimbări de anotimpuri. Și-mi șoptesc în gând strofa-reper a inimii mele, versurile poetei Constanța Buzea, zeiță plecată dintre noi într-o ultimă zi de vară.

Toamnă-n grădină, toamnă pe deal, Toamnă pe șes,

Toată lumina prinde rugină, frunzele ies

Să se-nfășoare pe răsuflare şi pe vedere

Într-o cădere ca o culoare fără putere.

Ea ne ajută, sufletul nostru e împăcat,

Vara e mută ca o greşeală-n care-am stat…

Categorii:
Scrisoare

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *