Femeie sau mama? – de Aurora Liiceanu

Ca sa ma convinga ca uneori intre ceea ce gandeste si ceea ce simte o femeie pot apare tensiuni sau conflicte, adesea petrecandu-se in adancul ei, ea mi-a povestit ceva ce tocmai citise. Era vorba despre o femeie care avea un copil pe care-l iubea mult, dar care se despartise de barbatul care era tata al copilului. Ca mama, totul se petrecea simplu. Ea se ocupa mult de copil si viata ei se scurgea linistit. S-a intamplat insa ca, dupa un timp, in ea s-a trezit femeia. S-a indragostit de un barbat. El o placea, o cauta, dorea mult sa stea impreuna. Ritualul ei de viata era bine organizat. Muncea, dar in afara muncii, timpul ei era dedicat copilului. Erau mereu impreuna chiar daca cineva era in vizita la ea sau daca ea pleca la prieteni. Seara, copilul, inca mic, era culcat devreme, i se citea sau spunea o mica poveste. Totul era simplu.

Dar, atrasa de acel barbat, incepuse sa faca schimbari in acest ritual cotidian. Mai isi lasa copilul cu o prietena, nu pentru mult timp, prefera ca acel barbat sa vina la ea pentru a sta cu copilul care, evident, se juca sau facea cate ceva, asigurat de prezenta ei. Barbatul insa o vroia singura, vroia sa iasa cu ea undeva, sa petreaca cateva ore la un restaurant, sa fie cu ea la el. El era liber si nu prea era multumit de „slalomul” ei dificil intre a fi cu el si a fi cu copilul ei.

Intre femeie si mama au aparut probleme. Vroia sa fie femeie, sa-si traiasca ceva ce se anunta a iubire, dar se simtea vinovata fata de copil. Adieri de regret, foarte palide, ale maternitatii ei, ii dadeau tarcoale. Cum ar fi fost viata ei daca era libera ca altadata? Dar, in nici un caz nu admitea ca regretele isi aratau coltii. Treptat, si el, barbatul care o placea si o dorea, incepuse sa o preseze sa fie mai disponibila. El nu intelegea dificultatea ei de a face pact intre cele doua ipostaze. Daca ieseau undeva, dorea ca ea sa nu fie cu gandul acasa, sa nu stea ca pe ace, uitandu-se la ceas, sa o simta neincoltita de ideea ca va ajunge acasa cand copilul deja doarme. Isi dorea mult sa poata face ceva ca sa se simta bine si ca mama si ca femeie.

Nu se punea insa problema ca el sa-i devina barbat sau ca el sa se mute la ea. Si chiar daca s-ar fi mutat, el isi dorea o viata fara ingradiri sau constrangeri. In fond, un copil te obliga sa-ti schimbi stilul de viata, sa organizezi altfel timpul liber, sa-i aloci timp. El vedea acest lucru, dar nu-si dorea sa intre in jocul ei, sa-si asume nelibertatea pe care ea o avea.

Oricum, pentru a lua o decizie, pentru a se consolida relatia lor era nevoie de un timp al lor, doar al lor, iar ea avea limite de timp si nu coopera la acea libertate in doi de care relatia lor avea nevoie.

Uneori gandea despartirea de el, alteori suferea ca viata ei este „ciuntita” de maternitate. Copilul devenise o problema si acest lucru o macina fara insa a lua o decizie si a deschide cu acel barbat o discutie despre ceea ce traia ea. Ii era frica ca el va da bir cu fugitii, avea nevoie si de el, simtea ca e tanara, ca-si doreste sa fie si femeie si mama. Cum sa impace aceste nevoi?

Pe cand era in aceasta stare de confuzie, de indecizie, de frica de a gandi in termeni de alegere, s-a intamplat sa primeasca un telefon, de la cineva care-i era apropiat si care i-a spus, luand-o pe departe, ca ceva foarte rau a avut loc. I-a cerut sa fie tare, ca sa-i dea vestea, asigurand-o de tot ce numim empatie. Persoana aceea nu indraznea sa-i spuna ce s-a intamplat rau, vroia s-o pregateasca, amana sa-i spuna grozavenia. Ea a simtit ca o nenorocire i se va anunta, si a tipat cu disperare intrebatoare: „Copilul?”  Nu, i s-a raspuns. Iar ea a auzit imediat numele barbatului care-i invadase viata cu atatea trairi, remuscari, sperante, dorinte, regrete, nevoi…Toate s-au dus sterse de vestea ca ramane mama, moare doar femeia din ea.

Povestea prietenei mele mi-a ramas in cap, desi mi-a spus-o demult. Ea nu a vrut sa traga nici o concluzie. A vrut doar sa arate ca in interiorul nostru uneori exista trairi care greu se potrivesc, care ne fac sa ne inselam, sa traim in doze diferite, adesea nu cele mai corecte, mai exacte. Dar, oare trairile noastre sunt exacte, pot fi cantarite?