Multi se ingramadesc la probele de viteza printre prejudecati mai vechi sau mai noi, sarituri peste lamentarile natiei si tras cu arcul la tinta „nu“-urilor imbratisate cu patos de familie. Nici macar nu se inscriu, se califica din ochi. Ochi de familie care se cramponeaza in obiceiuri neclare, gene de lene si usi inchise. Daca s-ar omologa statul pe loc in familie, majoritatea ar fi declarata castigatoare si dilema urmatoare n-ar mai exista: ne alearga familia la proba de 100 metri sau ne testeaza nervii la un maraton al oprelistilor? Pentru cei putini invinsi in aceasta proba, plecaciuni sincere.
Dulce ca mierea e lamentarea patriei
Nici macar laitmotiv nu se mai cheama, este un adevar filosofic ca Romania este, citez, „o tarisoara defavorizata, prigonita, violata si abandonata“. Toti fura, toti se cocoata sa ia in desaga merele de aur, numai noi, prostimea, stam si butonam telecomenzi, tastaturi, cuptoare cu microunde, doar, doar or fumega niste bani la fel de nemunciti ca ai celor din prima categorie. O lamentare accesibila pentru multi cei care isi intretin lenea mai ceva ca muschii la sala. Ne autocompatimim ca nu ne putem depasi conditia unei origini modeste, pentru ca accesul la mai bine este rezervat doar celor cu pile, carnete de membru si prosperitate de generatii.
De ce sa muncesc mai mult, daca nu ma platesc mai mult? Pentru ca ar trebui ca munca sa-ti fie placere de a infaptui, de a evolua, de a-ti duce odraslele mai departe, de a-ti atrage norocul. Pentru ca vointa, convingerea si constanta ti-ar putea aduce mai mult decat drobul de sare la care te tot zgaiesti de generatii… Tot o sa cada, ca imbatraneste soba. De ce sa astepti caderea lui, cand ai putea sa-l muti sau, de ce nu, sa-l transformi intr-unul de sare marina, cu iz de Mediterana, pe care agale sa-ti plimbi ochii intr-una dintre excursiile anuale pe care ti le permiti prin munca proprie, cinstita?
Gene de lene, va mostenesc fara sa cracnesc
Stau tolanit pe canapea, ma plictisesc vazandu-mi propria umbra, o astept pe nevasta-mea sa vina sa-mi puna masa si sa se ocupe de copiii galagiosi de care are grija maica-mea. Stam ingramaditi, vreo 6 suflete, pentru ca nu ne putem permite doua apartamente, dar in schimb troneaza un super bolid in fata blocului de la marginea lumii, pentru ca deh, avem nevoie de confort. Pe care ni-l autosugeram, caci bani de motorina de unde, inca nu-i distribuie nimeni prin canapea. Astept sa vina o minune, precum Bittman, sau sa plece ai mei undeva, oriunde, sa elibereze casa asta care ar trebui sa fie a mea, ca doar eu sunt singurul lor copil si am toate drepturile.
Izbanda cea mare a fost cand am reusit s-o gonesc pe verisoara-mea studenta, venita din provincie, la iubitul ei, sa pot beneficia doar eu de tot confortul… Asta da, in sfarsit familia nu ma mai tine pe loc. Pe loc m-a tinut de la nastere, cand mi-a insuflat un spirit romanesc prost inteles, ca parintii trebuie sa sacrifice totul pentru copiii lor, sa-si vanda bucuria si viata pentru ca eu sa mostenesc o lene generica si-o asteptare de mai bine, evident cu mainile pe burta si neaparat tolanit pe canapea. Daca simbolistica vremurilor de odinioara se invartea in jurul implacabilului, astazi virtualul te indeamna sa tragi un pui de somn.
Familia care l-a luat pe „nu“ in brate
Multe familii bune in acceptiunea societatii romanesti isi opresc singure mersul alert prin viitor. Se poticnesc de niste reguli demult apuse, ca si cum ar refuza sa accepte ca astazi exista telefon mobil, messenger si facebook. Orice tentativa a unui membru de a iesi dintr-un tipar croit dupa manualul de modele de viata este sanctionata drept rebel-trecatoare, fara sa beneficieze de vreo sustinere. Cum sa te mariti la 20 de ani? Intai termini facultatea si pe urma mai vedem noi. Cum sa vrei sa vinzi oale, ciorapi, cosmetice si altele, cand tu ai facut o facultate, cum sa pleci sa lucrezi in afara tarii, cand aici ai familia, prietenii si obiceiurile, cum sa pleci in vacanta de una singura, cand ai un copil mic, cum sa te inspire Madonna si apucaturile ei neroade de a se iubi cu unul mult mai tanar, in loc sa inspiri aer tare de carnati din bucataria unei gospodine perfecte?
Familiile care il iau pe „nu“ in brate se complac intr-un destin previzibil mioritic: nu le poate fi mai bine, pentru ca nu vor sa caste ochii. Aceiasi ochelari de cal asteapta intr-un colt pe etajera sa prezinte, miop, un destin inexorabil, caruia nu ne putem opune. In schimb, misiunea oricarei familii ar trebui sa fie propria-i evolutie, cresterea intru bunastare materiala si personala a generatiilor viitoare. Ori cresterea nu bate la usa sa te intrebe daca o primesti, ci presupune munca de a-l lua in brate pe „da“.
Daca ma nasteam in familia regala, rege eram
Aici exista foarte multe variante de aplicat in viata de zi cu zi: daca aveam un metru saptezeci nu ma plimbam cu vaporasul in Herastrau, ci cu iahtul in Monaco, daca imi dadeati un buget de trei ori mai mare, puteam fi creativ, daca imi aratai ca ma iubesti, iti aratam si eu, daca ma nasteam in familia regala, sa te tii viitor stralucit. Mi se pare insa mai cu miez provocarea sa-ti faci sangele albastru din bugete mici, staturi modeste si iubire mare. Iubirea trebuie sa fie deopotriva pentru tine si generatiile viitoare, sa vrei sa pasesti pe Luna, pentru ca Luna sa fie casa de vacanta a copiilor tai. Nu naiv, inconstient si, implicit, nerealizabil, ci cu optimism, convingere si perseverenta.
Parintii mei sunt nascuti la tara, in familii relativ numeroase si modeste, dar au „indomnit“ multe exemplare citadine prin bun simt, munca, munca iar. Ceea ce au cladit a pornit de la nimic, si asa am invatat si eu sa nu bat pasul pe loc si sa n-astept pomeni nici de la ei, nici de la altii. Mi-e drag ca m-au invatat ca cea mai de pret mostenire e munca.
Papa, don’t preach, I’m in love with him
Imaginati-va in rolul unui tata de vreo 60 de ani, care are ghinionul s-o aiba drept fiica pe Penelope Cruz. Ghinionul pentru ca se intampla sa vada scenariul ultimului ei film, Elegy, in care, studenta fiind, se indragosteste de profesorul ei de vreo 60 si ceva de ani, pe care cu greu se hotaraste sa vi-l prezinte, din motive lesne de inteles. Un caz de iubire, nu dintr-asta cu parfum de paparazzi, ci o granita deschisa intre generatii, bazata exclusiv pe trairi, intelegere si comunicare, nu pe vanare de statut, respectiv tinerete.
Elegie, elegie, dar s-o stim si noi, s-o traim si noi! N-am sa va mint, mi-e greu sa inteleg aritmetica unui astfel de cuplu, chiar si atunci cand actorul principal, Ben Kingsley, se straduieste sa arate neomenos de bine pentru varsta din buletin. Pur si simplu gandul imi zboara la tata, un tip bine si interesant pentru aceeasi varsta, dar, Doamne iarta-ma, tot tata e. E doar un caz extrem al unor iubiri pentru care, de cele mai multe ori, familia ne sugereaza sa facem putin ski fond, pana s-o incinge, ca am obosit deja de atata mers. Cum faci insa cand un mic nemernic pe care il intuiesti cu ochiu-ti agil de fost nemernic vine si-ti ameteste fata? Mai poti fi atat de intelegator, deschis, flexibil pana la rupere, empatic, incurajator chiar? Cu siguranta, raspunsurile afirmative curg dinspre valurile de adulti fara copii sau dinspre parintii de baieti.
O capusa, doua, trei, sa traim pe banii ei
Se intampla si minuni in care un vlastar neprihanit ignora regulile nescrise ale esecului si se aventureaza cu un curaj nebun, perseverenta si multa munca sa isi depaseasca propria conditie. Sa plece din Caracal precum Emma Hart (pentru referinta, e un serial lung, demult apus) ca sa-si cladeasca un drum de regina. Sa se ambitioneze si sa se automotiveze ca nu conteaza modestia originii, ci istetimea curajului. Familia incearca fie sa o descurajeze, prezentandu-i sutele de metri garduri pe care trebuie sa le sara ca sa ajunga unde isi doreste, fie, in cel mai fericit caz, sa o ignore. Pana intr-o zi, cand nevoia de ajutor concret le-o readuce in memorie. Atunci regina se umple de capuse si se simte datoare – dintr-un spirit corect educat al familiei, dar interpretat gresit de toti. Datoria sacra de a-ti ajuta semenii, dar mai ales familia, se refera la cazuri de nevoie, nu la repararea constanta a inconstientei, lenei si dezinteresului celorlalti. In cazuri dintr-acestea, draga ei familie o inconjoara cu probleme, datorii si probe de anduranta.
Citeste continuarea in noul numar al Revistei Tango!
