Carmen Voinea-Raducanu: Cand am inteles ca exista iubire si pentru mine, deja n-o mai asteptam sa vina

M-am razbunat pentru anii aia in care tata a avut o singura grija, amanta…

Alice Năstase Buciuta: Voinea e numele tau de fata?
Carmen Voinea-Raducanu: Uite, Alice, o s-o iau de la coada la cap. Voinea este numele meu de fata, da. Si-l iubesc foarte mult, n-as fi renuntat la numele meu nici daca as fi curatat vase intr-un fastfood in viata asta, si chiar daca m-as fi maritat cu Peter O’Toole. Si o sa-ti explic de ce. In primul rand, numele este tot ce-am avut vreodata de la tatal meu, Dumnezeu sa-l odihneasca in sfanta pace. Si in al doilea rand, cred ca numele lui, dimpreuna cu locul nasterii mele si cu amintirile despre mama – Dumnezeu sa-i lumineze viata vesnica! – sunt toata bogatia mea lumeasca. Astea sunt darurile mele divine primite la nastere – locul nasterii, mama si numele lui tata. Ce mi-a mai dat Dumnezeu mai apoi – si sa stii ca mi-a dat enorm! -, s-a asezat pe temelia asta. Eu am fost si o sa raman Voinea mereu, pentru ca imi place sa stiu ca orice am facut, bun sau rau, am facut pe numele meu. Nimeni nu e vinovat de nimic din ce-am ratat, doar eu. Sa pui norocul pe seama altora, e ok. Dar ratarea, parca nu.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Ce erau parintii tai?
Carmen Voinea-Raducanu: M-am nascut la Iasi, unde parintii mei erau studenti. Desi nu erau ieseni nici mama, nici tata. Cand am aparut eu, erau foarte tineri, foarte studenti, foarte cool si cat se poate de saraci. Ascultau tango-uri, muzica frantuzeasca si italiana, Beatles, muzica anilor 50 si 60, Elvis Presley si multe, foarte multe romante rusesti. Aveau casa plina de galagie si colegi, de proiecte, de rasete, de pachete cu alimente primite de la parinti si consumate in gasca in aceeasi zi, dar mai pe seara. Erau singuri familisti din grup. Iar eu eram mascota lor, a tuturor, cea mai fericita ratusca de pe balta. Pana intr-o zi cand s-a spart petrecerea, aveam aproximativ 4 ani. Tata si-a luat jucariile –cartile – si-a plecat de acasa cu o profesoara de romana. Si pana a inchis ochii nu l-am mai vazut decat sporadic si de cele mai multe ori, pe furis. Noua doamna Voinea i-a interzis sa ma mai vada la un moment dat si, pentru ca i-a dat ascultare, nu l-am iertat ani in sir, mai precis, pana nu a ajuns in pragul mortii.. De ce i-a interzis? Pentru ca eu, adolescenta fiind si invitata sa-mi petrec o bucata de vacanta acasa la noua familie a lui tata, scotocind intr-o zi pe unde nu era treaba mea, am gasit un carnetel de-al lui cu o nota: “astazi, pentru prima oara mi-e dor de Carmen”…Era si o data acolo, o zi si o luna din anul 1974. Si-am inteles ca nu-i fusese dor de mine vreo 5 ani la rand dupa ce plecase de-acasa. Am tacut, numai ca inainte de plecarea spre casa mea, am distrus tot ce mi-a cazut in mana. Rochiile de mare gala ale doamnei, cutiile ei de farduri aduse de prin strainatate de tata, nu stiu ce bricheta foarte scumpa a sfarsit aruncata de la etaj. M-am razbunat pentru anii aia in care tata a avut o singura grija, amanta (abia ulterior sotie). Anii in care nu numai ca nu-i fusese dor de mine, dar nici nu-mi cumparase macar o pereche de pantofi ca sa nu mai decupeze mama cartoane si sa le strecoare in pantofii mei cu talpile gaurite ca sa pot merge la scoala. N-am cerut explicatii pentru anii in care m-a abandonat fara sa-mi dea macar un telefon sau sa-mi scrie un rand intr-o scrisoare, n-am intrebat de ce in 10 ani a venit sa ma vada doar de doua ori, o data la 13 ani si a doua oara la 14, n-am spus ce-am gasit, am distrus cu furie si am plecat. In urma mea s-a dezlantuit iadul si tata a primit interdictie de a-si mai primi nenorocita de fiica de 14 ani in casa. Mai precis, in casa ei. In fine, povestile astea cu tata sunt din trecut, sunt dure si nu mai au sens. Au trecut, s-au dus. Insa stiu ca azi, daca s-ar da timpul inapoi si as gasi iar carnetelul lui, fara sa fiu mandra de asta, as face la fel. Fara niciun regret pentru tot ce-ar urma.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Ce spuneai ca vrei sa te faci cand vei fi mare?
Carmen Voinea-Raducanu: O sa-ti enumar doar cele mai importante visuri de devenire, ca am avut prea multe, ar fi mai simplu sa-ti spun ce n-am vrut sa ma fac niciodata: inginer chimist, ca tata. Intai am vrut sa ma fac Doctor Honoris Causa la maturat vagoane CFR. Doctor Honoris Causa pentru ca-mi placea cum suna, era ceva cu doctor, oricum auzeam mereu la televizor ca Elena Ceausescu e asa ceva si era clar ca e de bine, ca doar ea era mama noastra, a tuturor, si mai era si cea mai importanta femeie, nu din tara, ci din lume! Asa ziceau tovarasele de la gradinita. Si la maturat vagoane CFR pentru ca doream sa calatoresc zi de zi, mereu, toata viata. Sa fiu un fel de doctor, cea mai importanta femeie din lume si sa calatoresc in acelasi timp, asta era viata ideala. Aia cu maturatul e greu de explicat, posibil sa aiba o legatura cu vrednicia, cu gospodaria. Nu stiu exact. Pe urma am vrut sa fiu balerina.
In clasa a cincea, pe la 11 ani, m-am indragostit de mitologie si de istoria antica si am decis: ma fac profesoara de istorie! Mi-a trecut cand am ajuns intr-a sasea, Evul Mediu era odios.
Pe la 13 ani mi-a cazut in mana Mircea Eliade, mai precis am ajuns sa pun mana pe cateva din nuvelele lui fantastice si pe doua romane: Domnisoara Christina, Sarpele, Secretul doctorului Honigberger., Nopti la Serampore, La tiganci, Pe strada Mantuleasa; n-am inteles mare lucru, dar era o lume fantastica. Si la propriu si la figurat. Si-atunci am vrut din tot sufletul sa ma fac bibliotecara, ca sa pot citi nestingherita toata viata. Tot pe la 13 ani, Lorelei a lui Ionel Teodoreanu mi-a intrat in inima rau tare si dupa ce i-am dedicat o poezie, m-am gandit ca mi-ar fi potrivita si cariera de poet. Bibliotecaro-poeta ar fi fost simbioza perfecta pentru viitorul meu.
La 16 ani, din cauza mersului de 3-4 ori pe saptamana la teatru, la opera si la filarmonica, am decis: ma fac actrita.
Daca ma intrebi acum, tot nu stiu ce vreau sa ma fac. Cateodata m-as face bataus, sa-i pun la pamant pe cei care ma fac sa-mi fie rusine ca-s om. De fapt, cred ca stiu ce-as vrea sa devin, da’ mi-e frica ca daca se implineste, iar o sa zic “asta am facut-o, alta la rand!”.

Am tendinta de a visa in exces si cand visul incepe sa prinda contur, sa o iau la fuga spre un alt orizont

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Si ce te-ai facut, pana la urma? La ce liceu ai dat, la ce facultate?
Carmen Voinea-Raducanu: O sa-ti raspund cu bucla. Pedagogul meu preferat a fost si a ramas Iasi-ul. Sunt atat de indragostita de orasul acela, incat mi-as dori sa fiu un mare scriitor, atat de mare, incat sa stiu cum sa-i fac pe toti sa-l inteleaga si sa-l divinizeze, asa cum merita. Fiecare piatra din orasul acela m-a invatat literatura. Stii ca ai mei locuiau in Copou si plimbarile mele zilnice cu mama sau vreo bona, mica fiind, acolo se intamplau? Poetul George Lesnea era mereu in parc, mi-a dedicat si o poezie, eram tâncul lui preferat in vremea aceea. In Iasi, fiecare zid mi-a vorbit despre istorie, frunzele din bataia vantului m-au ajutat sa pricep muzica, iar culorile Copoului toamna m-au facut sa iubesc natura; peretii din piatra sculptata ale Trei Ierahilor, zidurile Goliei, moastele Sfintei Paraschiva mi-au aratat un drum sinuos catre credinta. Numai ca aici si-a pus amprenta cea mai puternica mama, cea care mi-a spus ca Dumnezeu ne judeca dupa bunatatea sufleteasca, nu dupa religie, culoarea pielii sau vorbe.
Da, sigur, m-am dus si la scoala, ca n-aveam incotro… La liceul Mihai Eminescu mai intai, la o clasa cu profil de filologie-istorie. La trecerea in clasa a XI-a, am avut un examen crunt si cu o concurenta egala cu cea de la admiterea la facultate, tocmai in acel an a venit o directiva de la stapanire, in care se spunea ca n-avem nevoie de prea multi umanisti si ca se desfiintau toate clasele de filologie din Moldova, ramanea doar una la noi la liceu. Si-a fost macel. Dar am luat treapta, nu ma intreba cum, ca nu ma omoram cu invatatul. Preferam sa citesc pe bancile din Copou si ma uita Dumnezeu in curtea bojdeucii lui Creanga dupa pauza mare, ca era aproape gard in gard cu scoala. Profesorii nu prea ma simpatizau ca eram rebela, un fel de razvratita muta, dar imi amintesc cu mare duiosie de colegii mei, chiuleam in masa ca sa mergem in Copou sa jucam Romeo si Julieta, sa recitam poezii in gura mare, sa ravasim frunzele cu picioarele, sa ne uitam de mii de ori la teiul lui Eminescu de parca-l vedeam prima oara. Mergeam la cimitirul Eternitatea si citeam, scriam, vorbeam despre arta si literatura, faceam un fel de dupa-amieze culturale, ni se parea ca apropierea de mormintele lui Creanga, Barbu Stefanescu Delavrancea, Otilia Cazimir sau Topirceanu ne molipseste de har, ni se parea un loc de un romantism cutremurator. Si-o fi fost si asa, nu zic ba, dar fiorii cred ca ne mai veneau si de la linistea aceea ciudata, deranjata doar de litania crengilor de copaci vechi de sute de ani, de la monumentalele cavouri acoperite de muschi verde-maroniu. Si nu, nu eram un fel de precursori ai generatiei emo, eram doar niste romantici incurabili si aveam credinta ca suntem artisti si ne-am nascut pentru a implini un destin maret. Capul rautatilor era colegul meu, ulterior devenit poet cu adevarat, Horatiu Ioan Lascu, plecat deja intr-o alta lume mult prea devreme, din pacate pentru el si pentru poezia romaneasca. Si desigur, instigatorul numarul doi, subsemnata.
M-am dus si la facultate, ca realitatea cruda nu ma lasa sa bat campii pana la capat. Mai intai la IATC (ATF azi) unde am picat cu brio cativa ani la rand – nu ca voi ca sa ma laud, dar am jucat niste ani buni la Teatrul National din Bucuresti, numai ca in acele vremuri, la patru locuri pe tara nu puteam sa intru din prima! -, apoi la litere – de unde am fugit mancand nori, nedorind sa dau piept cu veracitatea lipsita de romantism, dar bogata in gloduri rurale, la absolvire. Si pe urma m-am intors iar cu fata spre arta, in calitate de viitor regizor. Dar mi s-a parut ca stiu deja destule despre regia de televiziune si am renuntat dupa doi ani. Adica am cam lasat balta totul, de cateva ori. Am tendinta de a visa in exces si cand visul incepe sa prinda contur, sa o iau la fuga spre un alt orizont. Numeste-o inconsecventa, incapacitate de a duce ceva pana la capat, inconstienta, imaturitate, frica, eu habar nu am ce e. Dar asa a fost, asa am inteles eu sa ma educ. Sau atat am putut.

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Care a fost primul job? Iar apoi cum te-ai decis sa faci o cariera din PR?
Carmen Voinea-Raducanu: Primul meu job a fost la 16 ani, in paralel cu liceul. Profesorul meu de actorie din acea vreme, ca mergeam la cursurile de teatru de la Scoala Populara de Arta din Iasi, era un titan al artei teatrale romanesti, domnul Ion Lascar, profesor al doamnei Tamara Buciuceanu Botez, printre multi altii. Era foarte in varsta, cred ca pe atunci avea deja peste 80 de ani si m-a distribuit intr-un spectacol despre Barbu Lautarul, spectacol pus in scena cu actorii pensionari ai Teatrului National din Iasi. Uau! Jucam in toate satele si catunele Moldovei, ma simteam ca o artista de la sfarsitul secolului al XIX-lea, Aurora Fulgida, fugita de acasa cu o trupa ambulanta! Si, desigur, imi castigam nu numai banii de buzunar – extrem de putini! – dar si faima printre colegii mei de scoala. Imagineaza-ti cum m-am simtit cand s-au lipit primele afise cu numele meu tiparit, chiar la liceu la mine!!!
Apoi am ajuns la Bucuresti, ma pregateam cu marele actor iesean Petrica Gheorghiu sa rup gura lumii ca actrita si asa am intrat in Teatrul National din Bucuresti, pe la 19 ani, in corpul de ansamblu. Si am avut norocul sa si joc, nu imediat, normal. Am facut multa figuratie, am fost si sufleur, am intocmit si registre de pontaj. Filmam si la TVR tot felul de scenete, munceam. Si au venit si rolisoare mici. Am iubit foarte mult doua roluri; primul, nebuna din Torquato Tasso, o piesa magnifica, in versuri, scrisa de Goethe, in regia Ancai Ovanez Dorosenco. Cu Claudiu Bleont, Damian Crasmaru, Silvia Popovici, Adela Marculescu si Constantin Dinulescu si al doilea, cand l-am jucat in travesti pe micul Decebal, in piesa lui Tudor Musatescu,Titanic Vals, in regia lui Mihai Berechet. Cu o distributie superba: Florina Cercel, Cristina Deleanu, Ileana Stana Ionescu, Cezara Dafinescu, Eugen Cristea. De perioada Teatrul National din Bucuresti se leaga si povestea primului meu interviu, primul contact cu presa scrisa, n-o sa-l uit niciodata. Si spun poveste, pentru ca nici aici n-a fost o istorie care a curs firesc, ci usor anapoda. Eram acasa – fireste, locuiam in gazda la o doamna foarte in varsta, Ana, o ucrainianca minunata, prietena cu mama – si intr-o zi a sunat telefonul. “Carmin, vino la tilifon, ti cautî unu’, cicî-i ziarist”. Iti dai seama, ce fata am facut. Ce ziarist putea sa ma caute pe mine, o fata din corpul de figuratie al teatrului??? Am luat receptorul, ferm convinsa ca-i o farsa facuta de colegii mei inteligenti. “Buna ziua, sunt Cornel Nistorescu ziarist la “Flacara”, fac un reportaj mai amplu despre Teatrul National si v-am sunat pentru un interviu.” “Îhî, bine. Cauta-ma peste vreo 10-20 de ani. Pa!” si-am inchis telefonul. Peste 5 minute a sunat seful meu. “Mai, fato, tu esti nebuna? Pai, eu te laud ca esti talentata si desteapta si tu ii trantesti receptorul in nas ziaristului care-i in teatru de vreo saptamana si ia interviuri la o gramada de lume? Vezi ca te suna iar, nu ma face de ras, ai grija cum vorbesti!” Am inghetat. A doua zi, spasita toata, m-am intalnit cu domnul ziarist. La teatru. Era 1 mai 1986, teatrul inchis, birourile sub sigiliu. Mi-a luat interviul in masina lui, in parcarea teatrului, scuzandu-se, la final, ca nu m-a invitat la o cafea, dar nu-i place sa-si exercite meseria in vazul lumii. Si tot la final mi-a spus “eram convins ca o sa te fac praf, credeam ca nu esti decat o gasculita cu fumuri in cap si care le mananca parintilor din provincie banii, numai asa, ca sa para si ea vreo artista. M-am inselat, multumesc pentru lectie.”
PR? Am inceput sa fac mult, dar mult mai tarziu, dupa ce am ajuns in televiziune, si nu cred ca am decis ceva in sensul asta, pur si simplu faceam PR fara sa stiu macar ca e o meserie si ca tocmai mi se intampla.

Mihaela a invatat de la mine sa doarma singura. Si-mi pare rau, unele lucruri n-ar trebui sa le aflam niciodata…

Marea Dragoste / RevistaTango.ro: Cum ai cunoscut-o pe Mihaela Radulescu si cum ai ajuns sa lucrezi pentru ea?