22 mai 2012. Pe croazeta ploua cu cronici la “Dealurile” lui Mungiu. Se pare ca, in contextul benign al primelor zile de festival, filmul adus de primul laureat roman al unui Palme d’Or ramane, incandescent, la ordinea zilei.
Cum s-a observat, deja, critica e scindata. Exista admiratori ai filmului (cei mai numerosi , de altfel) si altii, care-l contesta. L’EXPRESS constata inca din titlu, ca filmul lui Mungiu este primul intampinat cu cateva huiduieli in aceasta editie a festivalului. Ceea ce, adauga consolator, autorul, “n-ar fi neaparat semn rau pentru viitorul lui in palmares. Eu insumi am iesit din vizionare divizat…” – marturiseste comentatorul. “Ii lipseste acestui nou film forta viscerala care se gasea in 432, desi “unele din aceste tablouri de maici imbracate in negru din cap pana in picioare, par veritabile picturi”. “Prima buna surpriza la Cannes” – il apreciaza clar FIGARO in vreme ce LE POINT il rezuma astfel: “Lungi
planuri secventa si absenta muzicii, intriga, mizanscena de mare sobrietate derulata sub semn hibernal in acest loc incremenit in timpuri”. La RFI, Siegfried Forster spune, foarte frumos, inca din titlu: “Cristian Mungiu inalta rugi Binelui care ne face rau dezvaluind aspectele luminoase si sumbre ale sufletului uman”. Iar in TELERAMA, Pierre Murat, scrie: “Ceea ce joaca in fata ochilor nostri scapa epocilor si modelor. Ne aflam in eternul confruntarii umane intre aspiratia la salvare si atractia pierzaniei. Ceea ce e fascinant!” Ceea ce-i uneste pe cei mai multi dintre comentatori, se refera la durata exagerata (doua ore si jumatate) a filmului. Dar in focul pledoariei, fanii nu ezita sa foloseasca argumente exagerate. Camille Esnault de la TOUTLECINE noteaza : “Cum ne-ar putea face mai bine cineastul sa simtim greutatea aceasta a orelor si a datoriei fata de Dumnezeu, altfel decat prin lungirea povestii, prin aceasta lentoare a intrigii. Filmul ne pretinde aceeasi rabdare ca a calugaritelor, aceeasi pasiune pentru arta, pe care o au ele pentru Dumnezeu, pentru a decela frumusetea in compozitiile absolut perfecte ale cadrelor.” Autoarea crede chiar ca “Mungiu ne pune la incercare facandu-ne sa induram povara cotidianului acestor maici, dovedind astfel inalta exigenta fata de un cinema fara concesii nici artificii.” Mergand pe aceeasi logica a “testului indurarii” doamna Esnault i-ar putea cere spectatorului ca, dupa ce si-a platit biletul, sa-si petreaca cele 150 de minute de spectacol, batand, de pilda, matanii, ca sa inteleaga cum traiesc calugaritele in chestiune.
