Am văzut-o mai demult pe Regina Ana, soţia Regelui Mihai I, povestind la o emisiune despre fantomele din castelele şi conacele prin care familia regală s-a perindat de-a lungul timpului. Pe vremea când fiicele ei erau mici, o fantomă drăguţă, o doamnă îmbrăcată în alb, stătea foarte mult în odaia fiicei sale, Elena. Aşa că ei au mutat fetiţa în altă încăpere, iar camera fantomei au sfinţit-o şi au lăsat-o liberă…
Apoi, pe când locuia în Irlanda, pleca singură la vânătoare de iepuri, pentru că aveau nevoie de carne. Îşi lua puşca şi câinii şi pornea chitită să împuşte vietăţile fricoase şi gustoase. Numai că, într-o zi, a plecat la vânătoare cu cei doi câini. Îi auzea gâfâind în spatele ei, le auzea schelălăitul şi mergea cu încredere, sigură că e escortată de prietenii credincioşi. Numai că, după ce a împuşcat primul iepure, s-a întors către câini şi… Câinii nu erau. Speriaţi, ogarii nici nu ieşiseră din conac, aşa că i-a găsit aşteptându-şi stăpâna plecată la vânătoare cu fantomele locului de-a dreapta şi de-a stânga sa.
Şi în Palatul Elisabeta, aici, la Bucureşti, e o fantomă. Regina Ana a văzut cu ochii ei o femeie necunoscută urcând scările şi a întrebat pe toată lumea dacă în casă e o nouă angajată. Nu era. Era doar o fantomă, o fantomă paşnică. Nu se ştia dacă e cineva din familia regală sau din personal, dar, cu siguranţă, fantoma unei femei bântuia Palatul Elisabeta.
Am urmărit-o cu gura căscată. M-au şocat nu doar poveştile în sine, ci mai ales naturaleţea, firescul pe care Majestatea Sa îl avea în glas, deşi vorbea despre lucruri care, în mod normal, unui om de rând i-ar face părul măciucă. Regina, însă, nu a adăugat poveştilor sale nicio clipă vreo remarcă ironică, vreo glumă, vreo tresărire sau vreo explicaţie de genul “ştiu că lucrurile astea pot părea nebuneşti sau ciudate, dar…”. Nici n-a râcâit aerul cu degetele cum facem toți, ca să așezăm între ghilimele penibile neputința noastră de a fi ironici fără semne grafice.
Regina vorbea despre fantome cum am vorbi noi despre vreme, despre serialele de la televizor, despre brazii de Crăciun, despre crema antirid. Iar asta pe mine m-a făcut s-o cred, o dată în plus.
Nu numai că nu mă încumet să pun la îndoială cuvântul Său de Majestate, dar în minte mi s-a născut automat gândul că regii, exilaţi dintotdeauna şi pentru totdeauna în castelele lor vânturate de vremuri, chiar nu se mai tem de fantome. În somptuoasele lor refugii vechi de sute de ani, în conacele lor îmbibate de trecut, în destinele lor consemnate pas cu pas, istoria nu mai ştie să se rarefieze. Dintre sutele, miile de fiinţe care au murit în casele pe care le locuiesc ei, poate că aşa e şi firesc, să mai întârzie câte una, două, trei, înainte să se înalţe de tot la cer.
Noi, cei care locuim în apartamente cât nişte dughene, în căscioare făcute în anii din urmă, din ciment cumpărat de la colţul străzii, suntem în afara oricărui pericol să dăm nas în nas cu strămoşii. Noi, cei care trăim de pe-o zi pe alta, cum au trăit şi părinţii noştri, la fel de săraci ca ei şi la fel de neştiutori de unde venim şi încotro mergem, n-avem nicio şansă să ne împiedicăm de martorii eternităţii încă neașezate în matcă. Noi nu avem decât fantomele fostelor iubiri, ale fostelor trădări şi eşecuri. Ele ne bântuie odăile somnului şi gâfâie în spatele nostru când plecăm, flămânzi, la vânătoare de speranţe proaspete. Ele ne fac să țipăm de frica stafiei care n-a vrut să se ducă învârtindu-se în Raiul iubirilor, iar strigătul nostru ia forma unui reproș nedrept, adresat iubitului de azi…
Tot ce putem face e doar să sperăm că, după o vreme, precum regii cei neînfricaţi, vom învăţa şi noi să nu ne mai temem de trecut. Iar dacă ne va întreba cineva: cum a fost când ne-am despărțit? când am gustat cea mai grea amăgire? cum era omul acela pe care l-am iubit atât de amarnic și de în zadar?, o să putem povesti, zâmbind, fără să adăugăm, la niciun colţ de frază sau de gând… “ştiu că lucrurile astea pot părea nebuneşti sau ciudate, dar…”
Fotografie de Paul Buciuta
