Beatrice Rancea: Dansez pentru sufletul meu

Am văzut-o pe Beatrice Rancea dansând două seri la rând pe scena Operei din Iași pe care a preschimbat-o în loc magic al marilor spectacole. Și am înțeles atunci că Beatrice este regizoare, dar și dansatoare cu har nebun, electrizant, așa cum o dovedesc cele două spectacole din repertoriul Operei, Bal și Kabaret.

La mijloc de mai, la Iași, am stat de vorbă cu Beatrice Rancea despre miracolele artei, dar și despre posibila sa mutare în București pe care Beatrice nu părea să și-o dorească, dar, între timp, a fost anunțată cu mare pompă și va aduce cu sine, cu siguranță, mari transformări și pe prima scenă de operă a țării.

Fotografii de Paul Buciuta / Marea Dragoste

Alice Năstase Buciuta: Te-am văzut dansând în două spectacole splendide, Bal și Kabaret, mi-au plăcut enorm!

BEATRICE RANCEA: Sunt două spectacole de teatru-dans în regia și coregrafia lui Yvette Bozsik, o mare artistă a Ungariei și un nume extrem de apreciat și de premiat pe plan internațional. Când a participat la Festivalul de la Edinburgh, prima ediție, a fost desemnată de toți criticii de specialitate de acolo ca revelația festivalului.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum ai ajuns să lucrezi cu Yvette?

BEATRICE RANCEA: Compania de teatru-dans pe care ea a înființat-o funcționează sub egida Teatrului Katona József, unul dintre cele mai importante teatre din Ungaria. În cadrul companiei, are artiști din întreaga lume, pentru că atunci când scoate un post la concurs vin artiști de pretutindeni. Are actori, balerini, dansatori de toate tipurile și genurile dansului, de la dans clasic, la contemporan, la neoclasic. Se bazează foarte mult pe tehnica expresionismului german împrumutat de la Pina Bausch. În afară de dansatori, care sunt foarte expresivi și pot să fie și niște actori foarte buni, are actori care dansează și se mișcă foarte bine. Spectacolele ei reprezintă un melanj între actori și dansatori.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Așa sunt și spectacolele în care apari tu.

BEATRICE RANCEA: Nu, noi avem acum un singur actor invitat în spectacolul Kabaret. Este vorba de Pavel Bârsan. În formula noastră, ne-am axat numai pe colectivul Operei. Am încercat o colaborare cu teatrul, dar depindeam foarte mult de programul artiștilor care, fiind actori foarte buni, erau prinși în spectacolele teatrului și atunci am îmbinat actoria și dansul folosind numai interpreții Operei din Iași.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Se joacă spectacolele lui Yvette și altundeva?

BEATRICE RANCEA: Nu, este pentru prima dată în toată cariera ei când își împrumută spectacolele unei alte trupe, lucru care a fost posibil datorită relației pe care am avut-o cu ea. Noi ne știam de mult și mai întâi ne-am admirat de la distanță. Este o balerină și o dansatoare senzațională, unică în modul de a se mișca, de a interpreta partiturile pe care și le creează pentru ea. Întâmplarea fericită a făcut să lucrez șapte ani la rând într-o localitate de lângă Budapesta, iar majoritatea actorilor cu care eu am lucrat atunci în spectacole erau actori cu care lucra și ea. Și a aflat de mine prin intermediul lor. Când i-am propus prima dată să îi preluăm un spectacol a fost mirată și a avut rezerve, pentru că ea are trupa antrenată într-un anumit fel, folosind un gen de mișcare ce era total nou pentru noi. De exemplu, pentru mine, care vin din baletul clasic, acesta este un alt fel de a îmi folosi corpul și expresia. Dar am convins-o și am primit aprobare de la ea ca să îi reprezentăm spectacolele în România. Suntem singurii care avem două spectacole importante de-ale ei în repertoriul Operei, Bal și Kabaret.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Și partitura ta din Bal, de exemplu, presupune foarte multă actorie și transmite enorm de multă emoție.

BEATRICE RANCEA: Este un rol care la început nu a fost foarte pe sufletul meu. Este un rol frumos, dar nu mi l-aș fi dorit, pentru că nu mă regăseam în caracterul personajului. Este o persoană mai în vârstă, care este mereu în căutarea unui partener mult mai tânăr, chiar dacă este urmărită permanent de un bărbat mai aproape de vârsta ei. Yvette mărturisește că este singurul rol principal pe care nu l-a montat pentru ea însăși. Era însărcinată când a lucrat acest spectacol pe care l-a făcut cu dedicație pentru mama ei, care toată viața a avut această dorință de a avea un partener mult mai tânăr decât ea. Deci spectacolul a fost un mesaj pentru mama ei. Prima noastră întâlnire a fost odată cu spectacolul Kabaret. În Bal, toți avem niște roluri extraordinare de interpretat. Dar rolul pe care îl iubesc eu cel mai mult este cel din Kabaret, unde sunt un clovn. În primul rând mă amuză că nu mă recunoaște nimeni, iar partitura din actul doi este extraordinară. Actul întâi din Bal este foarte greu, foarte solicitant din punct de vedere fizic. Actul doi merge mai mult pe interpretare, pe actorie. În Kabaret este invers, în actul întâi este prima apariție a clovnului care are un moment mai mic din punct de vedere coregrafic, dar în actul doi este foarte mult și foarte greu de dansat pentru că acest clovn visează că dirijează o orchestră imaginară pe muzica senzațională, unică a lui Piotr Ilici Ceaikovski, un fragment din Simfonia a V-a. Momentul din Kabaret este unul extrem de solicitant. În plus, mi-a fost foarte greu să preiau rolul pe care Yvette l-a gândit pentru ea. Când dansează, ea intră într-o stare extraordinară, câteodată iese din coregrafia pe care și-a propus-o și are un plus de improvizație în fiecare seară în funcție de starea pe care o are. Eu nu mi-am permis acest lucru, îi respect coregrafia pe care a făcut-o de la premiera noastră pentru că ceea ce creează ea este unic și eu nu am atât bagaj de informație a mișcării pe stilul ei de dans ca să pot să improvizez. Acesta este motivul pentru care reproduc identic coregrafia pe care ea a stabilit-o pentru mine.

Marea Dragoste / revistatango.ro: De ce ai acceptat rolul pentru Bal? Ai zis că nu te-ai regăsit în el…

BEATRICE RANCEA: Întâlnirea mea cu Yvette s-a terminat inițial cu un refuz din partea ei, nu unul foarte ferm, dar un mare semn de întrebare legat de cum ar arăta spectacolele ei realizate de o companie antrenată pe alt tip de dans. Eu am asigurat-o că tot ceea ce va lucra cu noi voi respecta și voi duce mai departe, pentru ca spectacolele să arate din ce în ce mai bine. Acesta este riscul spectacolelor de orice tip, premiera arată bine, dar nefiind întreținute, după aceea se degradează. În momentul în care m-a întrebat dacă vreau să joc un rol important, din dorința de a o convinge să ne dea spectacolul, am acceptat, deși nici nu știam ce voi dansa prima dată. Revenirea mea pe scenă în spectacolul Yvettei a fost după opt ani. În 1990 eram convinsă că nu voi mai ajunge niciodată din nou pe scenă. Chiar dacă am mai primit invitații, nu m-am mai urcat pe scenă, dar din dorința de a avea o partitură de-a lui Yvette, am acceptat. După aceea, când am văzut ce am de dansat, a trebuit să slăbesc foarte mult. Înainte de premieră am slăbit nouă kilograme și am început să mă antrenez intens, pentru că trecuseră mulți ani de când nu mai urcasem pe scenă.

Marea Dragoste / revistatango.ro: De ce ai decis sau a trebuit să stai departe de dans atâția ani?

BEATRICE RANCEA: Pentru mine a fost un șoc foarte puternic în momentul în care am fost obligată să renunț la dans. A fost mult mai devreme decât mi-aș fi dorit și exact în momentul în care nu m-aș fi așteptat deloc la asta. Eram în pregătire pentru „Romeo și Julieta”, iar în acel moment mi se aprobaseră foarte multe roluri de către direcția Operei, roluri pentru care muncisem o viață întreagă să le realizez în acea stagiune. Drama și șocul au fost atât de mari că mi-am jurat, în 1990 că nu voi mai călca niciodată în Operă. Eu aș mai fi putut dansa ce fac și acum, spectacole de teatru-dans, spectacole în pantofi de caracter, însă în poante niciodată. Dar pe mine asta m-a caracterizat și mi se părea un compromis, drept care nu am acceptat să rămân în Operă. Roluri la pantofi de caracter aș mai fi putut să interpretez, dar nu repertoriul meu și nu repertoriul pentru care m-am pregătit de la patru ani…

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cât de grav a fost accidentul care te-a scos din scenă?

BEATRICE RANCEA: Prima dată pe scenă mi-am rupt meniscurile, chiar în spectacol, după care, în octombrie, am avut operația de scoatere a meniscurilor. Operațiile în perioada anilor nouăzeci nu ajungeau la performanțele de astăzi, în care ești recuperat imediat, pentru că sunt alte procedee tehnice mult evoluate. Proaspăt operată, nerecuperată, am plecat la evenimentele din decembrie 89. Pe 24 decembrie eram la televiziune și am căzut undeva între focuri, între armată și cei care trăgeau din vilele de lângă televiziune, iar un soldat, ca să nu fiu împușcată, m-a luat de mână și m-a aruncat la pământ. Acela a fost momentul în care mi-a rupt tot genunchiul, vrând să mă apere. A urmat o operație foarte complicată, am stat două luni și jumătate numai în spital, iar patru luni am mers numai în cârje și în cadru metalic. Nu știam dacă o să mai merg vreodată, la dans oricum nu mă mai gândeam. În momentul în care am început să mă recuperez, am intrat la facultatea de coregrafie și, după un an de creație coregrafică, am trecut la regie-teatru din dorința de a monta mai bine spectacolele de operă sau de balet. Niciodată nu m-am gândit atunci că voi ajunge în lumea teatrului și voi avea montate mai multe spectacole de teatru decât de operă. Am spus că voi reveni în operă doar ca regizor și numai pentru preferații mei, Wagner sau Mozart. Și exact așa a fost. Prima mea montare a fost „Olandezul zburător”, de Wagner, pe scena Operei din București, în 2000. După aceea am lucrat la Iași, în 2010, „Don Giovanni”, preferata mea din operele lui Mozart.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Crezi că tăria ta de caracter, rezistența ta la muncă, la efort, la stres, are legătură și cu perioada aceea?

BEATRICE RANCEA: Noi, balerinii, suntem foarte căliți. Atunci când am intrat la Regie-Teatru toată lumea îmi spunea că femeile nu au ce căuta acolo, că este o muncă specifică bărbaților. Replica mea era pe măsura a ceea ce îmi spuneau ei. Le spuneam că am trecut prin școala Operei, și nu există școală mai dură și mai exigentă! În operă disciplina este obligatorie, în sensul bun al cuvântului, pentru a pregăti un om pentru viață din toate punctele de vedere. Eu oricum aveam antrenamentul lucrului de performanță, pe care ești obligat să îl ai în Operă, dar probabil că m-au ajutat și datele pe care mi le-a dat Dumnezeu, să par puternică atunci când trebuie, cu toate că, se știe, cu cât pari mai puternic pe dinafară, cu atât ești mai fragil în interior. Probabil că toate prin câte am trecut până în anii nouăzeci, în primul rând în Operă, m-au întărit foarte mult ca putere de a duce mai departe lucrurile în orice punct s-ar afla ele.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ai spus că a fost o școală grea în sensul bun al cuvântului. N-a fost nimic și în sensul rău al cuvântului? Duritatea asta, asprimea…

BEATRICE RANCEA: Dar e tot în sensul bun, pentru că rezultatul duce spre bine. Orice demers sau orice drum, cu cât este mai greu, cu atât te călește mai mult. În dans se spune că dacă nu te doare, nu este corect. Totul conține suferință, durere fizică, pentru că toate calitățile de care are nevoie un balerin înseamnă zeci de ore de studiu, de antrenament. Nimeni nu știe că stăm zeci de minute sau chiar ore în anumite poziții, nemișcați, ca să ne facem deschiderea, ca picioarele să meargă cât mai sus. Deschidere se numește atitudinea de scenă care necesită un picior de bază și unul în aer. Într-un fel, este munca unei gimnaste de performanță, cumulată cu munca unui actor, interpret. În sport, de exemplu, ai voie să vezi efortul, dificultatea prin care trec ei la paralele, la bara fixă, la sol. Când trăiești alături de un gimnast momentul în care își ia startul pentru o săritură sau pentru ceva dificil, stai și tu cu inima strânsă și îi ții pumnii ca să poată să ducă la bun sfârșit elementul atât de dificil pe care se pregătește să îl facă. În balet nu ai voie așa ceva. În balet totul este un zâmbet, totul este relaxat, nu ai voie să transmiți că faci un efort sau că te doare în momentul în care execuți ceva.

Marea Dragoste / revistatango.ro: S-au îmbunătățit, totuși, puțin, condițiile de lucru?

BEATRICE RANCEA: Totuși, sunt alte condiții acum. Noi înainte de nouăzeci aveam niște poante îngrozitor de proaste, confecționate în Operă. Aveam răni până la os. Erau spectacole în care aveam poante pătate de sânge, pentru că trecuse sângele prin pansamentele pe care le aveam peste degete, așa de bandajate intram în spectacole din cauza rănilor pe care ni le făceau poantele improvizate în România. Atunci nu exista posibilitatea să îți comanzi. Acum facem comandă, noi procurăm produsele în operă, aducem poante de la cele mai renumite firme. Atunci ne cumpăram noi tot, nu aveam nimic pus la dispoziție de către Operă.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cât ai muncit pentru a te pregăti să apari din nou în aceste roluri din Kabaret și Bal?

BEATRICE RANCEA: Enorm! În primul rând a trebuit să țin o dietă, în al doilea rând a trebuit să mă antrenez trecând peste durerile groaznice de genunchi pe care le am din cauza accidentelor la genunchi. Am cinci operații la genunchiul stâng și lucrez cu genunchieră. Aseară, cu toată frica, am intrat fără genunchieră în spectacol, pentru că se vedea prin ciorapul de scenă și nu arăta bine personajul meu cu genunchieră.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Și este riscant, nu?

BEATRICE RANCEA: Este foarte riscant și foarte dureros. Orice intervenție chirurgicală într-o articulație, pe niște ligamente sau pe niște tendoane care sunt atât de delicate, face genunchiul să nu mai aibă stabilitate. Am avut niște dureri îngrozitoare. Mi-am dat cu o soluție care are la bază venin de viperă. Aceste soluții încălzesc foarte tare piciorul și creează un fel de anestezie locală, dar, chiar și așa, am avut dureri groaznice.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Și emoțional este foarte greu, momentul de final este devastator, am plâns și eu odată cu tine…

BEATRICE RANCEA: Este foarte greu să capeți acea stare într-un timp atât de scurt, în momentul în care primești informația de la partenerii de scenă. Nu este ca în teatru. În teatru, dacă nu ești foarte încărcat, îți poți permite o pauză din starea ta și îi poți da publicului o lacrimă. În dans ne condiționează muzica și toate stările noastre trebuie să fie raportate la timpul fizic la care te obligă ritmul muzicii.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ce folosești din experiența ta de femeie ca să poți să intri în starea aceea?