ABBA, So I say thank you for the music…

Am fost un constant, descreierat, fericit fan ABBA. Când au adus filmul “Abba” în Buzău, l-am văzut de șase ori. Ca să nu mă creadă ai mei bolnavă și să nu mă ducă la psihiatrul cu care erau prieteni de familie, am mințit. După ce l-am văzut prima oară, am bâzâit că mi-a plăcut și mai vreau o dată. Mi-au mai dat o dată 6 lei să-l văd, după care a început nebunia: am spus că s-a stricat proiectorul și că ne-a reprogramat a doua zi. A patra zi am spus că merg să văd filmul “Dacii”, iar eu m-am dus la “Abba”. A cincea zi am spus că merg să văd “Mihai Viteazul”, iar eu m-am dus la Abba.

În 2000, am fost cu Alice Năstase la Stockholm, eram acreditate la concursul Eurovision. Am spus că ne ducem să vedem trupa Taxi, dar noi ne-am dus să vedem (nu știam cum) Abba. Inerția minciunii – față de noi și de ceilalți – funcționa perfect.

Era o fantezie și deja recunoșteam granița grunjoasă a realității, știam că povestea lor și-a pus pleoapă pe pleoapă. Dar somnul acestui mit nu ne-a dezarmat. Am fugit de la conferința de presă a nemților și, cu ochii-ntr-un pliant pe care ni-l ferfenițise vântul Suediei, am ajuns la Nordiska Museet, muzeul minunățiilor nordice. Acolo era și un pavilion dedicat grupului Abba – și am știut că avem nevoie de anumite confirmări și infirmări, de contactul vizual cu o confortabilă obsesie.

Era o aripă de clădire cu pereți căptușiți de poze spectaculoase cu Abba, plus câteva camere cu vitrine unicat. Erau expuse hainele lor din concerte, pantofii, accesoriile, plus obiecte scăpate de prin valizele lor, nasturi pe care i-au pierdut în îmbulzeli, solnița cu care și-au sărat hamburgerii la Malmo, bățul de chibrit pe care au vrut să-l aprindă și s-au răzgândit.

Hainele lor ne-au capturat privirile, poate și pentru că ne-au smintit niște preconcepții. Am realizat cât erau de mici, cu toții. Deși înăltuțe amândouă, fetele aveau șolduri înguste și fund mic, cel puțin asta atestau pantalonașii lucioși din vitrinele de la Nordiska Museet. Le știam apetisante, dar la TV percepția e alta și ni se păruseră mai planturoase. Doamne, și când mă gândesc că trăiau numai cu fast-food… (să le urăsc din invidie?… să le iubesc din admirație?). Purtau foarte puțin și la pantofi, pentru înălțimea lor. Talpa de păpușă ne-a târât spre bănuiala că se automutilau în încălțări prea mici pentru tarsienele și metatarsienele lor.

Băieții nu erau așa de înalți pe cât ni-i imaginam în visuri interzise, adolescentine. Judecând după cămășile lălâi pe care le știam de la televizor, din emisiunea lui Vornicu, îi credeam interminabili. Dar când le-am văzut veșmintele în vitrinele etanș, ni s-au părut sărăcuțe, mititele, modeste. Erau așadar fragili cu toții, cu osatură fină, tapetați în satin – roz și albastru, preponderent.

La final, când am reușit să ne strunim maxilarul, după repetate, extatice uimiri, am intrat la un film despre “ce-a fost după”. Un tabu demontat șurub cu șurub. Filmul documentar prezenta povestea Abba de după dizolvare. Nu-mi ascund decepția că se vorbea de fapt numai despre destinele celor doi bărbați, Bjorn și Benny. Ei erau acești minunați, geniali, puternici, recăsătoriți, relaxați, emancipați, remarcabili. Despre fete – mai nimic. Am ghicit atunci un dureros traseu descendent, omis cu delicatețe din comentarii.

După ce am plecat de la muzeu, cineva ne-a spus că “întâmplător” Agnetha este în Stockholm (din tonul mesagerului, am dedus că de fapt are o reședință mai mult sau mai puțin secretă în alt oraș sau în altă țară) și că stă la Grand Hotel. În fața clădirii, am inventariat ferestrele cu pupilele dilatate de o speranță ineptă. N-am văzut-o pe Agnetha, cred.

Spun “cred”, pentru că, săptămânile trecute, am văzut pe un post TV american un reportaj trăsnet despre o scurtă reunire Abba, pentru un documentar. La un moment dat, am văzut “blonda” și am studiat-o cu o curiozitate dureroasă. Îmbătrânise frumos. Slabă, modernă, sportivă, dar hărțuită de riduri. Adevăratul șoc avea să vină atunci când am văzut subtitrarea: Anni-Frid. Nu era blonda, era “roșcata”, vopsită între timp blondă! La fel de platinată ca și blonda originală! Abba are, acum, două blonde – iar constatarea m-a făcut și să râd, și să meditez facil, cu multe truisme la modă, asupra vieții și sarcasmului și culorilor în general.

Agnetha (blonda de demult) are 56 de ani acum, iar Anni-Frid are 61. Sunt tunse la fel, vopsite la fel, au aceeași înălțime și vorbesc absolut la fel – cu puține cuvinte și multe zâmbete escortate de riduri bulversante. Dar am înțeles din documentar că nu mai sunt nici măcar prietene…

Băieții s-au îngrășat, au îmbătrânit, sunt ca doi Moși Crăciuni fără sanie, rotofei și plăcuți, dar cu toții blazați, dramatic conștienți că o Abba redivivus ar fi o parodie. Este și motivul pentru care au refuzat, cu ani în urmă, un miliard de dolari (ați citit corect), oferiți pentru a se reuni într-un turneu.

Am auzit zvonuri că, după refuzul lor, un cardinal a dat cu cipilica de pământ și-a strigat către cer că el ar fi acceptat (și Dumnezeu n-avea cum să se supere pe el, la asemenea sumă), iar Celine Dion a gâfâit ușurată.

A fost momentul în care am înțeles că anumite lucruri nu se pot opera, resuscita, salva, cumpăra. Că acești patru oameni au ales decența realismului, că au știut că epoca lor s-a închis silențios, că orice revenire ar fi un dezastru. Că legendele trebuie păstrate în scrin, că scrinul trebuie păstrat în camera cu draperii grele, că draperiile grele trebuie să rămână nemișcate, ca să nu ridice praful..

Cei patru magnifici:

“One Night In Bangkok” – Benny rămâne un fenomen

Benny Andersson, roșcatul bărbos al trupei Abba, s-a născut în Stockholm, la 16 decembrie 1946. Din neliniștită pruncie, i-a plăcut (evident) muzica. În 1964, când avea 18 ani, a intrat în trupa Hep Stars, care a devenit faimoasă cu piesa “A Tribute To Buddy Holly”. Benny a compus muzica, iar Bjorn Ulvaeus, pe care l-a cunoscut în 1966, a scris versurile. În 1969, Benny a părăsit trupa – grație prieteniei cu Bjorn, când au început să compună piese împreună și să spargă topurile, între 1969 și 1972.

În 1974, Benny și Bjorn au fondat, împreună cu Anni-Frid și Agnetha, trupa Abba.

După ce destinul lor comun s-a năruit lent în 1982, cei doi bărbați au fost contactați de Tim Rice, care se despărțise de celebrul lui partener Andrew Lloyd Webber. Le-a propus să scrie un musical pentru Broadway. O poveste de dragoste pe fondul Războiului Rece.

Așa s-a născut show-ul “Chess”, care a ademenit pe Broadway milioane de foști și actuali fani. Concomitent, au scos un album cu piesele din acest musical, iar două dintre ele, “One Night In Bangkok” și “I Knew Him So Well”, au ajuns hituri zgomotoase, bănoase, fabuloase.

După acest reviriment aparte, Benny a fost motivat de propria sa glorie, a continuat până azi să compună și a ajuns să scrie inclusiv simfonii clasice, deși cultura lui muzicală propriu-zisă nu e eclatantă, ci ține mai mult de spiritul autodidact și de fler.

Bjorn a renunțat la facultate pentru muzică

Bjorn Ulvaeus s-a născut la Gothenburg, la 25 aprilie 1945. La 11 ani, știa deja să cânte la chitară. Împins de la spate de o energie benefică, a fondat, împreună cu trei colegi de școală, trupa West Day Singers, cu care au pornit un turneu prin Europa. Când s-au întors, s-au căpătuit cu un contract frumușel cu casa de discuri Polar Music – moment la care au schimbat numele trupei în Hootenanny Singers.

Bjorn s-a apucat să studieze Dreptul la Universitatea din Stockholm, dar când l-a întâlnit pe Benny Andresson, în 1966, a renunțat la facultate, tentat de gloria musicală și de proiectele comune. Ca și Benny, după succesul cu musical-ul “Chess” (creat după despărțirea de Abba), Bjorn a avut o traiectorie fericită, bănoasă, comodă. Ba chiar actualmente e cel mai răsfățat de situație, e autorul musical-ului “Mamma Mia” (scris în 1999), în care a folosit remixuri după hiturile Abba, musical care se joacă de ani de zile în SUA și Canada (și nu numai) cu casa închisă, e show-ul de referință al romanticilor moderni, cu un succes comparabil cu legendarul “Cats”, al lui Andrew Lloyd Webber. Bjorn a avut diplomația și inspirația de a dedica acest show incendiar aniversării a 25 de ani de când Abba a câștigat Eurovision-ul, cu melodia “Waterloo”… Care, știți deja, a fost declarată cea mai bună piesă a Eurovisionului din ultimii 50 de ani. Festivitatea preluată și de televiziunea noastră națională a avut o audiență enormă, iar la momentul votării, milioane de români au pus mâna pe celulare și-au votat. Cei pe care-i cunosc eu au votat, cu folos, pentru Abba.

Blonda Agnetha, “The Goddess of Glam”

Agnetha Fältskog – Anna, s-a născut pe 5 aprilie 1950, într-un mic orășel din Suedia. Tatăl ei conducea un local de spectacole pentru amatori, deci de mică fusese învățată cu viața de scenă. La 5 ani scrie primul ei cîntec, “Two small troll” (Doi troli micuți). În 1965 începe să cînte alături de o orchestră de dans iar dupa alți doi ani înregistrează primul ei album solo. Piesa “I was so in love” (Eram atît de îndrăgostită), scrisă chiar de ea, ajunge în topul celor mai bune vînzări, în nici două săptămîni. Începe să fie invitată la emisiuni de televiziune și chiar participă la un turneu de muzică folk, în Suedia. În 1971 obține rolul Mariei Magdalena în versiunea suedeză a operei rock “Jesus Christ Superstar”, iar vocea și talentul ei actoricesc rețin atenția criticilor. Tot în 1971, Anna îl întîlnește pe Björn Ulvaeus, ce-i devine iubit, apoi soț și partener în noua trupă ce avea să se nască, alături de Benny Andersson și Frida Lyngstad.

Dar pînă ca trupa ABBA să devină din proiect, realitate, viața de familie a Agnethei urma un curs firesc. În 1973 se naște fetița lor, Linda. Succesul din 1974 al trupei ABBA, n-o copleșește pe Agnetha. Blonda diafană avea ambiție și un temperament puternic, fiind convinsă că poate îmbina cu ușurință cele două vieți: cea de familie și cea de scenă. Cei doi își împărțeau viața între lucrul în studio, compoziție, coregrafie și timpul petrecut în familie. Ei erau jumătatea pașnică a grupului și nu agreau petrecerile și viața de noapte. Spre deosebire de Frida și Benny, nu erau cheltuitori, iar în locul excursiilor exotice preferau să-și petreacă timpul acasă. Singura “excentricitate” a Agnethei era factura telefonică imensă datorată convorbirilor zilnice cu bunica sa.

Agnetha era ambițioasă și perfecționistă. “Dacă acum 8-9 ani totul era ca o joacă, acum așteptările sînt mari. Nici un artist nu e suficient de important sau de talentat pentru a sta relaxat. Trebuie muncit în continuu și Dumnezeu e martor că noi, în ABBA, am muncit…”, declara ea. Iar lecțiile de canto, de două ori pe săptămînă, lecțiile de coregrafie, atenția acordată vestimentației și imaginii, au dovedit ca succesul fulminant al trupei a fost rezultatul unei munci susținute. Dar deși frapa prin aparițiile ei de o frumusețe și o strălucire ce lăsau fanii fără glas, Agnetha era deranjată de atenția exagerată pe care presa și publicul o acordau look-ului și imaginii ei, în detrimentul detaliilor privitoare la muzică. Întrebările despre haine, bani, taxe și preferințe o enervau, dar în ciuda împotrivirilor ei presa o denumise Zeița Glamului. Costumele de scenă, create de un cunoscut designer suedez, Owe Sandsträm, i-au creat faima de cîntăreața cu cel mai sexi fund din muzica pop. Mai presus însă de o frumusețe răvășitoare, Agnetha era o profesionistă desăvîrșită. Deși Björn și Benny erau compozitorii trupei, Agnetha era singura capabilă să scrie notele muzicale.

În 1979, vestea tristă și neașteptată a divorțului dintre Agnetha și Björn, a rupt imaginea de familie perfectă a celor doi și a ridicat primele întrebări privind viitorul trupei. În ciuda declarațiilor că nimic nu se va schimba pe plan muzical, divorțul lor a marcat începutul declinului. Agnetha și-a reluat, în paralel cu proiectele trupei, cariera solo. În 1982, a debutat ca actriță într-un film suedez. În 1983 a înregistrat primul ei album solo în limba engleză, ajungînd ca, în 1987 să aibă trei albume solo, care s-au bucurat de succes în Suedia. Dar magia ABBA rămăsese, undeva, în urmă. În 1996 apare o compilație a celor mai bune piese solo ale Agnethei, precum și cartea biografică “As I Am” (Așa cum sînt). În 2004, la fel de frumoasă, Agnetha revine cu un disc nou, “My Colouring Book”.

Frida, “Norway’s gift to Sweden”

Părul bogat al Fridei este, de fapt, brun – roșcat, însă ecranele alb-negru ale televizoarelor noastre din anii ’70 ne-au privat de șansa diferențierii. Pentru noi era bruneta de la ABBA și așa ne-a rămas în memorie și în suflete. Numele ei adevărat e Anni-Frid Lyngstad. A fost numită “Norway’s gift to Sweden” (Darul Norvegiei pentru Suedia) deși n-avea nici 2 ani cînd familia sa a emigrat. Frida s-a născut la 15 noiembrie 1945 în Navrik, un oraș din apropierea Cercului Arctic, din iubirea fugară dintre un soldat german și o tînără norvegiană. Soldatul s-a întors în Germania natală la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, iar mama, blamată de oamenii orașului că făcuse un copil cu inamicul, a fost nevoită să părăsescă țara, împreună cu familia, și să se stabilească în Suedia. La puțin timp mama Fridei moare, fetița de doi ani rămînînd în grija bunicii.

Reîntîlnirea dintre Frida și tatăl său s-a produs tîrziu, în 1977, cînd o anume Andrea Buchinger, citind în revista Bravo biografia Fridei, ajunsă deja un star, a observat că unchiul ei are același nume cu cel al tatălui dispărut al divei. Alfred Haase a recunoscut public că în 1945 a avut o aventură cu o tînără norvegiană, Synni Lyngstad, iar Frida este fiica sa.

Debutul pe scenă, al lui Anni-Frid s-a produs în 1957, în timpul unui eveniment caritabil. În 1961 cînta deja într-o formație suedeză cînd îl cunoaște pe Ragnar Frediksson, primul ei soț. Împreună au avut doi copii, Hans și Lise-Lotte, iar în 1964 Frida și Ragnar formează propria lor trupă, “Anni-Frid Four”.

Pe 3 Septembrie 1967, Suedia a făcut trecerea oficială de la circulația pe partea stîngă, la cea europeană, pe partea dreaptă. Era, de asemenea, ziua finalei concursului de talente New Faces. Televiziunea Suedeză a organizat apariția live a cîștigătorului acestui concurs în show-ul special ce marca schimbarea majoră de trafic. Cîștigătoarea, în vîrstă de 21 de ani, a fost Anni-Frid.

Cariera sa de cîntăreață solo începuse să se contureze, deși nu înregistrase cu nici o melodie vreun succes răsunător la public. Colabora cu nume mari ale muzicii suedeze, participa la turnee importante iar presa și criticii de specialitate aveau numai cuvinte de laudă despre ea.

În martie 1969, Frida participă solo la selecția din Suedia pentru Eurovision. Pierde, dar piesa ei ajunge în Top Ten-ul suedez. Tot în primăvara lui ’69 îl cunoaște pe Benny Andersson. Cei doi devin un cuplu, iar Benny va fi producătorul înregistrărilor ei pentru casa de discuri EMI. Albumul intitulat “Frida”, lansat de EMI în 1971, nu a fost, însă, un succes. În 1972, înregistrează ultimul single solo pentru EMI și-și ia numele de scenă Frida.

Între timp, întîlnirea dintre Benny Andersson și Anni-Frid Lyngstad, pe de o parte, și Björn Ulvaeus și Agnetha Fältskog, pe de altă parte, avusese deja loc, iar primele proiecte prinseseră contur. Povestea ABBA avea să înceapă și pentru Frida. Ultimul ei album solo în limba suedeză, lansat în perioada ’74-’75, cînd fenomenul ABBA explodase, avea să fie, la rîndu-i, un imens succes.

Cu ABBA, Frida va scrie o pagină importantă din istoria muzicii pop. Vocea ei acoperă partea solistică principală din hit-uri devenite clasice, precum “Fernando”, “Money, Money, Money”, “Knowing me, Knowing you”, “Super Trouper” și “I have a dream”.

Benny și Frida se căsătoresc în 1978 și divorțează în 1981, la doi ani după divorțul dintre Agnetha și Björn.

În 1982, după destrămarea trupei ABBA, Frida înregistrează primul ei album solo în limba engleză, produs de Phil Collins, a cărui fană declarată este. A urmat un altul, care însă n-a avut succes, iar apoi 12 ani de tăcere. 1987 a fost anul în care Frida și-a anunțat oficial retragerea din activitatea muzicală și chiar a trimis scrisori fan-clubului ei, cu rugămintea de a se desființa. În următorii ani Frida, devenită bunică, s-a dedicat luptei alături de organizații ecologiste din Suedia. În 1992 s-a măritat cu prințul german Ruzzo Reuss von Plaulen. Prietenă bună cu familia regală suedeză, Frida a interpretat piesa Dancing Queen, la a 50-a aniversare a Reginei Silvia, în 1993.

Contrar așteptărilor, în 1996 Frida revine în studio și înregistrează un nou album în limba suedeză. Albumul conține și un single în duet cu Marie Frediksson de la Roxette. Pentru o altă melodie de pe album, Frida și-a dorit un duet cu fosta ei parteneră de la ABBA, Agnetha, însă aceasta a refuzat.

În 1999 prințul Ruzzo, soțul Fridei, moare de cancer, după ce, doi ani mai devreme, altă tragedie marcase viața Fridei: fiica sa Lise-Lotte, în vîrstă de 30 de ani, fusese ucisă într-un accident de mașină. Era anul lansării la Londra a musicalului ABBA-“Mamma Mia!”, dar Frida Lyngstad n-a putut participa.