fbpx

Alex. Stefanescu – Miezul de aur al casniciei mele

de

Sunt casatorit cu Domnita de 42 de ani. Si inca nu ne-am plictisit unul de celalalt. Orele pe care le petrec cu ea – discutand, facand cumparaturi, uitandu-ne impreuna la un foc aprins in gradina noastra, – mi se par ore salvate, nu pierdute. Daca o intalnesc vreodata pe strada, intamplator, ma bucur ca si cum as fi castigat la loto.

Vacantele petrecute in fiecare an, din 1978 si pana in prezent (iar daca voi trai, si in viitor) la Casa de Creatie si Odihna a Scriitorilor (acum: Vila „Zaharia Stancu”) de la Neptun sunt miezul de aur al casniciei mele. Departe de rude, de vecini, de colegii de serviciu, de obligatiile zilnice, de griji si obsesii, numai eu si Domnita, intre cer si mare, ca in visurile mele din tinerete, traiesc acolo fiecare moment intr-o stare de beatitudine.
Cand eram tineri plecam la mare cu trenul, dar din 1982, cand ne-am luat masina si permise de conducere, mergem cu masina. Pregatirea plecarii este un ritual, mai expeditiv indeplinit de mine, cu o zi inaintea plecarii, mai minutios de Domnita, pe parcursul unei intregi saptamani. Apoi, in ziua stabilita, iesim cu bagajele din casa. Ne asezam palariile de soare undeva, la vedere, sub geamul din spate al masinii, ca pe niste drapele ale vacantei. Sa stie toata lumea unde mergem! (…Inclusiv spargatorii de locuinte, interesati de asemenea informatii!)
Ajunsi la destinatie, ne instalam cu placere in apartamentul pentru care avem rezervare. Momentul inaugural este intinderea franghiei de rufe pe balcon (treaba barbateasca, de care, cu un aer de initiat, ma ocup eu).
Imi place foarte mult biroul din lemn masiv, gandit astfel incat sa-ti fie cu adevarat de folos, cu sertare la indemana, cu etajere in stanga si in dreapta pentru fise, cu un tub de neon incorporat intr-un fel de frontispiciu al biroului, din care lumina se revarsa exact pe foaia alba de hartie din fata ta. Nicaieri, in nici un hotel din lume, nu am mai vazut o masa de scris atat de ingenios adaptata scopului ei.
Diminetile la mare sunt de neuitat; am sa le tin minte, sunt sigur, si pe lumea cealalta, pentru ca prea m-au incantat.
Este vorba de ore petrecute pe plaja (putine) si in mare (multe), cu Domnita, care inoata cu placere si pe distante mari. Suntem Adam si Eva. Marea imi trezeste amintiri vechi de milioane de ani, de pe vremea cand viata abia incepea sa se infiripe in apele ei in continua reasezare („Marea, aceasta neasezare de veci a materiei…” – Ion Gheorghe). Apoi, dupa un timp de lasare in voia valurilor, simt cum identitatea mea se dizolva in apa grea si matasoasa si aceasta dispersare ma elibereaza, ma face fericit. Dar si mai fericit ma face fericirea Domnitei, fata de care intotdeauna m-am simtit vinovat ca n-am putut s-o protejez mai bine de uratenia vietii.
In unele seri facem cu prietenii nostri din randul scriitorilor adevarate betii de ras. As putea sa scriu o carte intreaga despre jocurile si farsele inventate de scriitori la Neptun, despre duelurile de ironii, despre concursurile spontane de umor desfasurate pana noaptea tarziu pe terasa care da spre mare.
Am sa aleg un singur exemplu dintre sutele posibile. Intr-o vara, Domnitei i s-au furat chilotii (din componenta unui costum de baie) pusi la uscat pe sfoara de pe balcon (locuiam la parter, dar si la parter sunt un fel de balcoane). Regretatul poet Adi Cusin s-a oferit sa ne ajute sa-i cautam si i-a cerut Domnitei datele de identificare ale micului, dar atat de necesarului obiect de vestimentatie. Domnita i-a spus: „portocalii, cu un chenar alb”.. . Iar detectivul improvizat si-a inceput actiunea de investigare, in prezenta scriitorilor transformati in spectatori. Iata cum proceda Adi Cusin: De cate ori trecea o femeie pe alee, o oprea politicos, ii ridica fusta, se uita la chilotii ei, apoi ii comunica Domnitei: „nu sunt astia”. Femeile oprite ramaneau bineinteles stupefiate, unele nu ezitau sa-i dea o palma lui Adi Cusin, iar noi, spectatorii, cu o totala lipsa de sensibilitate fata de indignarea lor, radeam de fiecare data pana la lacrimi. Totul s-a terminat in momentul in care sotul uneia dintre doamnele supuse examinarii, aflat cu cativa pasi in urma ei, s-a repezit la Adi Cusin, care insa a devenit pe loc un bun alergator si a batut recordul mondial la suta de metri.
O tin minte pe Domnita razand in plin soare. Cand va fi sa mor (eu voi muri, bineinteles, primul, pentru ca asa e politicos din partea unui barbat, sa intre primul intr-un loc necunoscut si abia dupa aceea sa vina si femeia care il insoteste), ma voi gandi la Domnita mea, cea de atunci. Si imi voi spune, ca o ultima remarca in legatura cu viata noastra impreuna: ce frumos a fost!

 

Categorii:
Personalitati

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.