Mi-ar fi plăcut să am pentru povestea asta un început frapant. Cu mine, călătoare prin lume, aflând subit şi neaşteptat că voi avea un copil, undeva într-un deşert sau într-o junglă, şi, iată, voi întrerupe excursiile şi mă voi bucura de copilul surpriză. Sau să fiu o cântăreaţă în plină carieră care îşi va dezamăgi fanii cu absenţa ei. Dar, ce să zic… nu. O să scriu o poveste plictisitoare despre o mamă ca oricare altă mamă şi despre cum s-a schimbat ea într-un an, cât nu se schimbase în primii (aproape) 30. Nici lui Făt Frumos nu i-a ieşit aşa bine.
Sarcina
Am aflat că sunt însărcinată, fără surpriză şi fără păcăleală, pe 1 aprilie 2015. Aşteptasem şi cu o lună în urmă, şi plânsesem că nu s-a întâmplat. Plânsesem cu vinovăţie, gândindu-mă la toate femeile care încearcă ani şi ani la rând, dar nu le puteam cere lor voie să plâng, dacă eu aşa am vrut. Zece zile mai târziu am primit cel mai frumos diagnostic de până atunci: „embrion unic intrauterin”. Măsura 17 mm. Când am ajuns acasă, mi-am măsurat o unghie cu ruleta. Părea de necrezut, eu nu mai aveam răbdare, voiam să-mi crească burta şi să merg să cumpăr hăinuţe.
Aşa cum nu e greu de ghicit, copilul meu a fost dorit, aşteptat şi planificat. Cred că mania asta modernă de a ţine totul sub control, de a calcula la centimă fiecare acţiune pe care o facem se naşte din frică. Şi ne răpeşte nişte bucurii. Ale neprevăzutului. Când am rămas însărcinată, eu uitasem deja să mă las surprinsă. Am calculat şi planificat absolut tot, tot, tot, ca un hamster bătrân uitat pe rotiţă. Eram căsătorită, aveam asigurare medicală bună, aveam un credit la bancă regulamentar, eram sănătoasă, îmi reparasem dinţii, mă lăsasem de fumat, slăbisem puţin. Pentru astea pot fi încadrată ca oarecum responsabilă, deci hai să le mărturisesc pe următoarele: am calculat intervalul în care trebuie să rămân astfel încât acel embrion unic intrauterin să fie născut în zodia Scorpionului şi să fie băiat! Am născut o fată Săgetător. Asta spune multe despre cât i-a păsat universului de planurile mele. Aveam o listă cu 10 nume de băieţi şi niciunul de fată. Credeam că o să-mi fie greu să aleg un nume de pe listă, dar la fel de greu a fost, de fapt, să aleg un nume de pe nicio listă! Tot la planificare te îmbie şi presiunea celorlalţi. Mamele din generaţia mea sunt, de cele mai multe ori, conduse în acţiunile lor de frică, vină şi ruşine. Ne e frică de judecata celorlalte mame. Ne simţim vinovate când facem altfel decât “cum trebuie” şi, evident, ne e ruşine cu asta. Eu am ales să stau acasă doi ani, de fapt un an si 10 luni, atât se calculează conform legii. Ştiu mame care se simt vinovate că au ales la fel, pentru că, simt ele, au pus pe pauză toată strădania de până atunci de la serviciu, ştiu şi mame care s-au întors mai devreme şi tot vinovate se simt, pentru că au lăsat copilul cu altcineva. Şi eu credeam că nimeni nu poate îngriji copilul mai bine decât mama şi că mai mult timp înseamnă mai bine. Acum cred asta doar pe jumătate. Depinde de mamă şi depinde de copil. Cred mai mult în timp de calitate şi cred şi în nevoia fiinţelor umane de socializare. A tuturor fiinţelor. După un număr de luni, mamei începe să îi lipsească compania adulţilor, iar copilaşul îşi doreşte să exploreze şi alt spaţiu, în compania altor fiinţe la fel de mici ca şi el. Nu cred însă în reţete universal valabile, cu vârsta ideală pentru ceva, orice… grădiniţă, oliţă, înţărcat. Reacţiile vor fi aşa: „Aaaa, stai acasă doi ani, îţi permiţi, eşti gospodină acuma…” sau „Cum, deja te-ai întors? Şi ăla micu’? Cred că suferă cumplit după tine, vezi că o să-ţi răcească des!” Eu nu am ajuns încă în acest punct simbolic al primei părăsiri a cuibului, dar înghit în sec.
M-a lovit şi pe mine judecata celorlalte mame încă din sarcină. Adaptează-te şi supravieţuieşte! Oricat de bine informată eşti ca gravidă, este imposibil ca afirmaţiile aruncătorilor cu părerea din jur să nu înfigă un sâmbure de îndoială în creierul tău.
Nicio gravidă nu este informată impecabil, indiferent de părerea ei despre asta. Cam asta a fost în cazul meu. Primul duş rece: când am avut copilul în braţe și am înțeles că tot ce ştiu se aplică prea puţin.
Primul duel s-a purtat între naştere naturală versus cezariană. Decât să spui cu voce tare într-o adunare de mai mult de două femei, fără să te numeri şi pe tine, că vei naşte prin cezariană la cerere, mai bine intri într-o cuşcă cu lei cu mâinile goale, mirosind a friptură. Apreciez grija celorlalte femei pentru copilul meu, am o mică obiecţie, totuşi, atunci când vor să îl apere de mine. Şi mai este un lucru al cărui sens îmi scapă. Dacă spun că o să fac cezariană la cerere, primesc două palme şi un ciucure de argumente: copilul o să fie bolnăvicios, sensibil şi cu imunitatea la pământ, creierul nu e dezvoltat complet şi deci, sunt şanse să fie şi prostuț, iar eu sunt o mamă inconştientă, egoistă şi, practic, o non-femeie, pentru că nu-mi îndeplinesc menirea, aceea de a mă perpeli în chinurile facerii. Însă, dacă aş fi nevoită să fac cezariană din „n” motive medicale, atunci e ok. Doar sunt atâţia copii născuţi aşa, care sunt şi premianţi, şi sănătoşi. Chiar ele cunosc câţiva. Şi, până la urmă, e important ca mama şi bebe să fie bine, nu cum a fost naşterea. Deci? Ca să împac şi capra hotărârii mele, şi varza îndoielii, am făcut o cezariană la cald, după ce s-a declanșat travaliul. Am ales operaţia din motive pe care nu trebuie să le explic nimănui, pot doar să spun că am vrut să aleg eu locul în care urma să fiu tăiată…
A fost, oricum, destul de greu să trăiesc transformările sarcinii în sine, iar la toate astea s-a adăugat puzderia de sfaturi pe care nu le-am cerut. Și nici măcar asta nu a fost cel mai rău, cel mai rău şi mai rău a fost când eram pusă la zid pentru bietul motiv de a avea altă părere. Păreri pe care, oricum, mi-am rezervat dreptul de a mi le schimba, aşa cum s-a şi întâmplat, de altfel. Iar dacă sfaturile mai veneau şi de la femei care nici nu erau mame, erau reţeta unui fiasco sublim.
Aş putea să fac un clasament al lucrurilor care m-au enervat în sarcină. Părerologii de meserie i-aş situa cumva deasupra tuturor, pentru că sunt obligată să păstrez locul I pentru burtă, deși eu mi-am iubit mult burta. Făceam mândră poze din profil, era pentru prima oară în viaţă când purtam mulat fără să-mi pese dacă eram balonată, dar acum, serios… mă ridicam greu din pat, nu prea mă puteam apleca, nu mă mai puteam încălţa, era aproape o probă de gimnastică să-mi tai unghiile de la picioare, chiar şi uitatul în oglindă la propriul fund era o mişcare solicitantă. Nu mă puteam apropia prea mult de obiecte, nu încăpeam prin anumite locuri, dansul era o balansare caraghioasă şi, peste toate astea, venea şi momentul critic în care nu mai ştiam sigur dacă eram mai lată din faţă sau din profil. Pe gloriosul loc doi aş pune sânii. Multe femei trec asta la avantajele sarcinii, mie nu mi se pare aşa, cine a purtat măsura C la sutien înainte de a rămâne gravidă ştie despre ce vorbesc. Sunt grei, incomozi, obligă la purtarea sutienului, pot să devină inestetici, hainele nu mai cad bine şi tot aşa…De la locul trei în sus totul devine o masă pâcloasă de incomodităţi şi dezavantaje. Trebuia tot timpul să aproximez distanţele pentru a estima dacă fundul meu încape prin anumite locuri. Singurul criteriu după care îmi alegeam hainele devenise “să mă încapă”! Vorbeşte cineva care a luat aproape 25 de kilograme în sarcină.
Naşterea
Am vrut să nasc cu un doctor femeie, am ales atent, şi am legat o relaţie de, nu-i aşa, încredere, de-a lungul sarcinii. Am planificat când o să nasc, prin cezariană (cum altfel?). Am născut cu un doctor bărbat chemat de acasă în toiul nopţii, doctoriţa mea fiind plecată din ţară. Când am vorbit ultima oară la telefon, mi-a zis că dacă mai rezist o zi, se întoarce şi nasc cu ea. Şi ei îi plăcea să planifice. Am născut la 40 de minute după conversaţia asta şi era cât p’aci să o fac natural, lucru care nu ar fi fost chiar aşa rău, zic eu cu mintea de acum. Îmi amintesc vag cum aşteptam în preoperator şi număram secundele contracţiilor. Mă ustura foarte rău mâna cu branula, iar asistenta insista să completez nu ştiu ce formular. Tremuram şi apa îmi curgea pe picioare. Soţul meu îmi trimitea, din hol, mesaje pe whatsapp: „Să ştii că eu sunt bine, dacă te întrebi cum mă simt”. Îmi venea să ies să-l pocnesc, dar nu mă ţineau picioarele şi îmi era foarte frig. Nu mă gândeam la nimic sau cel puţin nu la ceva de care să-mi amintesc acum. Apoi a venit un doctor cu părul alb şi m-a întrebat câţi ani am. 28, am zis. Mi-a răspuns să nu mă tem, că el face cezariene de 38. Apoi am văzut anestezista care mă strângea şi mă punea să spun zilele săptămânii. Un cearşaf verde, un ceas pe perete, o lampă mare şi cineva care m-a întrebat ce nume să treacă pe brăţărică. Gabriela, am zis. Gabriela să fie.
Am simţit când a scos-o, sau poate doar mi-am imaginat din cauză că am auzit ţipătul. Mi-au lipit-o de obraz, înfăşată fedeleş, cu căpşorul perfect rotund şi ochii strânşi. Ardeam de nerăbdare să-i văd faţa, pentru că la nicio ecografie nu a stat la poză. Dar atunci nu mă gândeam la asta, iar apoi am uitat la ce mă gândeam. Aveam ambele mâini conectate la niste fire şi cine stătea la capul meu îmi zicea „nu mai trage, nu mai trage”. Cred că am încercat să o ating. Mi-au adus-o în braţe şi la sân o oră mai târziu, la terapie intensivă. A supt pentru prima oară, iar mie mi s-a părut totul atât de uşor. Era 00:04. Am crezut că totul s-a terminat. De fapt, abia începuse.
Copilul
Practic, după ce m-am dumirit din anestezie, am realizat uşurel-uşurel că hormonii mei sunt plecaţi să fluture steguleţe galbene pe câmpii, iar eu mă întrebam neacademic „ce naiba fac eu acum?”… Ţelul meu pe termen mediu şi lung era să mă dau jos din pat şi să ajung la baie, fără să mă ţin de suportul perfuziei. Primeam mesaje de felicitare, toată lumea punea întrebări şi aştepta răspunsuri, mie îmi căzuse pachetul de şerveţele şi mi-am şters nasul cu mâna, pentru că nu m-am putut apleca după el.
Prima provocare a lumii de dincolo de salon – coborârea scărilor maternităţii. Nici nu am avut idee cât de des îmi foloseam muşchii abdominali şi cât de mult îmi trebuie, până nu mi i-a tăiat cineva transversal. „După şapte zile eşti ca nouă!”, aşa mi-a zis doctorul când am plecat. După şapte zile am putut să mă ridic de pe toaletă fără să mă ţin de pereţi. Parcă… dar oricum, nu toată lumea care trece printr-o operaţie primeşte un premiu aşa frumos cum am primit eu…
În orice caz, eu aveam planuri şi pentru acasă. De prima noapte mi-a fost cel mai frică. Dar ea a dormit reprize de trei ore cu precizie de ceas elveţian multe săptămâni la rând. Dacă aş fi ştiut să mă bucur şi să profit de ritmul ei, m-aş fi recuperat mult mai repede. Dar eu eram pierdută în calcule şi notiţe. Aveam un caiet în care scriam cât timp stătea la sân şi între ce intervale, câte scutece schimbam şi alte detalii pline de sens… Păstrez şi acum caietul, ca pe o dovadă vie a legării mele la cap fără să mă doară. Pentru început planificasem să ne mutăm toţi trei în camera ei. Ea în pătuţ, aşa am hotărât eu că va dormi, iar noi pe canapea. I-am luat pătuţ de lemn, l-am vopsit noi cu vopsea ecologică, în trei straturi, două că aşa se recomandă, iar al treilea ca să ne simţim noi părinţi responsabili. Avea volan decorativ, apărători, trei rânduri de aşternuturi călcate şi pe faţă şi pe spate, saltea de cocos învelit în burete antialergen. Din ziua a 14-a, adică prima zi în care am putut eu să mă întorc cu uşurinţă de pe spate într-o parte, a dormit lângă mine în pat, pe un scutec de finet de şapte lei. Folosesc şi acum pătuţul pe post de cuşcă pentru pluşuri. Dar eu planul l-am avut.
Planificasem ca tatăl ei să stea acasă cu noi două săptămâni, ca să mă ajute. Acum urăsc fraza asta, mi se pare de-a dreptul umilitoare, de parcă tatăl este redus doar la asta, la ajutor pentru mamă, ca şi când n-ar fi şi el părintele copilului său. Dar atunci aşa credeam, că datoria lui este să MĂ ajute. Şi el făcea tot ce trebuia făcut. Apoi, în disperarea mea după control, am început să-l dau la o parte, insistând să fac eu totul, ca să mă simt o mamă bună. O mamă bună, dar epuizată. Şi dacă cineva îşi imaginează că apoi am cerut frumuşel ajutor şi ne-am reconectat într-o clipită, se înşală. Din străfundurile oboselii mele cronice, am început să îi reproşez că doar eu şi el nu… iar el a devenit cum altfel decât confuz… Suntem ok acum, după ce am făcut eforturi să recuperăm etapele. Eu mă străduiesc să accept că lucrurile sunt bine, chiar dacă nu sunt făcute de mine, iar el se străduieşte să înveţe diferenţa dintre dresuri şi şosete.
Am mai planificat să nu primească suzetă pentru că strică ataşarea şi implicit alăptarea. Am vreo opt prin casă acum şi încă mai cumpăr. Aş putea să scriu cum am planificat botezul sau primul concediu, dar cred că s-a înţeles ideea. Am înţeles până şi eu. E clar, de multe ori facem planuri ca să avem ce schimba sau la ce renunţa şi indiferent de părerea pe care o are o gravidă despre cunoştinţele ei, nimic, dar absolut nimic nu o poate pregăti cu adevărat pentru ceea ce urmează. Eu am citit despre alăptare atât de mult, încât aş putea să scriu o teză de licenţă, am fost la cursuri şi la conferinţe, am văzut filmuleţe şi tutoriale, practic mai aveam puţin şi făceam şi cursurile de consultant. În perfect acord cu părerea universului despre planurile mele, nu am reuşit să alăptez în maternitate decât de trei ori, am făcut vreo două mastite, mă mulgeam şi îi dădeam laptele meu cu biberonul până mi-au trecut ragadele, şi nu au trecut uşor, am fost dependentă de calmante vreo trei săptămâni. Am încercat de toate, de la creme foarte mici şi foarte scumpe, mameloane de cauciuc, pompe şi biberoane cu forme anatomice, la foi de varză băgate în sutien şi scuipat în sân să nu fugă laptele. Nu ştiu să zic ce a funcţionat. Într-o dimineaţă am aruncat biberoanele într-un sertar şi am pus copilul la sân. Aia a fost. Alăptez de 18 luni şi încă număr. Trăgând linie, alăptarea rămâne marea mea reuşită de pe drumul accidentat al parcursului meu ca mamă. În drumul de la maternitate către casă am luat o cutie de lapte praf. Faptul că ea a rămas sigilată era ca un cadou pe care îl primeam în fiecare zi. Un cadou plătit cu sânge. Fără să minimizez dedicarea câtorva cadre medicale sau experienţa fericită şi norocoasă a unor mame care au primit ajutorul necesar la timp şi au alăptat lin şi fără probleme, din păcate maternităţile noastre nu susţin alăptarea, nici măcar cele care se declară „prieten al copilului”. Fără vigilenţa şi implicarea vocală a mamei, laptele praf este un lucru mai mult decât firesc, asistentele, în marea lor majoritate, nu învaţă mama nici măcar minimele reguli de alăptare, noţiunile pe care le spun, şi alea puţine, sunt depăşite si incorecte. La toate astea se adaugă medicii care nu sunt la curent cu compatibilităţile medicamentelor cu alăptarea şi recomandă ablactarea pentru orice problemă minoră care necesită tratament medicamentos, ca să fie ei siguri… Sau, mult mai comun, recomandă suplimentarea cu lapte praf atunci când bebeluşul nu se încadrează în graficele lor de pe perete. Suplimentare care duce în cele din urmă la pierderea lactaţiei. Paranteza asta a fost lungă şi nelalocul ei, dar creierul unei mame funcţionează diferit. Sare de la una la alta ca Don Juan şi e setat să identifice pericole, monede care pot fi înghiţite, o ceaşcă cu lichid fierbinte lăsată nesupravegheată, o foarfecă prea la îndemână, un drob de sare… am urmărit să aduc în lumină situaţia în care se găseste generaţia de mame din care fac eu parte. Destul de ingrată aş zice. Prinsă între două lumi, cea a noastră şi cea a mamelor noastre, lipsită de suportul autorităţilor şi obligată să cearnă din multitudinea de informaţii cu care e bombardată.
Pentru mine şi pentru multe dintre prietenele mele-mame, internetul a devenit soluţia salvatoare. El ne învaţă să fim părinţi mai buni. Şi cărţile. Citeam undeva că unei femei îi era ruşine să recunoască în faţa altora că mamele din cultura din care făcea ea parte nu ştiu să îşi crească copiii dacă nu citesc cărţi despre asta. Eu cred că ar trebui să acceptăm starea lucrurilor şi să ne concentrăm energia pe cum ne putem dezvolta ca părinţi fără să ne jenăm de faptul că avem nevoie de ceva ajutor în sensul ăsta. Sigur că o lume ideală este aceea în care o femeie învaţă de la mama ei cum să îşi crească copiii, iar mama ei a învăţat de la mama ei şi tot aşa, dar asta cred că se aplică societăţilor care nu se află în dezvoltare sau cel puţin nu într-o dezvoltare aşa năucitoare ca a noastră. Copiii pe care îi creştem noi azi trebuie să fie pregătiţi să supravieţuiescă într-o lume pe care nu o cunoaştem încă, dar sigur nu va arăta aşa ca aceea în care am crescut noi, deci regulile pe care le-am respectat noi se prea poate să nu se mai aplice. Nu putem reproşa generaţiilor care ne-au crescut că nu au făcut-o după reguli de ataşament securizant, care să ne facă acum adulţi întregi, fără probleme de relaţionare şi fără bagaj emoţional, când în lumea în care ne-am născut noi exista o singură mare carte de parenting, a cărei fantomă încă bântuie şi astăzi, superstiţiile ţineau loc de sfatul medicului, concediul de creştere a copilului dura trei luni, iar creşele săptămânale erau ceva firesc. Eu cred că trebuie să privim imaginea de ansamblu, aşa cum cred că există mame potrivite fiecărei vârste a copilului. Sunt mame care adoră mirosul de lapte al pielii de bebeluş, mame care se simt minunat când copilul începe să verbalizeze şi ghicesc sensul cuvintelor, mame care fac faţă cu brio mitralierei de „De ce-uri”, mame care fac teme cu plăcere, mame care stau la poveşti cu adolescenţii lor şi mame care se descurcă mult mai bine în rolul de bunică, decât au făcut-o în cel de mamă. Nevoile copilului sunt, în principiu, simple, dar greu de îndeplinit. Acceptare, iubire necondiţionată, disponibilitate emoţională.
Ne trecem viaţa trudind să îndeplinim nevoi materiale, ca “să aibă ei mai mult decât am avut noi”, şi nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Dacă m-aş întâlni acum cu mama care eram acum un an, i-aş spune să doarmă mai mult şi să se îngrijoreze mai puţin, să ia lucrurile aşa cum vin şi să planifice mai puţin spre deloc, să accepte orice ajutor oferit fără să mai braveze cum ea le poate duce pe toate cu bucurie. I-aş spune să nu-i fie ruşine să ceară, din când în când, o oră liberă, doar pentru ea. Aş ruga-o să nu se mai simtă vinovată dacă face ceva care nu are legătură cu bebeluşul, nu înseamnă că îl neglijează. Să nu mai candideze la titlul de Mama Anului şi să nu-şi mai ascundă greşelile, aşa poate şi alte mame se vor mai elibera de presiune şi competiţia asta inutilă şi neproductivă s-ar mai diminua. Şi i-aş mai spune să strecoare în vraful de cărţi de parenting de pe listă şi de la capul patului şi câte un roman. Face bine.
Fiecare generaţie ar trebui să-şi crească copiii, deşi este încă nevoie de un sat întreg ca să creşti un copil. Bunicii au rolul lor, care nu poate fi înlocuit de părinţi, dar nici buncii nu ar trebui să înlocuiască părinţii. Din depresia postnatală sunt mari şanse să te scoată compania altor mame, deci sentimentul că nu eşti singură, că astfel de lucruri se mai întâmplă şi altora, că e în regulă să nu fii perfectă. Şi autoironia ajută mult. Mai cred că vorbitul cu glas tare este cea mai ieftină şi sănătoasă formă de terapie. Şi ajută enorm şi copilul. Eu vorbesc foarte mult cu fata mea, am vorbit de la început. Îi povestesc ce fac, ce s-a întâmplat sau urmează să se întâmple, îi spun cum mă simt, de ce sunt supărată sau veselă. Nu o mint şi nu o păcălesc. Dacă ar asculta cineva pe la uşi ar crede ca fac teatru radiofonic. Îi povestesc despre mine şi tatăl ei, despre bunicii ei, despre familia noastră, fără să îi ascund nimic şi fără să cosmetizez lucrurile. Copiii nu au nevoie de idealizări, lor, spre deosebire de noi, le e suficient adevărul. Uneori se uită la mine cu ochi ficşi, alteori nici nu mă bagă în seamă şi se joacă cu spatele la mine. Momentan mă descurc bine, singurul cuvânt pe care îl spune clar este „Da”, să vedem după ce va începe să pună întrebări…
Recitind tot ce am scris, aş zice că sunt pregătită să am al doilea copil. Sau nu…
