fbpx

Alexandra Gatej: Femeile au nevoie de foarte putin, dar bun pentru ele

de

Sint convinsa ca daca victoriile sufletului ar putea fi masurate si premiate asa cum se intimpla cu izbinzile profesiei, Alexandra Gatej n-ar mai fi cunoscuta, inainte de toate, drept o superprofesionista a marketingului. Ci ar cistiga toate maratoanele incercarilor nedrepte, cursele cu obstacole ale destinului, sprinturile dupa liniste, sariturile in inaltimea fericirii. Si, mai ales, toate competitiile firescului si ale bunului gust. Nu CV-ul ei burdusit de ispravi intelectuale m-a facut s-o caut. Am cunoscut, de-a lungul si de-a latul carierei mele de cautator de oameni, destule femei ajunse in topul ierarhiilor profesionale care, insa, ademenite in lumea ideilor simple, se rataceau cumplit printre platitudini.

Alexandra Gatej, Bussines Unit Director pentru Home&Personal Care Unilever South Central Europe, mi se pare o femeie model nu pentru ca stie carte cit marii invatati ai marketingului, nu pentru ca tine cu palme catifelate haturile aspre ale unui business intins peste 7 tari, nu pentru ca e un manager de succes. Ci pentru ca e autentica, spune lucruri de-un bun simt tulburator, zimbeste deschis si, in ciuda unei istorii zbuciumate de viata, poarta cu ea nimbul stralucitor al linistii si bunatatii sufletului.

“M-am gindit ca multa vreme o sa-mi scot din cap ca fericirea este posibila si pentru noi. Dar n-a fost asa.”
S-a nascut in Sibiu, in 9 februarie 1965. Mama ei a fost asistenta pediatra, tatal profesor de filosofie. In 1988 a terminat cibernetica, la ASE. A facut un copil fara sa fie maritata, in ciuda incruntarii celor din jur. Cind fiul ei avea doi ani si jumatate, tatal acestuia a murit si i-a lasat singuri. S-a casatorit apoi, cu acte si juraminte in regula, cu un barbat minunat, cu opt ani mai tinar decit ea, care a cucerit-o cu greu, dar iremediabil. Un artist care intelege ca ea face cariera in familia lor si care accepta sa se ocupe el de partea emotionala a familiei, de grijile sufletelor. Linga omul acesta se vede Alexandra imbatrinind. Ma uit la ea si ii spun ca o invidiez pentru linistea din privire. Ii cer reteta si imi explica, limpede, ca nu exista asa ceva. Ca se teme de sfaturi clare, de sabloane, de retete standard. Si atunci o rog doar sa-mi povesteasca. O ascult cu sufletul la gura. Si cu reportofonul pe masa. “Am pierdut mult in viata pina sa ajung sa cistig. Am pierdut prieteni, am pierdut ocazii de a cunoaste oameni interesanti, n-am invatat din lectiile pe care le aveam in fata… Copilul meu face 12 ani anul acesta. Tatal lui a murit la 33 de ani. Iar atunci cind pierzi mult, daca ai suficienta atentie si iti pasa, toate-s niste lectii. Pe care le inveti. Si inveti totodata sa evaluezi la justa ei valoare viata, asa cum ti se pune ea inainte. Si sa nu mai fii nemultumit de ea. Fiul meu avea doi ani si jumatate cind tatal lui a murit, in urma unui atac cerebral. A disparut in citeva minute. Ne-am trezit asa… Si m-am gindit ca multa vreme o sa-mi scot din cap ca fericirea este posibila si pentru noi. Dar n-a fost asa. Deloc”.
In mod sigur echilibrul ii vine si din faptul ca nu face deosebirea intre viata profesionala si cea privata. “Eu sint una singura si am obligatia sa traiesc fiecare lucru din viata mea cu intensitate. Lucrul pe care il fac in acel moment sa-l fac cit pot eu de bine, acceptind ca vor fi intotdeauna mult mai multe lucruri pe care as putea sa le fac”.

“Cind ma supar pe el, mi-aduc aminte de ce m-am indragostit si ma cuprinde iar caldura”
Nu mai astepta nimic, nu mai credea in dragoste, nu mai avea putere sa caute. Dar a aparut un om bun, care-a avut multa rabdare cu ea. Florin, cel care avea sa-i devina sot, era student la Arte Plastice pe atunci. “Nu aveam ochi sa-l vad. Nu i-am vazut nici caracterul, nici frumusetea. Era mai mult un prieten, un umar pe care puteam sa ma vaiet din cind in cind. Incet-incet, el a staruit, a fost rabdator, si pentru ca ne-a iubit foarte tare, si pentru ca am inceput sa vad cum se poarta cu fiul meu, si ce relatie puternica se creeaza intre ei… m-am trezit dintr-odata ca sint foarte atasata.” Au fost, firesc, si momente grele pina cind casnicia lor sa se aseze in matca. “Sint foarte multe momente in care nu te suporti, in care te certi aiurea, doar pentru ca esti obosit… La inceputul casniciei noastre ma suparam tare si plingeam, aveam impresia ca echilibrul asta pe care noi il construisem pe iubire, numit casatorie, se poate destrama in orice moment. Si pur si simplu deodata am avut aceasta revelatie: eram odata tare suparata pe el, dar mi-am adus aminte de momentul in care m-am indragostit de el, cind l-am vazut calaret pe cal alb. Si cumva pentru mine amintirea asta a devenit celula de control si astazi. Cind ma supar pe el, mi-aduc aminte de ce m-am indragostit, si ma cuprinde iar caldura, simt ca toata energia intilnirii si a iubirii vine cumva inapoi”.
Decizia casatoriei s-a nascut de la sine, a venit din partea amindurora in acelasi timp. Mai inainte, cu tatal fiului ei nu fusese casatorita. “Mi-am spus foarte clar ca acela e omul cu care as vrea foarte mult sa am un copil. Si asta mi-a fost de ajuns. Sigur ca n-a fost asa usor: parintilor mei, care sint in Sibiu, nu le-a fost foarte lesne sa accepte ideea asta. Dar ai mei sint niste parinti minunati si m-au sustinut, chiar daca nu le-a placut. M-au mai certat, cumva, pe parcursul vietii, dar nu s-au indoit niciodata ca fac ce-mi trebuie mie, chiar daca nu era pe placul lor. In schimb, cu Florin, ne-a venit amindurora ideea casatoriei, de fapt. Am inceput sa vorbim despre casnicie si la un moment dat am zis ca trebuie sa ne luam ca si copilul asta e mare… A fost cumva firesc.”
Cuplul si-a rasturnat rolurile ca sa ajunga la echilibru. Sotul a preluat grijile sufletelor, Alexandra pe cele financiare. “El este motorul emotional al familiei noastre. Eu sint cumva tatal si el mama. La inceput ne-am luptat un pic pe treaba asta, si eu si el. Eu ardeleanca, invatata ca trebuie sa munceasca amindoi si trebuie sa faca amindoi si cariera si sa construiasca impreuna. La mine in familie nici nu exista ideea ca femeia lucreaza si barbatul are grija de familie. Pe de alta parte, mutindu-ne noi in tari straine, rolul lui a fost fundamental in asigurarea echilibrului emotional al familiei. Cine crede ca e un lucru usor sa faci treaba asta se insala! E un job in sine. Sa ai grija ca ai tai sa fie OK!. Si asta nu inseamna ca el este housewife, fiindca avem cine sa ne ajute, asta inseamna copilul meu sa nu plinga, sa nu sufere el, sa nu fie frustrat ca eu nu sint pe acolo, adica sa stim amindoi ca functionam ca niste vase comunicante. Cind e el gol, sint eu plina, si invers.”.

“Cultivarea unei relatii nu vine decit din gesturile marunte, frecvente, de intretinere a misterului dintre cei doi”
Ating subiectul delicat al temerii pe care o au toate femeile lumii, ca, o data, mai devreme sau mai tirziu s-ar putea sa fie inselate. S-a temut vreodata?… “Da sigur, cu atit mai mult cu cit exista o diferenta de virsta intre noi. Dar nu ma gindesc. Si nu ma gindesc fiindca atunci cind ne-am luat ne-am spus niste lucruri. Si eu lui, si el mie. Nu niste legaminte. Cred ca ne-am zis lucrurile de care ne temeam cel mai tare, ca am vrea sa nu se intimple la celalalt.” De ce nu accepta ideea de a fi inselata sau de a insela? “Daca esti un om care se respecta si care are ceva de spus in viata, sau vrea sa construiasca ceva, in momentul in care ai luat o hotarire, acea hotarire are consecinte, si bune si rele. Un om adevarat le accepta. Daca ai luat hotarirea sa te casatoresti cu un om, atunci se presupune, c-asa zice la biserica, ca o faci pina la moarte si ca ai niste datorii fata de celalalt. Daca ai hotarit treaba asta, consecinta este ca ai sa stai cu omul ala toata viata si prin urmare nu poti sa-l inseli, sa-l minti. Pentru ca pe tine te minti si te inseli, si-atunci n-ai nici o valoare tu ca individ.”
Alexandra stie ca trebuie sa lupti pentru dragoste. “Iubirea, si mai cu seama casnicia, se cultiva. Trebuie sa investesti timp. Trebuie sa-ti cumperi un dessous, trebuie sa o iei de mina pe nevasta-ta si sa te duci noaptea in parc, sa faci lucruri impotriva oboselii, impotriva listelor de cumparaturi. E adevarat, de obicei fac mai mult femeile, pentru ca ele o fac instinctiv, asa fac si cu copiii lor, ii ingrijesc, ii cultiva, ii cresc. Dar sint si barbati care se pricep la femei. Cred ca acei barbati care stiu sa cultive o casnicie, o iubire, o relatie, sint barbati care inteleg ca femeile au nevoie, de fapt, de foarte putin, dar bun, pentru ele: dusul de mina in parc, o floare, o mingiiere pe fata cind ti-a fost greu la serviciu. Femeile sint foarte atente la lucrurile astea. Conteaza si inelele, cadourile, florile, masinile, casele, e adevarat, dar in ordine descrescatoare. Viata e facuta si din lucrurile extrem de pragmatice si functionale. Dar cultivarea unei relatii nu vine decit din gesturile marunte, frecvente, de intretinere a misterului dintre cei doi. Cind nu mai exista asta, nu prea mai ai ce imparti, decit lucruri cuantificabile”.
Aparitia copilului nu i-a schimbat viata decit facind-o mult, mult mai responsabila. “Daca un copil iti ia libertatea, ti-o ia citiva ani, dar dupa aceea iti da altceva. De la doua luni l-am luat pe Petru mai intii cu mine, apoi cu noi, peste tot. Ca dormea in masina si statea acolo… Nu i-am mai spus mamei despre lucrurile astea, dar l-am carat peste tot. Am pornit de la principiul ca si copilul este parte integranta din familie si trebuie sa faca toate lucrurile care se intimpla in familie. Daca parintii isi schimba viata pentru copii, e foarte posibil sa nu fie un schimb real, e foarte posibil sa nu-i faca fericiti pe nici unii. Atunci parintii renunta la treburile pe care trebuie sa le faca adultii, iar copiii nu vad care este viata adevarata.”

“Arta de a trai bine inseamna in primul rind rinduiala din casa ta”
A fost repartizata dupa terminarea facultatii la o fabrica de pielarie din Tirgu Mures si, traind acolo citiva ani, s-a convins cu ochii ei ca nu exista nici un conflict interetnic intre maghiari si români. Apoi un client englez al fabricii respective a cumparat o parte din fabrica Sebes de la Alba, tot de pielarie, si Alexandra a plecat acolo ca director de export, intr-o vreme in care nu prea existau legi, si multe lucruri trebuiau facute dupa bunul simt. Acea companie a deschis pe urma un birou de reprezentanta la Bucuresti si in Capitala a dat peste oferta de a lucra ca office manager la Europa Libera. Dar Europa Libera avea ratiuni tot mai slabe de a exista intr-o lume napadita superb de libertate, asa ca Alexandra a simtit nevoia sa mai caute. A primit un job intr-o firma de consultanta si primul proiect care i s-a dat in firma aceea a fost un proiect al lui Unilever care tocmai achizitionase fabrica de la Ploiesti si care vroia sa-si creeze un sistem de distributie… Asa a inceput cariera ei stralucita in companie si tot de aici i s-au tras si anii petrecuti in Italia si Cehia. In Italia a fost mai intii brand manager pentru deodorante si after-shave si pe urma marketing manager pentru deodorante si produse de ingrijire a parului. La Praga a pus bazele Centrului de inovatie regionala pentru divizia de home and personal-care pentru Europa Centrala si de Est, incluzind 17 tari. A pus pe picioare locul unde se faceau strategiile regionale si inovatiile.
Cind a fost trimisa in Italia s-a trezit intr-o tara frumoasa, dar in care nu te poti simti bine daca nu stii limba. Asa ca in trei luni au invatat-o cu totii. Si abia apoi si-au putut face prieteni. De la care au invatat, poate cel mai important lucru, sa traiasca mai bine. “Sa traiesti bine e o arta, e o treaba in sine, ca si arta calatoritului. Trebuie sa te pricepi sa calatoresti, sa te lasi, sa alegi locurile potrivite, sa te duci cind trebuie, sa-ti iei cu tine ce-ti trebuie, dar mai cu seama sa te lasi in voia locului unde te duci. Sa te lasi… cum spun italienii din sud “lasciati servire”, lasa-te servit, nu te opune, nu veni cu ideile fixe de acasa, nu face pe românul bogat la hotel de cinci stele. Lasa-te! Iar arta de a trai bine inseamna in primul rind rinduiala din casa ta, felul in care iti alegi fetele de masa si servetele, si lenjeria de iarna si cea de vara si tipurile de tesaturi pentru pat si pentru copil, si tipurile de perne si de tacimuri si de farfurii si de tot ce trebuie pentru o casa rinduita. Fazele intretinerii unei case in functie de anotimpuri, florile… Italienii se pricep foarte bine la lucrurile astea. Daca ai o casa rinduita bine si aranjata intr-un anumit fel – si ma refer la bumbacuri, culori potrivite, texturile si materialele care fac o casa buna, si pe care o simti -, orice om care intra acolo stie daca in acel loc se traieste bine sau nu. Poate nu poti sa spui in cuvinte, dar simti. In Italia lucrul asta se mai si invata, mama o invata pe fiica si asa mai departe. E un lucru care se transmite si e foarte serios. Mincatul cu prietenii acasa la tine iarasi este o placere maxima pentru ca iti da ocazia sa pregatesti mincaruri – cina, prinz, un eveniment – pentru oameni care-ti sint dragi. Daca-ti place lucrul asta si traiesti cum traiesc italienii, devine o pasiune. Sa ai prieteni in jurul mesei tale, oameni care-ti sint dragi, si sa-i servesti cu ce ai tu mai bun, si sa pui energie si efort in treaba asta… Sa te gindesti cu trei zile inainte, si sa umbli dupa nu stiu ce bucata de carne sau fructul acela sau desertul acela. E foarte important de fapt. Astea sint lucrurile care, dupa 12 ore de lucru, imi dau energie si-mi fac placere. Chiar daca ajung la 10 seara acasa si sint moarta de oboseala, daca spune un prieten ca vine sa cineze la noi, chiar daca fac paste sau un cotlet de vitel la gratar cu o salata simpla si cu un vin bun linga, e fain. Si pui intii masa si dupa aia aprinzi o luminare”…

“Sint momente in care mi-e greu aici, in România, dar nu… Nu!”
Locuieste intr-un apartament intr-o vila, in partea veche a Bucurestiului. “Mie mi se pare ca Bucurestiul are citeva zone cu caracter. Si daca tot e sa stai in Capitala, trebuie sa stai acolo unde intelegi ceva din ce este orasul asta. Nu in afara lui pentru ca eu gasesc ca natura din jurul Bucurestiului nu este una care sa justifice sa traiesti acolo. Daca ar fi fost deal sau ar fi fost apa, dar nu lac, ci riu, un pic de dinamism geografic, as mai fi inteles. Dar sa stai la cimpie nu e visul meu deloc. Si atunci, daca stai in oras, trebuie sa stai undeva unde intelegi ceva.”
De ce s-au mai intors in România dupa ce au cunoscut splendoarea traiului european? “Exista un gind, asa, pe care n-am reusit sa-l bat in toti acesti sapte ani. Nici cu job-urile care au fost atractive si interesante si foarte provocatoare, nici cu confortul material, nici cu frumusetea tarilor in care am stat. Gindul asta e unul care pare idealist la prima vedere: ca sint românca si ca daca am avut bafta sa invat la scoala Unilever, o scoala de marketing foarte buna, una dintre cele mai bune din lume, trebuie sa fac parte din generatia de oameni care dau inapoi si contribuie la ceva. Sint momente in care mi-e greu aici, in România, dar nu. Nu! Primul an mi-a fost destul de greu. De la faptul ca nu mai eram obisnuiti sa umblam cu bani gheata la noi si ne trezeam tot timpul in situatii ciudate, pina la incetineala cu care obtii hirtoagele de tot felul. Cind traiesti in locuri unde sistemul functioneaza pentru tine si te lasa ca tu sa performezi, e foarte greu sa vii intr-un sistem care nu functioneaza foarte bine, dar tu trebuie sa performezi. Dar in astia doi ani am vazut o evolutie foarte rapida. Sint o gramada de lucruri inca de facut, dar se misca lucrurile si nu numai in Bucuresti, si prin tara vezi ca se misca.”

“Tarile pe care nu le-am vazut inca sint din ce in ce mai departe”
Recunoaste ca e dependenta de spa-uri. Ca adora masajele. Ca nu face sport. Ca se ingrijeste si incearca toate produsele cosmetice din lume.
Ca-si cumpara haine bune, chiar daca sint scumpe. Ca are slabiciune la posete si ca viseaza ca la 60 de ani sa-si deschida o expozitie in care sa-si expuna posetele. Si mai are un vis, la fel de entuziast si de frumos si de tineresc: ca pina la 50 de ani sa fi vazut 50 de tari si sa se poata califica drept globe-trotter. “In momentul de fata am 32, asa ca trebuie sa mai vizitez. Si acum e din ce in ce mai greu, fiindca tarile pe care nu le-am vazut inca sint din ce in ce mai departe…” Si si-a mai pus in cap sa lanseze un book-club, sa adune vreo zece prieteni carora sa le propuna sa citeasca o carte si peste o luna sa-i invite la ea acasa, la o masa pregatita chiar de ea si sa vorbeasca despre acea carte. “Avantajul este evident. Tu, din punct de vedere al instructiei, vei fi obligat, intrind in acest joc, sa citesti carti pe care in mod normal nu ti le-ai cumpara niciodata. In al doilea rind ai oportunitatea sa cunosti, sa pui oameni impreuna. E o idee destul de noua, se practica prin orase mai ales, in New York, Londra, nu pe scara foarte larga, si vine din singuratatea citadinului. Lucrezi 12 ore. De unde iti iei placerile, ce mai faci pentru tine? Acesta-i un mod de a imbina foarte bine instructia cu socialul, cu placerea. M-am si gindit, am strins adresele de email, saptamina viitoare cind ma intorc am sa lansez invitatia. Am sa propun “Casanova in Boemia”. Ultima carte a lui Andrei Codrescu.

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *