In anii copilariei mele, oamenii bogati erau bogati pe furis. Nimeni nu avea pe atunci dreptul sa isi etaleze averea, desi, in ciuda faptului ca ni se spunea ca suntem toti egali, pe vremea comunismului unii erau mai egali decat altii si-si permiteau fie sa ascunda valuta sub saltea, fie sa aiba depozite marisoare la CEC, fie sa cumpere, “pe sub mana” cum se spunea odinioara la actiunea de a cumpara cu bani negri, fara factura, bijuterii pretioase de aur.
Am vazut multe doamne provenite din familii vechi, boieresti, marginalizate si, desigur, scapatate, cum isi vindeau bijuteriile de familie, si am vazut si doamne carora pe atunci li se spunea tovarase, venind din familii fara traditii legate de avere, cum se bateau sa achizitioneze celebrul – odinioara – medalion cu Nefertiti, in set cu cercei cu aceeasi figura de nevasta de faraon, frumoasa peste poate. Si, cand era asezata in aur dantelat, tot asa de scumpa, peste poate.
Acum nu se mai gasesc asemenea bijuterii. La un moment dat ajunsesera sa fie considerate kitschuri, dar am observat ca roata gusturilor se intoarce si sunt sigura ca, daca as avea azi asa ceva, m-as putea lauda cu niste piese vintage de toata splendoarea. Dar n-am. Pentru ca, in mod neintelept, n-am pretuit aurul niciodata, ca dovada ca am dat de cateva ori cu niste verighete si inele de logodna de pamant, de-au zburat… CITESTE MAI DEPARTE pe SigurantaFinanciara.ro
