Numai de data asta

Nu cred în iubiri pe care să le poţi tăinui îndelung. Nu cred că, atunci când iubeşti profund, devastator, îţi poţi ţine răvăşirea departe de ochii lumii şi mă-ndoiesc şi că poţi să-ţi fereci prea mult, în adâncuri meschine de trup, zâmbetul nebun şi zbaterea enormă de aripi a sufletului care vrea să plutească.

Dar ştiu că există convenţii tandre, norme miloase, care ne obligă să ne plecăm privirea care s-a-mpiedicat, indiscret, de vreun semn de iubire ascunsă. Să mergem mai departe, ca şi cum n-am fi văzut nimic, ca şi cum n-am fi înţeles, într-o singură batere de gene, că am dezvelit, din greşeală, marea taină a unor suflete care s-au găsit pe ascuns. Ştim cu toţii, mereu, cine se iubeşte cu cine. Ştim toate poveştile de taină ale scriitorilor, actorilor, cineaştilor, sportivilor, regizorilor, inginerilor, politicienilor care, căsătoriţi fiind, s-au drăgostit mult şi pe furiş cu alte femei decât cele care le purtau numele. Ştim dureros de clar istoriile triste şi frumoase ale amantlâcurilor perene. Aproape că le cunoaştem detaliile la fel de bine ca şi nevestele ori soţii înşelaţi care, însă, de-o viaţă, se poartă ca şi cum n-ar avea nicio undă de gând, nicio răzvrătire geloasă care să le tulbure liniştea.

Pentru că există, uneori ridicată la rang de ordonanţă zeiască, şi puterea cruntă de a ne minţi chiar pe noi înşine. De-a ne spune, cu sufletele contorsionate de singurătate, că iubim, chiar şi când nu mai simţim niciun rest de fior. Şi că n-am iubit, n-am iubit niciodată, chiar în clipa în care inima noastră se prăvăleşte în hău de durere şi dor, de iubire amară şi fără sfârşit. Ne prefacem că nu pricepem decăderea poveştii noastre de dragoste, că nu vedem că fiinţa pe care-o iubim s-a îndrăgostit  de altcineva şi visează, noapte de noapte, vise din care noi ne-am luat tălpăşiţa de mult. Şi de tot. Ne obligăm să credem că dacă numai visul lui a luat-o razna, iar trupul i-l ţinem sub control, viaţa sub papuc, buzunarele sub percheziţie şi telefonul sub urmărire, încă nu-i totul pierdut. Ne păcălim cu disperarea instinctivă a celui care, în faţă dezastrului, îşi spune că nu-i adevărat. Cu uimirea abruptă şi caraghioasă a celui care încremeneşte înaintea girafei şi zice, cu palma la gură: aşa ceva nu există.

Dar există, – ce trist! –, există şi minciună ca semn de putere. Prea mulţi pământeni dispun de forța barbară de a-i sili pe cei din jur să se prefacă pe de-a-ntregul convinşi de neadevărurile lor. Te privesc adânc în ochi în timp ce te mint, iar tu te simţi strivit de perete, cu braţul răsucit la spate. Nu-i poţi contrazice, pentru că ţi-ar cere dovezi, despre care ştiţi, amândoi, că nu pot fi găsite cu una, cu două, cu trei. Şi, pe deasupra, oricum, tu ai întrebat cum stau lucrurile, deşi ştiai dinainte că vei primi un răspuns mincinos, şi că adevărul, pe care-l pricepi până-n măduva gândurilor, nu-i un răspuns pe care să-l poţi îndura.

Mi-a luat mult şi nu mi-a fost lesne deloc să mă dezvăţ să întreb în neştire. “Mă iubeşti?”, interogam în stânga şi-n dreapta, deşi răspunsurile mi se ordonaseră în suflet cu mult înainte să-mi încep hărţuirea. “Dar de ce nu mă mai iubeşti? Mi-ai promis!” protestam ridicol, absurd, inutil, cerşind o minciună, umilindu-mă pentru un neadevăr care mi-ar mai fi ţinut de foame încă cel mult o zi. “Nu-i aşa că n-o să ne despărţim niciodată?”, şopteam, atârnată de grumazul unei fiinţe care bălăngănea afirmativ din cap, în semn de lehamite.

Şi am avut nevoie de cumplit de mult curaj să renunţ să întreb cu glas tare. Am toate răspunsurile în inima mea, care bate fericită sau tristă. Nicio vorba azvârlită-ntr-o doară de altcineva nu-mi poate răsturna sau aduce liniştea sufletului. Ştiu cine mă iubeşte. Ştiu şi pe cine nu pot să iubesc. Ştiu unde-ar putea lua sfârşit rătăcirile mele, şi-am învăţat să recunosc, dintr-o simplă privire, începuturile de drum mocirlos, care nu duc niciunde. Şi totuşi, din când în când, mi se face dor de amăgire. Mi se face drag să-mi amintesc de cărţile despre rostiri româneşti, din care-nvăţam că numai în limba ta îţi poţi aduce aminte de lucruri pe care nu le-ai ştiut niciodată. Şi să visez că numai de data asta, numai acum, numai în dragostea asta tăinuită, minţită, splendidă, în căutarea fără rost, fără noroc şi fără miză a unei poveşti care n-o să existe, îmi pot aduce aminte de lucruri pe care nu le-am simţit niciodată.