trebuie să cureţi tot ce l-a amprentat pe artist din montarea precedentă. Abia apoi poţi să construieşti, ca regizor. Întotdeauna le spun interpreţilor că nu înseamnă că ceea ce au făcut până acum nu este bun şi ceea ce vor face de acum încolo este adevărul artistic, ci înseamnă că pot să adune astfel mai multe viziuni regizorale. Acest tablou pe care l-am făcut acum din „Aida” este format din mai multe piese, asemenea unui mozaic. Poate că ceea ce a arătat bine într-o altă producţie, nu este potrivit aici. Şi atunci artiştii înţeleg.
Marea Dragoste-TANGO: Dar nu cred că este cazul aici. „Aida” nu s-a cântat la Iaşi de mai bine de 10 ani. Deci nu cred că artiştii au fost amprentaţi de o montare anume, de specificul unor roluri.
András Kürthy: Au mai fost solişti sau membri ai corului care m-au întrebat despre anumite gesturi, amintindu-şi de montări precendente în care au fost distribuiţi. Chiar mi-au spus cei din cor că data trecută cântau ținând mâinile încrucișate pe piept. Dar eu glumesc spunându-le că, de data aceasta, trebuie să facă totul diferit.
Marea Dragoste-TANGO: Cum a început totul? Știm, din CV-uri, din biografii, ce școli ați urmat, dar iubirea pentru muzică a început mult mai înainte…
András Kürthy: Mama a avut o prietenă, care, la aniversarea de 100 de ani, mi-a povestit ceva care m-a emoţionat foarte tare. Soţul acestei doamne era prieten bun cu tata. Şi dumneaei mi-a povestit că atunci când eram mic şi abia învăţasem să stau în picioare, în țarc, când tata venea acasă de la spital – era medic – mă bucuram de revedere atât de mult, încât aproape că reușeam să cânt notele din „Oda Bucuriei” de Beethoven. Rolul tatălui meu este definitoriu în privinţa asta. Deşi era medic, cânta foarte frumos la pian şi asculta foarte multe opere la radio. Iar eu ascultam ce ascultau părinţii. Apoi, îmi amintesc că înainte să fie difuzate la radio lucrările muzicale, vocea prezentatorului spunea ce va conţine transmisiunea respectivă. De îndată ce auzeam prezentarea şi începea muzica, îmi imaginam diferite regii. Deci aproape de când m-am născut există iubirea mea pentru meseria asta.
Marea Dragoste-TANGO: Deci aţi ştiut întotdeauna că acesta este drumul, regia, nu aţi oscilat, nu v-aţi gândit în anumite perioade să vă apucaţi de altceva?
András Kürthy: Nu am ştiut sigur care este drumul. Când am mai crescut, părinţii au descoperit că am voce. În timpul facultăţii mă pregăteam să fiu cântăreț de operă. M-am dus la Roma. Boris Cristoff, unul dintre cei mai mari interpreţi ai secolului trecut, m-a ascultat şi mi-a propus să rămân acolo şi să-mi termin studiile la Conservatorul „Santa Cecilia”, unde m-au şi acceptat. M-am dus acasă să rezolv tot ce era necesar pentru acest transfer, dar nu m-au mai lăsat înapoi. Era pe vremea comunismului. Atunci m-am străduit doi ani ca oficialităţile să mă lase să-mi urmez studiile şi mi-am promis că, dacă nu mă vor lăsa, nu o să mai cânt vreodată. Nu m-au lăsat. Dar acei șapte ani anteriori de studiu de canto mi-au fost şi îmi sunt de mare folos, înţeleg gândirea şi simţirea interpreţilor şi nu mă pot lăsa dus de nas, pentru că ştiu cum stă treaba.
Marea Dragoste-TANGO: Probabil că n-aţi fi reuşit să faceţi o carieră atât de prestigioasă ca regizor de operă dacă n-aţi fi avut acei șapte ani de muncă în muzică. Deci nu aţi fi ajuns la asemenea performanţe dacă nu aţi fi cunoscut muzica din interior.
András Kürthy: Înainte am mai cântat la flaut, mulţi ani. Deci cunosc şi un instrument. Eu întotdeauna mă străduiesc să arăt şi să scot ceea ce este scris în partitură. Pentru unii regizori acest lucru nu este cu adevarat important. Nu este cazul meu, eu vreau să scot cât mai mult din partitură. Am avut o mare satisfacţie când la Budapesta a fost interpretat „Mosè in Egitto” şi dirijorul italian Lamberto Gardelli, după ce corul a ieşit la aplauze, s-a dus din nou la pupitru, a ridicat partitura către public și a arătat cu bagheta spre aceasta. Opera în sine este cea mai importantă, fără aceasta de ce ne-am putea apuca noi interpretii, dirijorii, regizorii? Consider că menirea unui regizor aceasta este, să pună în valoare opera, nu să se arate pe sine, deşi unii cred altceva. Din operă, prin scenă, arătăm publicului tot ceea ce este important, nu să ne oglindim noi, regizorii.
Marea Dragoste-TANGO: Sunt mulţi regizori care nu cunosc muzică. Majoritatea regizorilor poate că nici nu ştiu să citească o partitură. Sunt foarte puţini cei în poziția dumneavoastră privilegiată.
András Kürthy: Aşa este. Dar… cu cât suntem mai diverşi, cu atât mai bine. Însă eu consider că sunt totuși unele opere… de exemplu „La Traviata”, pe care dacă o punem în secolul XXI, nu mai are sens. Relaţiile sociale care se petrec în „La Traviata” sunt scrise pentru secolele XVIII-XIX, sunt de altă factură şi nu pot fi transpuse în zilele noastre. Poate că ar fi interesant dacă i-ar îmbrăca modern, dar faptul că Germont vrea să-l despartă pe fiul său, Alfredo, de Violetta – acest lucru nu poate fi înţeles în zilele noastre. În prezent, critica acestor dame de high-society este cu totul altfel. Este de neconceput ca în prezent
