Pe scena Operei Naționale Romăne din Iași, instituție care odată cu managementul salutar al lui Beatrice Rancea s-a preschimbat din instituție a rutinei în lăcaș al celor mai admirabile îndrăzneli artistice, urcă, unul după altul, mari regizori al căror talent este recunoscut în întreaga lume. Unul dintre aceștia este Andras Kürthy, a cărei montare a operei Aida pe scena din Iași se anunță splendidă, originală, tulburător de frumoasă.
Fotografii de Paul Buciuta; Interviu realizat în martie 2o13, la Opera Națională Română Iași
Marea Dragoste-Tango: Ce înseamnă pentru dumneavoastră să colaboraţi cu echipa românească de artiști ieșeni pentru această producţie pe care o pregătiți?
András Kürthy: „Aida” este o operă foarte importantă, în parte de stil franţuzesc. Primele două acte au fost scrise în stilul operei franceze, celelalte două acte, nu. Cunoscătorii acestei partituri consideră că „Aida” este o producţie de arenă – sau oricum pentru o scenă foarte mare – cum e Arena din Verona. Verdi a transpus în muzică nu grandoarea unei producţii, ci dramatismul unor destine omeneşti. Şi pentru această viziune a lui Verdi cred că interpreţii şi staff-ul de aici din Iaşi sunt perfecţi pentru această operă. Am colaborat şi la Cluj cu un staff foarte bun, cu cor şi cu interpreţi de calibru, dar a lucra cu cei de aici, din Iaşi, înseamnă o mare bucurie pentru mine. Un exemplu concret pentru asta, ca să nu pară doar cuvinte de politeţe – întotdeauna am obiceiul de a termina repetiţiile exact atunci când este scris că se termină, la minut. Şi în acest caz am făcut aşa, iar la final am adunat interpreţii, corul şi baletul în jurul meu şi am avut o discuţie cu artiştii, o concluzionare. Şi deşi era sâmbătă, înainte de masă, câţiva artişti au luat cuvântul şi au spus că şi-ar mai dori să repete – măcar să mai reluăm o dată scena. Iar aşa ceva este minunat! Pentru mine este o plăcere imensă, dar, de fapt, nici nu aveam motive să mă mir, pentru că văzusem atitudinea oamenilor faţă de muncă, văzusem cum lucrează. Doar la Beijing am mai trăit aşa ceva. Dar în Europa sau în America, nu. În alte locuri am foarte mare succes când, la sfârşit de repetiţie mă uit la ceas şi spun „mai este un minut, dar, îmi pare rău, trebuie să terminăm acum”. Eu trebuie să îmi cer scuze pentru acest minut, dar ei sunt cu toţii fericiţi. Îmi place foarte mult ţara aceasta, cu adevărat. Oamenii sunt extraordinari – foarte deschişi, ştiu să nu fie statici pe scenă, să trăiască personajul şi partitura. Este cu adevărat o plăcere pentru mine să lucrez cu aceşti oameni.
Marea Dragoste-Tango: Ce fel de regizor sunteţi? De tipul autoritar, care comandă totul şi are o mână de fier, sau la polul opus, care dă libertate oamenilor din faţa lui. Care este metoda dumneavoastră regizorală?
András Kürthy: Norocul este că fiecare operă, fiecare piesă poate fi interpretată în mai multe feluri. Am obiceiul să spun că pe piscul muntelui se poate urca din mai multe părţi, ceea ce este foarte bine. Cred că sunt considerat un regizor foarte blând. Dacă aş putea să trăiesc cu pilda unui dirijor… unul dintre exemple poate fi Arturo Toscanini, care şi-a rupt baghetele de dirijat, şi-a scos ceasul, s-a manifestat ca o furtună. Dar eu semăn, din acest punct de vedere, cu un alt mare dirijor, Bruno Walter, care niciodată nu a ridicat glasul în faţa artiştilor, dar nu a lăsat de la sine până când nu s-a făcut tot ce s-a cerut. Îmi place să-mi formulez cererile foarte blând, îmi place să îi inspir pe oameni și să scot din ei ce-i mai bun. Nu vreau să se simtă constrânşi, ci ghidaţi pe un drum. Îmi place să-i conduc pe calea regizorală.
Marea Dragoste-Tango: Aceasta este explicaţia pentru faptul că oamenii vă iubesc şi vor să repete cu dumneavoastră, faptul că sunteți blând?
András Kürthy: Cred că da. Totodată asta nu înseamnă că ei fac ce vor. Toate au locul lor bine stabilit. Eu sunt și un muzician. De exemplu, într-o cronică de specialitate, un spectacol din Salzburg era asemănat cu unul de-al meu. Spectacolul din Salzburg se străduia să aducă în producţie tot felul de nouăţi care nu fuseseră arătate până atunci… Critica spunea, făcând acea comparație a mea cu acel spectacol, că eu reuşisem să pătrund în adâncime, deci reuşisem o viziune verticală, nu orizontală asupra spectacolului. În toate lucrările de Verdi şi Mozart găseşti totul scris în partitură. Regia în sine poate fi concepută în foarte multe feluri. Sunt regizori pentru care „regie” înseamnă să-i zică interpretului cum să traverseze scena dintr-o parte în alta, care îi consideră pe interpreţi şi pe actori aproape ca pe nişte păpuşi. Mai ales germanii sunt cei care îi consideră pe interpreţi, pe actori, ca pe nişte păpuşi. Le arată chiar şi cum să stea pe scenă sau cum să-și țină degetul mic. Cred că asta este o extremă, eu cred că caracterul şi identitatea interpretului ar trebui lăsate să se manifeste pe scenă. Există o nişă care trebuie lăsată pentru ca interpretul să arate ce are mai bun, în funcţie de ceea ce trebuie făcut pe scenă. Atunci când primeşti un artist care a interpretat deja acel rol de nenumărate ori, este o muncă mult mai grea pentru că, înainte de toate,
