Angelica Lambru – Fiecare pasare pe limba ei piere

de

Februarie si nicio frezie prin florariile de spital…

Ma tarasc pe coate prin mlastinile zapezilor d’antan. Fara folos, caci nu reusesc sa-mi amintesc vocea Mamei mele, Maria. Pot sa o descriu, sa-ti spun ca era muzicala, limpede, bogata in nuante. Dulce si clara, ca luna pe cer. Tanara, jucausa si colorata ca o poiana cu margarete. Imprastia in jur parfum de frezii, ca fata din poveste, margaritare. In vise, vorbim despre tot felul de lucruri, dar nu-i de ajuns. Fiindca niciodata nu pot sa fiu atenta, sa-i trag vocea la malul diminetii si sa o acopar cu trupul meu, ca o leoaica, prada.

*
Vorbim prea mult si scriem cum vorbim. Internetul a dat hoardei un circ autoreflexiv, monstruos si antropofag, la care nici n-ar fi visat vreodata. La capitolul manipularii prin cuvinte, al interpretarilor maruntite si deviate, noi, femeile, stam mai bine. Mai bine, dar mai fara folos. Ar fi fost mult mai poetic si mai credibil, chiar, daca Dumnezeu ar fi creat femeia nu dintr-o coasta a lui Adam, ci dintr-o coarda vocala a lui. In secret, iti marturisesc credinta mea ca Preainaltul a observat oarece carente la emisfera cerebrala stanga a primei lui creatii si-atunci, ca sa le remedieze, intr-un impuls ziditor de a ridica “alta monastire / pentru pomenire / mult mai luminoasa / si mult mai frumoasa /”, a plasmuit femeia. E posibil ca dupa ce a ascultat-o vorbind vreo saptamana – sau echivalentul ei in timp edenic – sa-i fi parut rau de hotararea luata. Sa fi fost acesta adevaratul motiv pentru care i-a scos Evei, sarpele, in fata. Ca sa-si recapete linistea…

Faptul ca barbatii sunt mai directi in abordare si mai brutali in mutenii – (oh, monumentalele si incapatanatele lor mutenii, care ne calca atata pe nervi!) – nu-i face mai putin mincinosi, la o adica. Ei sunt specialistii minciunii prin omisiune, la fel de perfida in intentii si de letala in consecinte, ca si minciuna feminina, mult mai complex elaborata. Noi, cel putin, ne deranjam sa le oferim pe tava, alaturi de o mangaiere aromitoare si o gogosica proaspata, pudrata cu zahar zambitor. Tot dintr-un impuls edemic de a incerca sa “aranjam lucrurile”. Adica, sa controlam situatia. Sa ne asiguram ca Goguta a inghitit, cuminte, toata gogosica si nu i-au mai ramas firimituri pe haine. Dar nu despre Minciuna vroiam sa-ti scriu si nici macar despre Mistificare, sora ei mai bogata, cu vulpile argintii ale iluziei, la gat. Ci despre frica de cuvinte. Am vazut de curand un film mai vechi al lui Martin Scorsese in care unul dintre personaje ii spune logodnicei lui: “Daca vei vrea sa ne despartim va trebui sa mi-o spui tu si faci primul pas, fiindca eu sunt irlandez si ma pot obisnui ca ceva sa mearga prost toata viata!“. Auzind aceasta, am avut brusc revelatia unei legaturii structurale intre poporul irlandez si poporul roman. Apoi, m-am minunat (ca Floarea, cu basmaua trasa pe gura!) cat de aplicabila aceasta replica, tagmei femeiesti in general. Mama mea, se vede ca avea, saracuta, sange irlandez. Si bunica mea. Si strabunica mea. Sigur ca si tu, daca scotocesti prin arborele tau genealogic, vei gasi urme evidente de sange irlandez. Cu frica de cuvinte se incepe. In limba spaniola, dupa cum stii, echivalentul pasarii care piere pe limba ei (desi, de cele mai multe ori, limba altuia si-a adus o contributie substantiala la faptul mentionat), este pestele: el moare “pe gura” ca sa zic asa. (Por la boca muere el pez). Daca n-ar fi deschis-o, acul unditei nu l-ar fi agatat.

La bisericuta romaneasca am cunoscut acum cativa ani – mai multi, sa tot fie vreo sase-sapte – o femeie frumoasa si stangace ca o lebada printre ratuste. Foarte inalta, cu corp minunat modelat, ochi albastri si par aproape blond strans mereu in coada romaneasca, à la Nadia Comaneci. Casatorita cu un Danila, caruia, la vremea cand am cunoscut-o, tocmai ii mai facuse un baietel. Vesnica poveste: el gelos si prost, agresiv si prost, matahalos si prost. Cu o meserie care-l tinea departe de familie. De cate ori se intorcea, pesemne ca proceda ca Nastratin, o batea inainte de a o trimite cu ulciorul la fantana. Ea, abia daca-si ridica privirile din pamant. Din fusta lunga si cenusie i se zareau doar varfurile pantofilor cu talpa groasa. Dupa ceva timp, in viata ei a inceput sa bata un vant de libertate. O vedeam mereu singura sau cu copiii. Era ca si cum si-ar fi razuit un strat de supunere trista de pe toata fiinta ei. Renuntase la coada, purta rochite pana la genunchi, care-i lasau bratele sa zboare. A venit o zi in care, fara sa o intreb, mi-a povestit intreaga istorie. Se afla pe punctul de a lua cea mai importanta hotarare din viata, copiii erau de partea ei, el isi gasise pe altcineva si asa isi intrezarea si ea, biata, libertatea. Am incurajat-o, desigur, mirata, oarecum, de confesiunile ei totale. Apoi am inteles. Nu eu contam, ci locul si momentul. Preaplinul inimii ei. Poate si ceva de pe chipul meu, cine stie… O vreme n-am mai vazut-o. M-am gandit ca s-o fi intors acasa, cu copiii, ca si-o fi gasit vreun serviciu in alta parte. Dupa cateva luni, poate chiar anotimpuri, am revazut-o la biserica. Supusa, adusa de spate, cu Danila mai gras si mai paros, langa ea, decis sa-si reocupe locul in spatiul ei vital. Partea barbateasca a familiei venise toata in slapi. Si-am avut viziunea trista a unei femei-lebede care crestea pui teposi de Danila. Sa dea Dumnezeu sa ma insel. Epilogul uman si previzibil al acestei banale povesti, este ca ea, acum, intoarce capul, cand ma vede. Eu continui sa ii zambesc, fiindca o inteleg cu tot sufletul meu. N-am sa arunc eu piatra. Poate as fi procedat la fel, daca as fi facut cuiva confesiuni care mi s-ar fi intors direct in fata. Stiu ca ii ocolim pe martorii slabiciunilor noastre. Din rusine, din comoditate, din frica de cuvinte.

P. S. Mi se intampla ceva ciudat in ultima vreme. Cand vine vremea sa-ti scriu, ma asez cuminte in fata computerului, il aprind, recitesc cate ceva, ma fatai, deschid o pagina alba, si ma tot uit la batul care pulseaza amenintator. Apoi imi iau foile mele de hartie, le prind tacticos de suport, inhat si stiloul si ma apuc sa-ti scriu. De mana. Pe genunchi. Pe coltul biroului, cand Snowie sare pe capotul ei preferat. Langa tastatura pe care chiar acum o imping cu mana dreapta, fiindca nu am loc de ea. Si scriu acest final, amintindu-mi de felul tau atat de personal de a-l face pe “t”

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *