Angelica Lambru – Nostalgia fericita

de

”Nimic nu ramane mai bine inregistrat in memorie ca dorinta de a uita.” – Michel de Montaigne

Amélie Nothomb este o scriitoare-personaj, in stilul lui Oscar Wilde. Cultiva o anume estetica a fragilitatii, extrem de vizuala, de cinematografica, care ii serveste drept conector intre cele doua sfere maxime de interes: literatura sa si cititorii. Un amestec de Helena Bonham Carter si geisa belgianca. Sustine autoarea care si-a trait copilaria si adolescenta in Orient, ca , in japoneza, “nostalgie” se spune “natsukashii” si denumeste “nostalgia fericita”. In aparenta, e un poetic oximoron. Si totusi, cand gustul madeleinei ne parfumeaza cerul gurii cu aromele copilariei, intelegem rostul cuvantului japonez “natsukashii” Cartea sa, “Nostalgia fericita” incepe asa:

“Tot ce iubim se transforma in fictiune. Pentru mine, prima a fost Japonia. La cinci ani, cand m-au smuls de acolo, am inceput sa mi-o povestesc mie insami. Lacunele povestii nu au intarziat sa ma incomodeze. Ce puteam sa spun eu despre tara pe care credeam ca o cunosc si care, odata cu trecerea anilor, se indeparta de trupul si de mintea mea?

Nicio clipa nu m-am gandit sa inventez. S-a intamplat fara ca eu sa intervin. Niciodata nu mi-a trecut prin cap sa strecor ceva fals in ceva adevarat sau sa ascund ceva autentic sub aparente false. Ceea ce ai trait iti lasa o melodie in piept: ne straduim sa o auzim de-a lungul naratiunii. Incercam sa-i scriem sunetul cu mijloacele proprii limbajului. Aceasta implica scurtari si aproximatii. Curatim ca sa dezbracam confuzia ce ne-a cuprins.”

Aceasta nostalgie si nu alta acopera cu nimbul ei fotografiile din albume. Ne inteapa ochii si inimile cand atingem chipuri de bunici in induiosatoare si reci tablouri de nunta, parinti cu tamplele lipite artistic la Foto Republica, pozele pentru panourile de onoare (oribile toate, din clasa a II a si pana in clasa a XII a, oricat imi punea mama parul pe bigudiuri in ajun, sau ajutam eu, natura, in ultimele clase de liceu, cu dermatograful Farmec sau cu penseta). Dar cel mai tare simt gustul nisipiu al nostalgiei asteia nipone, cand imi cad – efectiv – ochii pe fotografii cu o istorie incerta, uitata, care-mi navaleste in ochi si-n obraji. Poze cu copii. Prieteni sau doar tovarasi de joaca. Fetitele de la bloc, intr-o zi de vara, ele, in rochite ridicate de vant, eu, in pantaloni scurti cu burtica (“de pepenas”,cum zicea tata) si legata la cap cu baticut, ca o lelita. In treacat fie spus, supraelasticul mi-a traumatizat copilaria. Cred ca ultimul meu lucru de supraelastic a fost o bluza alba, cu trei dungute bleu pe piept si la manecile scurte, cu guler de camasa. Aveam vreo 12 ani cand o purtam si dupa un comentariu indecent indurat pe strada, am refuzat sa mi-o mai pun. Fiindca bluza se lipea de corp. SI de corp.

Toti avem poze la fel, Doamna. “Suntem de-un sange si de-o poza, voi si eu!”, asa le-ar striga Mowgli, fratilor sai lupi. Copilariile ne seamana induiosator. Strada ta din Ploiesti este strada mea, Calarasi, din Cernavoda. Aleea mea – aleea Teilor, apoi a Panselei – e aleea verisorilor mei de la Galati (Partizanilor) sau a prietenilor mei, Ivona si Dragos, din sectorul 6. Cand casele si cei dragi se muta in vis, numai pozutele tepene, ingalbenite, scorojite, mai marturisesc despre cea mai miraculoasa dintre varste. Sunt norocosi cei ce o pot transforma in fictiune. Taind, tunzand, altoind, tocmai pentru anihila confuzia uitarii.

Pe aleea mea e mereu vara, ca in visul lui Niculae Moromete. Ies in fata blocului cu placinta calda in mana, ca n-am timp sa o mananc in casa si sa lipsesc de la joaca. In spatele meu, coboara Mama, cu farfuria plina pentru toti copiii – aceasta era o regula nescrisa, dar foarte stricta: “NU iesi cu nimic in fata blocului daca nu le poti da si tovarasilor tai de joaca, din ce ai tu.” Ma vad in fata usii Aureliei, sa o scot afara. Mananca paine cu zahar (stropit cu apa, ca stea pe paine). Mama ei imi intinde si mie o felie la fel. Nu-i tort sau prajitura pe fata pamantului care sa aiba gustul acelei felii de paine pe care, acum, doamna Radulescu o intinde ingerilor, in Rai. Ma joc cu patima pana se lasa noaptea si aud vocea mamei strigandu-ma de la balcon. Ma fac ca n-o aud, de vreo doua ori, dar, la a treia strigare, intru in casa, ca daca nu, daca nu… Invidia rupe bucati din mine, cand, pe fereastra larg deschisa, ii aud pe ceilalti jucandu-se mai departe, mai departe… Si ni se duce jocul pana la stele, intra in mirosul florilor de regina noptii, in crini, in cele 9 pietre. In rochiile fermecate ale mamei, in buzunarele magice ale tatei. In caietele invelite cu coala albastra, inchise fulminant, toate deodata, in timp ce Vocea de la usa spune eliberator: “Tanti, o lasati pe Angi sa iasa afara?”

P.S. Privind fotografia aceea, Doamna, a Locului in care te-ai nascut, in fetita Alice am cunoscut-o pe fetita Iza, intr-un real, anacronic, minunat reflex al privirii. Et tout commencera une otre fois…

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *