fbpx

Angelica Lambru – Un caramelet!

de

In preajma Pastelui, sunt un ghem încalcit de dorinte, regrete si sperante, Doamna, o mitza din aia de-i zice “dreadlock”, de care am vazut eu, prima oara, când eram pioniera si ne-au dus in excursie de-o zi, cu autocarul, sa cunoastem rasa de ovine Merinos de Palas. A fost un circuit foarte interesant, care a inceput la Liceul Agroindustrial Palas si s-a sfârsit la Santierul Canalului Dunare-Marea Neagra. Nu-mi mai amintesc decat cum si-a acoperit mama, fata, cu palmele amandoua, cand m-a vazut coborand din autocar. Plecasem “in costum” de pionier, cu sosete albe in sandale noi, bluza apretata, cureaua bine incinsa peste mijlocelul meu bombat, fusta periata, cu pliseuri nerabdatoare, cravata perfect bagata pe sub epoleti… Cand am facut popasul, in paduricea de langa Agigea, nu mai aveam cravata, ca-i pierdusem inelul, si nici bentita, ca legasem cu ea un buchetel de maci, care se tuflisera imediat. Cautand un loc unde sa-mi astern gustarea, am alunecat pe o balega proaspata de vaca si am cazut pe-o parte, cat eram de lunga, “inverzindu-ma” de la umar pana la degetul cel gros de la piciorul stang. Dupa ce au lesinat de ras, colegii au fugit de mine, tinandu-se de nas. Am mancat singura si obidita, dar la intoarcere am putut sa-mi aleg loc la geam (in spate, ce-i drept). Soferul a scotocit prin cutiile lui si a scos niste carpe vechi, pe care mi le-a asternut sub fund, ca sa nu-i murdaresc tapiteria albastra. Asta mi-a fost pedeapsa pentru ca am afirmat sus si tare ca or fi ele productive, oile de Palas, dar… cam put si ca le vad foarte bine si de la distanta, nu e cazul sa intru la ele, sa le mangâi. Si n-am intrat. In treacat fie spus, am mai vazut multi berbeci de atunci, mioritici toti, cu doar doua picioare si care nu dadeau nici carne, nici lana, nu dadeau nimic… doar din gura. Iar de cum miroseau nu mai zic nimic, ca suntem in Saptamana Mare si cine stie in ce mai calc.

Metafora cu care incepeam e din registrul nostru traditional, fac eu ce fac si tot la lana ajung, desi am uitat sa mai tin andrelele in maini, si oricum, niciodata nu le-am folosit decat pentru temele de la “Lucru manual”. Cumplita tortura a mai fost pentru mine, Lucrul asta, Doamna… Ma uitam la colegele mele cum coseau gratioase, in liniste, tot felul de minunatii, butoniere, floricele in urma acului, si ma manca pielea de nervi. Imi trecea ora pana bagam in ac. Mi se parea mult mai palpitanta treaba baietilor, era zgomot si ras, la ei in atelier, erau atat de caraghiosi cu halatele lor albastre si cu bastile pe cap! Noi impleteam minutele in “bob de orez” si in cinci pe fata, cinci pe dos. Ma luau transpiratiile impungand cu andrelele circulare, una intr-alta! Cand se suna, le azvarleam, cu ghem cu tot, in traistuta brodata de mama cu initialele odraslei si eram in stare sa o zbughesc prima pe usa, daca “tovarasa de lucru” nu mi-ar fi aratat acuzator “locul crimei”, sertarul buzat si fata de masa plina de scame si de atisoare, foarfeca cracanata a paguba, pernuta cu ace in echilibru instabil, pe marginea mesei.

In Vinerea Mare, mama se ducea mai tarziu la serviciu. Ma scula si ma insotea la biserica, sa trec pe sub Masa, apoi ma impartasea si ma aducea inapoi acasa. Imi indesa pachetelul in ghiozdan si ma pornea de la spate catre scoala, fara prea multe explicatii. La biserica imi vedeam toti vecinii si colegii din cartier, era coada cam mare, dar mergea repede, ieseam in racoarea diminetii de aprilie cu gustul sfintei impartasanii pe limba si cu sentimentul unei minuni iminente, pastrat in suflet cu secreta bucurie pana Duminica. Mama ma cunostea foarte bine si stia ca era de ajuns sa-mi interzica sa vorbesc despre un lucru, pentru ca el sa-mi explodeze pe buze, inainte ca ea sa ajunga la coltul strazii. Astfel ca eluda intelept subiectul, refuzand sa-mi dea prea multe explicatii, insa mentionand ca nu era nevoie sa afle toata scoala ca ma dusese ea la biserica. Oricum, exista o intelegere subversiva, tacita, intre copii si profesori, pe la bisericuta noastra din cartier treceam cu totii, mai putin dascalii care, banuiesc, veneau gata impartasiti de pe la casele lor. Cateodata, ei ne ofereau surprize nebanuite: n-am sa o uit niciodata pe o invatatoare, vajnica membra de partid, cu care mersesem in tabara, in muntii Vrancei. Era ciupitoare si rea, plina de tepi ca un rug de mure, mereu incruntata si cu gura pungita sub mustata cinstita, de grecoaica. Eram cazati in niste cabanute foarte pitoresti, iar intr-o dupa-amiaza s-a pornit o furtuna cumplita, parea ca se vor narui cerurile peste noi. Se intamplase sa fie cu noi, in cabana, cand a trasnit de au bubuit geamurile. Am vazut-o cazand in genunchi, cu mainile impreunate, si strigand: “Doamne, Dumnezeule mare, ai mila de noi!”. Am incremenit cu pixul in mana, pe marginea patului. (Scriam vederile proaspat cumparate de la magazinul mixt, din sat). Mi-a fost rusine si mi-a fost mila, am avut sentimentul ca asistasem la ceva foarte, foarte personal… Dumnezeu i-a ascultat ruga, iar peste o ora, noi zburdam prin poienitele ude, iar ea isi bea ceaiul de tei, urmarindu-ne din pridvor, cu aceeasi privire ascutita, de totdeauna.

*

In Vinerea Patimilor a Pastelui catolic, am asistat si eu la cea mai importanta procesiune locala, la care “ieseau” toate Statuile, de la Hristos intrand calare pe magarus in Ierusalim, pana la Sarutul lui Iuda din Gradina Ghetsemani, si Calvarul lui Iisus, urcand Golgota. Intr-un gest mai degraba pagan (dar cine sunt eu sa judec procesiunile altora?), credinciosii care participa la procesiune, mergand in urma imaginilor, ofera bomboane copiilor de pe margine. Cei mici, gatiti cu hainutele cele mai bune, stau cu manutele intinse si cer vociferand (cei mai indrazneti): “Un caramelet!”(“Caramelet” inseamna “bombonica”, in valenciana).

In spatele meu astepta un baietel cam de vreo cinci anisori, care se uita jinduitor, printre manecile noastre. L-am imbiat sa treaca in fata mea si sa ceara si el, bombonele. La inceput n-a vrut, apoi, s-a razgandit, cu ochii agatati de ai mamei lui, care-l incuraja si ea, sa indrazneasca. Era un baietel special, firav si timid, cu ochii alungiti, de calut si un zambet minunat si unic, ce-i dezvelea dintisorii stirbi. Avea bratele precum crengutele de copac si degetele lungi si subtirele ca tulpinile de ghiocei. Nu cerea, doar intindea manuta, sa i se puna si lui, bombonele, in palma. Concurenta era coplesitoare, iar buzunarele lui ramaneau goale. Atunci, am capatat eu glas si am cerut pentru el. L-am impins incetisor, catre Oamenii cu Bomboane. I-am facut parte si i-am zburatacit din fata noastra pe nazdravanii “venetici”, veniti din susul sau din josul strazii. Acela era locul nostru de vanat. (Parintii lui pastrau o tacere incurajatoare. Il intrebau din cand in cand, daca nu obosise, iar el dadea mereu din cap, ca nu.). Se apropia Iisus Salvatorul (Cristo El Redentor), purtat pe brate anonime de barbati cu capetele ascunse sub glugi. Atunci, mama lui l-a chemat si i-a soptit ceva ce numai eu am auzit. El a dat din capsor, si-a indreptat ochii catre Iisus care trecea prin fata noastra, si l-a privit pret de cateva clipe lungi. Apoi, si-a privit mama. “Gata?” l-a intrebat? “Gata, a incuviintat”. Apoi mi-a zambit cu toata dulceata lumii.

P. S. Mama lui ii spusese, Doamna, sa se roage asa cum faceau ei impreuna, noapte de noapte, inainte de culcare. Sa-i ceara Domnului Iisus sa-l ajute la operatie…

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *