Schimbarile din viata noastra – din cate imi spunea o prietena – sunt ca treptele. Nu trebuie sa te grabesti, n-ai motive sa iei liftul. Dar nici nu trebuie sa ramai incremenita pe un nivel. Fiecare treapta te asteapta, totul este sa nu uiti ca schimbarile vin, mai devreme sau mai tarziu.
Sigur – i-a replicat o alta prietena, care era de fata -, dar fiecare treapta a scarii are in urma sa alte trepte. Si, intr-un fel, cu fiecare treapta pe care pasesti, o iei de la zero. Adica poti privi in ochi viitorul, practic o iei de la inceput.
Asa este – am decis noi – asa se intampla si cu munca, si cu dragostea, si cu prietenii, cu tot ce ni se poate deschide in fata ochilor si sufletului.
Ca sa bat in cuie acordul nostru, m-am repezit la computer si am pus melodia „Non, je ne regrette rien“, cantata de Edith Piaf, cu oarecum paradoxala pofta de viata, cu o pofta salbatica de nou, de inceputuri.
Sigur, ea se refera strict la amor. Si instiga la a „matura“ trecutul, atat supararile, cat si bucuriile, atat binele, cat si raul. Caci viata este un amalgam ciudat, nu?
Sa admitem ca, in fond, nu mai avem nevoie nici de necazuri, si nici de placerile apuse. Sa mai admitem ca nu e indicat sa ne pese de trecut – el exista, dar cu el, se inflameaza resentimentele si se aprinde focul vietii, nu mereu in sensul bun.
Cred ca acest cantec este o lectie de viata, este sfatul unei femei vii, care traieste intens, care ii intinde mana destinului. Si care, daca viata ar fi un pahar cu vin bun, l-ar da cu voluptate peste cap.
Si chiar ea ne vorbeste despre inceput – in cazul ei, de inceputurile in amor – deci trebuie sa recunoastem, chiar daca tindem sa reprimam memoria asta, ca orice are un inceput, un trecut.
Viata incepe cu tine – canta ea – „caci bucuriile mele, astazi, incep cu tine“. Nu va apuca invidia – admit, invidia pozitiva – cand ii auziti vorbele?
Bucuriile vin doar daca esti viu si flamand de viata.
Ceea ce nu ne spune ea – dar in substrat exista, atata vreme cat trecutul are si suparari, si bucurii – este faptul ca trecutul, chiar prin uitare, prezent in noi, nu face decat sa ne invete sa traim intens bucuria, placerea, fie si pentru ca stim, prin comparatie, si ce este supararea. Cum am putea trai, cum am putea cunoaste bucuria, daca nu am avea si momente de tristete?
Si, daca intelegem indemnul ei, daca ne lasam coplesiti de adevarul si forta vorbelor ei, atunci, credeti-ma, faptul ca ea „pleaca de la zero“ este usor de acceptat.
Viata rezerva, dintotdeauna, bine si rau in doze egale, dar nu trebuie sa uitam ca orice inceput poate sa fie un rezervor de bucurii, sperante, placeri, succese.
Cantecul lui Edith Piaf este ceva care darama povestea cu „drobul de sare“, cu precautiile exagerate, care-i fac pe multi oameni sa le fie frica de schimbari, de inceputuri.
Asa s-a intamplat cu o tanara care nu-si revenea dupa sfarsitul unei relatii. Am fost convinsa ca, fiind prima ei relatie, care durase trei ani, credea ca viata ei va continua la fel de dramatic. Sfarsitul o socase. Nu voia cu niciun pret sa admita ca viata merge inainte. Se asezase pe o treapta a vietii si nu se dadea dusa. Nu avea pic de dorinta de a accepta ca nu putea ramane agatata de ceva care era deja trecut. Ii era frica de orice inceput posibil, pentru ca, acceptand inceputul, accepta si un posibil sfarsit. Nu vreau sa mai sufar! – spunea ea. Acest lucru o speria atat de tare, incat zacea intr-o depresie din care nu facea niciun efort sa iasa. Poate ca, daca as fi folosit cantecul lui Edith Piaf, se urnea din refuzul unui inceput.
Dar o alta femeie, care desi era inselata de sotul ei, nu se despartea de el, facandu-i aproape zilnic reprosuri greu de suportat, mi-a spus (dupa ce am rugat-o sa asculte pana la saturatie acest cantec) ca ceva din ea s-a schimbat. Ii dadea sotului ei o noua sansa si dorea sa schimbe atmosfera in care traia. O atmosfera de vrajmasie care pe barbatul ei il adusese la disperare.
Da, oamenii sunt foarte diferiti, unii nu vor sa „mature“ trecutul si nici nu vor sa dea o noua sansa cuiva sau unei alte situatii. Juna de care am amintit trebuia sa-si dea ei insasi o noua sansa, de fapt. Iar cealalta femeie ar fi trebuit sa-si dea si ei, si sotului ei a doua sansa, mai exact sa accepte ideea unei renasteri.
Nu suntem la fel. Dar acea femeie, neinduplecata, se plasase intr-o situatie complicata: nici nu se despartea de partener, nici nu proiecta o noua sansa ori un nou inceput.
Exista situatii in care un nou inceput este minunat, poate fi trait cu panzele sus, cu viata curgand energic prin corp, cu toate sperantele navalnice, totul este sa nu uitam de cantecul lui Edith. Este cheia catre eliberarea din captivitati abstracte.
