Beatrice Rancea: Gasesc noaptea in vis rezolvari pentru problemele mele

Marea Dragoste / Tango:  De cand esti directoare a Operei Nationale din Iasi, stai mai mult plecata de acasa, aproape te-ai mutat aici, la Iasi.  Sotul tau, Doru Rancea, ce a zis legat de noua ta slujba?

BEATRICE RANCEA: Evident ca daca el nu isi dadea acordul, nu faceam pasul acesta. Stiu cat de greu ne-a fost la Constanta, cand am fost doi ani si ceva director acolo, si totusi Constanta e mai aproape, sunt doar 2 ore si jumatate de mers.  Pana aici e o distanta considerabila. El m-a lasat, dar cel mai dragut a fost ca cei din Opera si-au cerut scuze, dupa ce m-am hotarat sa-mi depun dosarul si sa particip la concursul de manager, pentru ca abia apoi am aflat ca de aici, din Iasi, l-au sunat pe Doru mai intai, sa-l convinga sa ma lase (rade). Pe urma mi-au spus: „Scuza-ne, dar l-am omorat pe Doru cu telefoanele si l-am rugat sa te lase sa vii in Iasi.”

Marea Dragoste / Tango:  Cum rezista mariajul vostru cu atat de mult timp petrecut separat? Si sotul tau calatoreste mult, are si el spectacole?

BEATRICE RANCEA: Deocamdata merge bine. Ce e rau e ca el nu poate veni mai des aici. Daca nu am avea catei, el ar veni mereu. Numai ca, avand cateii, tot timpul liber pe care il are, cand nu are spectacole, il petrece acasa, cu ei, trebuie sa aiba grija de ei, pentru ca imi simt foarte tare lipsa. Si simt si eu asta de cate ori ma duc acasa. Intr-o zi, in momentul in care am intrat pe poarta, s-au napustit pe mine sa-mi arate cat ma iubesc si mi-au rupt tricoul, erau toti cu gherutele pe mine sa ma primeasca cat mai frumos. E greu, mai ales cand se imbolnavesc, mi-a murit si o catelusa la care tineam foarte mult si, ca sa nu plec de aici, pentru ca era exact in perioada in care a venit Andrei Serban sa-si dea auditiile, nu mi-au spus. Si am aflat de-abia cand am ajuns acasa, atunci mi-au spus ca murise. Si mi-a parut tare rau ca nu am fost langa ea in momentul acela.

Marea Dragoste / Tango: Am scris si eu de curand despre catei, pentru ca si mie mi-a murit de curand un catel si am zacut de suparare. Dar oamenii te privesc ca pe un nebun cand te vad plangand dupa un caine. Tu, care ai zeci de caini, cum rezisti la oprobriul public la adresa celor care iubesc animalele?

BEATRICE RANCEA: Din pacate, asa este. Dar pe mine nu ma intereseaza deloc parerea oamenilor, pentru ca s-au spus lucruri urate, s-au scris lucruri urate despre mine si sotul meu vizavi de iubirea pe care o avem noi fata de animalutele astea amarate, care nu au nicio vina ca au ajuns pe strada. Practic, cainii au inceput sa se inmulteasca si au ajuns in strada in momentul in care s-au demolat casele si niciun om nu si-a luat animalutul cu el la bloc. Si i-au lasat in strada. Asta e motivul pentru care ne-am umplut de caini, dar nu e vina lor si in niciun caz nici nu trebuie sa le dam cu ranga-n cap ca sa dispara. S-au scris lucruri urate despre noi si nu inteleg de ce. Adica, din moment ce pe tine nu te afecteaza in niciun fel, nu-ti cere nimeni nimic, care e problema ta?

Marea Dragoste / Tango: Argumentul este ca de ce sa investesti atata timp si atatia bani, cand ai putea sa investesti intr-un copil si atunci fapta ta chiar ca ar avea o motivatie nobila. Oamenii se intreaba de ce nu adunam copiii de pe strada si nu cainii?

BEATRICE RANCEA: Asta e, copilul care e in strada, in momentul in care are nevoie, iti da in cap, un animalut nu are cum sa te omoare ca sa-ti ia telefonul sau portofelul. Plus ca oamenii isi iau singuri ce le trebuie, animalutele depind de noi. La fel, asa ai putea sa spui despre familiile unor vedete, cum e Angelina Jolie: Ce-i trebuie atatia copii, ca are si ea meserie?! Asta e urat, de ce trebuie sa comentam ce fac altii? Este viziunea, optiunea fiecaruia sa traiasca asa cum isi doreste.

Marea Dragoste / Tango: Ti-ai pastrat colaborarea cu Dansez pentru tine, care va incepe, din nou, in curand. Cum ai reusit sa pastrezi o colaborare atat de acaparanta, sa te imparti intre doua localitati atat de indepartate una de alta?

BEATRICE RANCEA: Ma bucur mult ca am ramas, pentru ca tot ce se intampla acolo iti da senzatia de familie. Esti in familie in juriu, chiar daca juriul intra uneori in conflict cu coregrafii. Dar eu ii inteleg, coregrafilor le e tare greu la cat se munceste, pentru ca se munceste enorm acolo. Le e greu sa fie judecati si notati, cateodata, cum nu si-ar dori. Ti se pare nedrept ca la cat ai muncit sa iei uneori niste note care nu te reprezinta. Dar eu ma bucur ca sunt acolo si ca am ramas, pentru ca, repet, suntem ca o familie si ne simtim foarte bine impreuna. Regret ca din cauza programului meu nu am mai putut sa ma duc cu ei in turneele asemenea celor pe care le-am facut cu ani in urma pentru preselectii. Am fost in toata tara cu ei si e un sentiment incredibil, in momentul in care iei interviuri – Mihai Petre, Edi Stancu si cu mine luam interviurile –  si am avut zile cand stateam 10-12 ore, atat de multa lume era… Si vezi viata altfel in momentul in care iti dai seama cum traiesc oamenii, ce probleme reale exista… Problemele noastre devin foarte marunte pe langa ce auzi ca se intampla. E emotionant, am avut chiar momente in preselectii cand toata lumea plangea, eram impresionati pana la lacrimi de copii care, de exemplu, nu puteau sa mearga si dansau sprijinindu-se numai in manute sau de persoane in carucior care isi facusera un moment corecgrafic… E greu, mai ales ca, in prima etapa, cel putin, nu avem voie sa analizam si sa notam cazurile, nu trebuie sa fim impresionati de povestile celor care au venit acolo, noi trebuie sa notam numai prestatia lor artistica. Dar e greu sa te rupi de dramele lor.

Marea Dragoste / Tango: Voi, ca artisti, crezi ca sunteti mai rezistenti, mai caliti la incercarile vietii decat cei care nu au trecut prin atatea antrenamente?

BEATRICE RANCEA: Da, sigur. Si eu de aceea ii inteleg pe concurenti, ba chiar mi se reproseaza ca dau note mult prea mari. Dar eu stiu ce inseamna sa fii pe scena, stiu ce inseamna sa ajungi efectiv “gol” in fata oamenilor, te prezinti asa cum esti tu, tu cu tine, cu viata ta, cu sufletul tau, cu ce stii tu sa faci si e foarte greu sa nu fii aparat de nimic, esti in fata publicului cum poate nu te-a vazut nimeni niciodata, avand niste emotii pe care poate ti le controlezi cu greu. E foarte greu sa fii acolo.

Marea Dragoste / Tango: Si pentru tine ca regizor e la fel de greu? Tot la fel de “dezbracata” esti tu in momentul in care piesa sau spectacolul se joaca pe scena?

BEATRICE RANCEA: Da, pentru ca in momentul acela iti asumi ca poti sa fii judecat, tot ceea ce ai facut este interpretabil, lucrul acela pentru care nu stiu cate nopti nu ai dormit poate fi comentat si judecat gresit. Si e greu si dureros sa auzi lucruri pe care nu ti le-ai dorit, nu neaparat pentru tine, ci si pentru interpreti. Eu tot timpul am grija de interpreti, pentru ca ei sunt foarte sensibili, ei sunt cei care apar pe scena, ei duc, practic, greul in spate, tu le-ai gandit, dar ramai undeva afara… In momentul in care am o premiera, am un gol imens, am senzatia de sfarsit de lume, imi vine sa plang; toata lumea se distreaza, e petrecere dupa o premiera, iar eu am asa un sentiment ca se rupe ceva in mine in momentul in care, practic, acest copil al meu, spectacolul pentru care ai gandit enorm, pentru care nu ai dormit nopti, pe care l-ai hranit cu sufletul tau, e gata sa iasa in lume. Si din acel moment este singur el cu destinul lui. Fiecare spectacol are destinul lui si tu nu mai poti decat sa-l vezi din afara si sa-l ajuti asa cum poti de pe margine. Dar din acel moment el apartine interpretilor si, evident, publicului. Si fiecare spectacol se schimba pentru mine foarte mult, dar pentru altii poate deloc, insa fiecare spectacol capata energia publicului si niciun spectacol nu seamana cu celalalt pentru ca functionezi in functie de cel care te priveste. Si atunci interpretii se muleaza un pic pe ceea ce simt ca vine din sala ca energie, simt ce au nevoie acei oameni sa vada in momentul acela. Daca cei din sala sunt foarte obositi, atunci simti ca interpretii dau mai mult ca sa le capteze atentia din prima. Conteaza daca e un public foarte atent, daca e un public tanar sau e un public in varsta… Eu tot timpul cand stau la spectacol, pentru ca imi urmaresc spectacolele, ma duc in sala sa vad ce se intampla. Iar inainte de spectacol, de fiecare data, fac o mica sedinta si le spun: E frig afara, e frig in sala sau e cald…, pentru ca in functie de asta trebuie sa stii sa joci in functie energia pe care ti-o dau spectatorii sau de care au nevoie spectatorii. Pentru ca de aceea vin oamenii la teatru, sa primeasca ceva si sa plece altfel decat au intrat in sala.

Marea Dragoste / Tango: Si se simte intr-adevar energia publicului, artistii o simt?

BEATRICE RANCEA: Da, o simt.  Eu, ca regizor, cateodata le mai spuneam: Vedeti, nu pauzati foarte mult, pentru ca pierzi publicul daca faci pauze prea mari pe text. Iar interpretul imi spunea: Nu, eu simteam ca inca ii tin, ca-i fac atenti si sa fie cu sufletul la gura pentru ce urmeaza.

Marea Dragoste / Tango: Ai povestit, in cadrul unei editii Dansez pentru tine, ca va bateau cu nuielusa peste picioare. E adevarat?

BEATRICE RANCEA: Da, asta vorbeam atunci cu coregraful Nea’ Marin, ca am avut sansa sa lucrez cu un mare, mare maestru de balet cand eram eleva, erau prim solistii de la Opera care predau, in liceu, cand am avut si eu un mare maestru de balet care se numea Vintila. Imi aminteam de el cu drag cand vorbeam cu Nea’ Marin… Avea tot timpul o nuielusa si atatea nuieluse am primit peste un umar, ca nuaia ajunsese ate. Te lovea ca sa tii umarul jos, sau sa-l tii drept, ca sa ai o atitudine corecta a umerilor in functie de miscarea picioarelor, pentru ca in dans se spune ca, atunci cand nu te doare, nu e corect, deci miscarile trebuie sa fie dureros de corecte (rade). Si la el ora de studiu era neaparat cu nuielusa, ceea ce se intampla si cu maestrul Raul Renceanu…  Eram in clasa cu Magdalena Popa, Ileana Iliescu, nume mari ale baletului, iar el era cu nuielusa pe noi.

Marea Dragoste / Tango: Spui ca nuielusa s-a facut zdrente, dar umarul cum s-a facut?

BEATRICE RANCEA: Bine, cand am ajuns acasa, mama a fost putin deranjata, pentru ca eram numai vanatai pe umeri si pe picioare, dar… asta e.

Marea Dragoste / Tango: Si crezi ca poate nu ai fi facut o asemenea performanta daca nu ar fi fost si metoda asta? Adica, ti-a folosit bataia pe care ai luat-o la antrenamente?

BEATRICE RANCEA: Da, mi-a folosit.

Marea Dragoste / Tango: Dar in zilele noastre nu se mai foloseste metoda asta, nu?

BEATRICE RANCEA:  Nu. Dar noi chiar avem o senzatie ciudata fata de cei care vin acum, pentru ca eu am si predat si am vazut ca elevii, studentii au o alta motivatie vizavi de ceea ce fac, fata de cum aveam noi.  Adica eu stiu ca, chiar si acum, dupa 40 de spectacole montate, nu dorm inainte de repetitie, gandesc ce am de facut a doua zi, motiv pentru care nu dorm decat 2-3 ore pe noapte cand am ceva in lucru. Insa ei nu sunt atat de motivati. Ii intreb: Ce cautati in arta?, pentru ca nu poti sa spui ca asta e o meserie, pentru ca te traieste non-stop, nu e ceva care sa te tina doar 8 ore pe zi, e ceva care te consuma continuu, mereu te gandesti cum mai faci o scena, cum lucrezi la un personaj, cum ajuti un interpret sa ajunga la nivelul la care iti doresti tu. Dar ei dorm foarte bine noaptea, pot sa-si permita sa vina mai putin pregatiti in fata ta, ca profesor… Asta le explicam: daca tu in fata mea vii nepregatit, cum crezi tu ca iti atragi artistii, un actor, un cantaret, daca te simte nepregatit? In secunda aia nu mai ai credibilitate in fata lor. Iar lupta regizorului cu echipa lui de actori e grea, e ca si cum avem o batalie de dus, ca sa convingem ca suntem buni si ca ne putem impune ceea ce am gandit in fata spectatorilor. Daca tu nu stii sa te impui si sa mergi pana la capat in batalia asta cu actorii de langa tine, iar ei incep sa te paraseasca, esti pierdut, esti ca un general fara armata.

Marea Dragoste / Tango: Tu cum ai reusit sa-ti castigi autoritatea? Esti femeie, esti fragila…

BEATRICE RANCEA: Nu sunt deloc fragila, sau, oricum, nu sunt atat de fragila pe cat par. In primul rand, trebuie sa iubesti si sa ai o devotiune totala fata de meseria pe care o faci. Eu asa mi-am facut meseria si ca dansator, pentru mine dansul era viata mea, nu imi imaginam cum ai putea, ca interpret, sa traiesti fara sa dansezi, fara sa fii pe scena. Si aceeasi pasiune dementa, in sensul frumos al cuvantului, am trecut-o spre regie, care e si mai greu ca incarcatura. Inainte de spectacol am niste emotii ingrozitoare, pentru ca eu inca ma motivez ca un interpret si ma agit intruna, nu pot sa stau jos. Nici dupa al 50-lea spectacol Romeo si Julieta nu puteam sa stau pe scaun in sala si am emotiile interpretului, traiesc odata cu cei care trebuie sa ajunga in scena. Am facut si dansul si regia ca si cum m-as fi aruncat in gol, m-am dus total intr-acolo. Ma deschid complet cand am ceva de facut si ma pregatesc foarte bine. Si am invatat de la profesorul meu ca niciodata actorul nu trebuie sa te prinda nepregatit, trebuie sa stii sa raspunzi la orice intrebare oricui, de la portar pana la prim solist.

Marea Dragoste / Tango: Nu ai simtit niciodata ca ai platit un pret mare pentru asta?

BEATRICE RANCEA: Ba da, e greu, oamenii iti spun ca te-ai schimbat foarte mult, familia simte ca te gandesti la altceva, nu neaparat la lucrurile care te leaga de sot, de mama, de familie… Dar nu-mi pare rau si as lua-o oricand de la capat, nu o simt ca pe o frustrare si nu spun: Vai, cat ma consum pentru asta. Nu, imi place, eu asa traiesc. Eu, daca nu lucrez pentru scena sau in spatele scenei, sunt deprimata, nu pot sa stau.

Marea Dragoste / Tango: Nu iti pare rau ca nu ai copii?

BEATRICE RANCEA: Nu as fi putut, pentru ca asa cum mi-am dedicat toata viata dansului sau regiei, acum, asa mi-as fi dedicat-o unui copil si nu as fi putut sa-mi mai fac meseria, pentru ca toata atentia mea ar fi fost pentru el. Nu as fi putut sa stau la Opera si sa ma gandesc ce face copilul, daca a mancat, ce face la scoala, pentru ca sunt sigura ca as fi fost o mama absolut dementa, sufocanta.

Marea Dragoste / Tango: Cum esti, atunci, ca sotie?

BEATRICE RANCEA: Pai, tot cam asa sunt. Adica vorbim foarte mult la telefon si tot timpul cand plec de acasa ma gandesc ce i se intampla lui Doru. Iar lui tot timpul i se intampla ceva – cand am ajuns saptamana trecuta in aeroport era vanat la ochi, am crezut ca l-a batut cineva, dar, de fapt, daduse cu capul in usa, pentru ca a stins lumina in sufragerie si, cand s-a intors, a dat cu capul in usa si era tot vanat la ochi. Deci, tot timpul i se intampla cate ceva. In plus, el niciodata nu-si gaseste nimic. Acum sunt la Iasi, dar eram la Budapesta sau in America si Doru ma suna si-mi spunea: Te rog frumos, roag-o pe femeia de serviciu sa-mi deschida poarta. Adica nu stie nici acum numarul de telefon al doamnei care are grija de casa si de catei. Sau ma suna sa ma intrebe unde sunt nu stiu ce ciorapi (rade).

Marea Dragoste / Tango: Si nu te enerveaza niciodata chestia asta?

BEATRICE RANCEA: Nu, nu! Imi place si accept pentru ca tin foarte mult la el si orice face mi se pare amuzant.

Marea Dragoste / Tango: Crezi in povestea asta, ca exista o mare dragostea in viata unui om?

BEATRICE RANCEA: Tot timpul exista o mare dragoste, dar ne raportam de fiecare data altfel la ea, ca sa nu o numim tot timpul marea dragoste. Insa nu cred ca e una singura.

Marea Dragoste / Tango: Cand mai ai timp sa te ingrijesti? Pentru ca esti o femeie ingrijita, ai silueta, ai par frumos, mereu esti machiata…

BEATRICE RANCEA: Cat se mai poate, dar mi-a fost greu in ultimul timp, chiar spuneam, mai in gluma, mai in serios, ca m-a consumat foarte mult vechea mea experienta cu Iasi-ul, fosta mea colaborare, si am impresia ca am imbatranit 10 ani. Cand ma uit la fotografiile de anul trecut…

Marea Dragoste / Tango: Deci nu aloci timp infrumusetarii.

BEATRICE RANCEA: Din pacate, nu. Am combinat singura o vopsea de par, pentru ca nu am timp sa merg la coafor, si mi-am ars parul, fiindca nu am stiut cum s-o prepar. Evident, la manichiura, pedichiura ma duc saptamanal aici, la Iasi, am un salon la care ma duc si doamnele sunt dragute fiindca oricand ajung, ca nu ajung niciodata cand m-am programat, ma servesc. Cateodata, cand imi fac manichiura, pentru ca nu am timp sa astept sa se usuce oja, – si se amuza toate fetele de la salon – , intai platesc, ma imbrac si apoi mi se da oja pe unghii si asa plec (rade).

Marea Dragoste / Tango: Si cum a fost experienta revenirii pe scena, ca dansator?

BEATRICE RANCEA: Foarte grea, pentru ca a fost dupa 15 ani sau mai mult si a trebuit sa slabesc 8 kilograme…

Marea Dragoste / Tango: Si cum reusesti sa slabesti atat de mult?

BEATRICE RANCEA: Nu mananc nimic, am avut o saptamana intreaga in care nu am baut decat apa si cafea.

Marea Dragoste / Tango: Cum de te tii pe picioare?

BEATRICE RANCEA: Bine… Rezist. Iau vitamine. E vorba de vointa, iar totul vine din cap. Trebuie sa ma antrenez, pentru ca sunt niste partituri grele, e foarte greu sa apari pe scena, tu fiind managerul teatrului, ceea ce inseamna ca prestatia ta trebuie sa fie dincolo de asteptari. Pentru ca totusi dansezi alaturi si in fata colegilor, in fata oamenilor carora practic tu le spui ce trebuie sa faca pe scena. Si e foarte greu.

Marea Dragoste / Tango: Cateodata nu-ti pare rau ca ai acceptat rolul acesta de manager? Nu te afecteaza in conditia ta de creator?

BEATRICE RANCEA: Te afecteaza, dar mi-am asumat-o, stiam in ce intru, stiam ce va urma. Asta imi doresc, sa ajung sa pun lucrurile la punct, sa stie fiecare ce are de facut – spre exemplu, aici nu exista fisa postului  – si sa inceapa sa mearga lucrurile, ca sa ma pot duce si eu in sala de repetitii, pentru ca asta imi doresc. Evident, la Bucuresti nu am cum sa mai ajung, mi-am contramandat doua proiecte pe care le aveam, dar macar aici sa ajung sa montez. Mi-am dorit foarte tare sa montez Tosca, nu am putut s-o realizez, sper sa pot sa fac Traviata sau altceva. Insa, in primul rand, am gandit, ca si la Constanta, sa nu cad in pacatul pe care l-au avut altii, ca, in momentul in care esti tu director, numai tu montezi. Mie asta nu mi se pare bine, tu, ca director, trebuie sa incerci sa aduci cat mai multi regizori, cat mai multi coregrafi cu care sa lucreze colectivul, nu sa acaparezi tu teatrul pentru ca esti tu regizor si atunci montezi numai tu, ce vrei tu si cum vrei tu.

Marea Dragoste / Tango: L-ai amintit pe Andrei Serban… Ce va face Andrei Serban aici?

BEATRICE RANCEA: O sa vina din iunie, avem doua productii importante, una va fi o co-productie cu Teatrul National si cealalta este o opera baroca, este un proiect cum nu a mai fost in Romania, dar din superstitie nu vreau sa spun prea multe. Insa a fost extraordinar ca a fost atat de coplesit de Iasi, de atmosfera de aici, de interpreti, incat si-a contramandat cateva proiecte ca sa fie alaturi de noi din iunie 2012 pana in decembrie.

Marea Dragoste / Tango: Dar cum ai ajuns la Andrei Serban? Tu l-ai cautat, tu i-ai propus sa vina si de ce?

BEATRICE RANCEA: In primul rand, e regizorul meu de suflet, eu sunt coplesita de el si nu o spun doar asa, ca nu-mi place sa perii omul… Ideea e urmatoarea, ii spuneam si lui Andrei: Daca cine va cunoaste, cine va intalneste nu-si da seama ca a avut sansa in viata lui sa se intalneasca cu un geniu, e pacatul lui, e minusul lui. Andrei este genial, bine, si Silviu Purcarete, dar avand sansa sa lucrez cu Andrei, primul proiect in care m-a solicitat si ca interpret si ca coregraf a fost Trilogia Antica, acolo mi-a oferit doua roluri, Creuza, in Medeea, o aparitie extraordinara, si personajul foarte frumos gandit de Andrei, dar evident era un personaj care nu avea text. Si in Troienele am avut un personaj, era o fata care se sinucidea si avea o cadere pe o panta si era pe ralenti facut, era extraordinar de frumos momentul. Plus ca am avut placerea sa lucrez cu el si sa fac miscarea scenica la Trilogie. Dupa care, in A douasprezecea noapte, mi-a spus ca atat de tare ma doreste in piesa, incat mi-a inventat un personaj. Eram un fel de muza a lui Orsino, care era interpretat de Ovidiu Iuliu Moldovan si tot timpul eram cu acest mare actor, alaturi de el, doar eram muza lui… Si m-a marcat foarte mult ca am putut sa asist la repetitiile lui Andrei, de la Livada cu Visini la Napasta, la tot. Ii spuneam ca si o zi daca stau langa el, stiu ce am de montat in urmatorii ani, pentru ca ce are fantastic Andrei este ca niciodata nu isi propune cu mult timp inainte ce va lucra, tot timpul zice: ma duc sa simt locul, sa vad ce e acolo. Nu poti sa te duci ca nuca-n perete cu ceva, sa spui “eu vreau spectacolul ala”, fie ca se lipeste, fie ca nu se lipeste, fie ca au sau n-au oamenii nevoie din punct de vedere social, economic… Trebuie sa simti lucrurile astea. Si ce mai are fantastic Andrei: stie sa imbine foarte bine artisticul cu vanzarea, adica stie sa-si vanda foarte bine ceea ce creeaza, pentru ca un creator care nu e cumparat creeaza degeaba.

Marea Dragoste / Tango: Eu am auzit si artisti care spun ca nu, tocmai, nu trebuie sa faci nimic comercial, arta trebuie sa fie arta.

BEATRICE RANCEA: Da, dar Andrei stie sa combine foarte bine artisticul cu comercialul. Mi-a povestit despre un regizor mare care a montat in strainatate  un spectacol foarte bun din punct de vedere artistic, dar care nu s-a vandut. Si atunci spectacolul nu s-a jucat decat de cateva ori.

Marea Dragoste / Tango: Stiu ca scrii singura scenariile. De ce faci lucrul asta?

BEATRICE RANCEA: Da, mi-am realizat singura dramatizarile, pentru ca asa mi se pare normal. In momentul in care citesti romanul si le-ai oferi regizorilor sau dramaturgilor sa faca o piesa dupa roman, fiecare ar povesti altfel. E ca si cum – asta e prima lectie la regie – ai vedea un accident pe strada si vrei sa-l povestesti. Fiecare va povesti altfel – unul iti va povesti finalul, altul iti va spune si cum erau oamenii imbracati, cate grade erau afara, daca era intuneric sau lumina. Si de aceea cred ca, in momentul in care vrei sa faci lucrul asta, este bine sa iti povestesti singur ceea ce vrei sa scrii. E ca in teatru, fiecare ia Romeo si Julieta, dar suntem 7 regizori cu 7 abordari diferite. Am lucrat la Maestrul si Margareta. Am dramatizat un roman foarte, foarte dificil de scos din el dialoguri, e vorba de Cocosatul de la Notre Dame si am vrut sa scriu o piesa despre Marchizul de Sade, dar mi s-a parut genial cum s-a facut filmul si piesa dupa care s-a montat filmul, si atunci am montat-o asa, ca spectacol. Imi place mult sa-mi fac singura dramatizarile, dar trebuie sa ai timp sa te gandesti numai la asta.

Marea Dragoste / Tango: Trebuie sa te gandesti numai la lucrul acela? Ar trebui sa-ti iei o vacanta…

BEATRICE RANCEA: Practic asa ar trebui, sa te gandesti numai la ce vrei sa faci. Si cand ma culc ma gandesc la ce am de facut. Si cateodata stau si ma gandesc la piesa inainte sa adorm, iar apoi gasesc noaptea in vis rezolvari pentru problemele mele.

Marea Dragoste / Tango: Si iti aduci mereu aminte ce ai visat?

BEATRICE RANCEA: De cele mai multe ori da, dar la Cocosatul de la Notre Dame m-am speriat, ca nu visam nimic si nu stiam daca o sa fie un succes sau nu, m-a speriat faptul ca au fost nopti intregi in care nu-mi venea nicio rezolvare din vis.

Marea Dragoste / Tango: Si in general ai mai avut revelatii, iluminari, esti o persoana vizionara?

BEATRICE RANCEA: Da, spre bucuria mea, da.

Marea Dragoste / Tango: Dar pentru cele rele ai avut presentimente?

BEATRICE RANCEA: Nu, n-am avut, nici cand am avut accidentele la genunchi. Sau poate ca da, poate ca si atunci am presimtit ceva… Stiu ca atunci cand mi-am rupt genunchiul pe scena a fost prima data cand mi-a venit sa plang inainte de a intra in scena. Si nu stiam de ce. Evident ca si acum cand imi incepe un spectacol ma rog la Dumnezeu sa iasa bine. Atunci, cand intram in scena ca intrepret, mereu imi faceam rugaciunea si asa facusem si atunci. Dar aveam o stare ciudata, nefireasca, mai ales ca interpretam un personaj vesel, nu trebuia sa intru cu o anumita tristete… Era dimineata, matineu, era un spectacol pentru copii, dar mie mi-a venit sa plang. Insa nu am luat-o ca pe un semn, pentru ca nu avusesem premonitii pana atunci.

Marea Dragoste / Tango: Crezi ca artistii au o deschidere mai mare decat oamenii obisnuiti catre o alta dimensiune?

BEATRICE RANCEA: Cred ca da, pentru ca lucreaza foarte mult cu necunoscutul. Mai mult decat altcineva, – poate ca nu e bine ce spun, poate nu am dreptate – , dar noi lucram cu necunoscutul. Tot timpul te rogi la Dumnezeu sa-ti dea har, dar harul iti vine doar cateodata. Joci cu aceeasi tehnica, cu aceleasi mijloace, dar simti cand s-a creat legatura aceea puternica, simti cand ai avut har. Tot timpul te rogi la Dumnezeu sa-ti trimita Duhul Sfant si il ai, dar momentul acela de revelatie nu-l ai de foarte multe ori ca interpret sau ca regizor, ca artist. Cred ca noi lucram mai mult cu ceea ce-ti vine de dincolo. Si de aceea cred ca suntem mai deschisi catre a intelege lucrurile care vin de altundeva. Practic, noi suntem un instrument prin care Cineva de Sus isi face loc sa se exprime.

Marea Dragoste / Tango: Deci crezi ca arta are neaparata nevoie de Dumnezeu? Crezi ca nu exista artisti care nu cred?

BEATRICE RANCEA: Cred ca artistii care nu cred in Dumnezeu sunt foarte saraci la suflet. Cred ca exista, dar sunt foarte saraci in sufletul lor. Daca nu crezi in Dumnezeu, inseamna ca nu crezi ca ai suflet. Cred ca oamenii necredinciosi au o uscatura interioara, dar eu nici nu am cunoscut oameni care nu cred in Dumnezeu.

Marea Dragoste / Tango: Dar crezi ca artistii au o sansa in plus sa fie fericiti? Arta e si un drum catre nefericire sau mai mult catre nefericire?

BEATRICE RANCEA: Clipele pe care le traiesti pe scena, ca interpret, nu au egal, nu pot fi acoperite in bani, in case, in masini, in nimic. In momentul in care te inunda senzatia aia de caldura care iti vine dinspre public… Ca interpret este mult mai puternic sentimentul decat ca regizor, ca regizor esti mai frustrat, pentru ca tot timpul te gandesti ca nu a iesit asa cum trebuia, ca nu ai facut sufiecient. Tot timpul imi spuneam, inainte sa revin pe scena: domnule, de ce nu sunt iarasi interpret, ca nu ma intereseaza de nimic, ma adun, stiu eu ce am de facut eu cu mine si stiu sa ma concentrez ca sa-mi fac rolul cat pot eu de bine. Eh, in momentul in care esti regizor, te gandesti ca s-a spart becul, ca interpretul nu a facut ce trebuia, ca i-a cazut costumul, tot timpul ai de ce sa fii nemultumit. Ca publicul poate nu a reactionat asa cum ti-ai fi dorit la anumite scene sau momente pe care le-ai gandit intr-un fel… Mereu esti nemultumit. Sau eu, cel putin, asa sunt, foarte frustrata ca regizor. Niciodata nu am fost atat de multumita, incat sa zic: Da, domnule, in sfarsit, capodopera vietii mele! Tot timpul simt ca mai era ceva de facut. Dar ca interpret, cand simt eu ca am dat ce a fost mai bun din mine, traiesc un sentiment unic.

Marea Dragoste / Tango: Pozitia de regizor e, in viziunea ta, mai apropiata de conditia creatorului?

BEATRICE RANCEA: Poate ca da, asa cred. Insa eu, ca regizor, niciodata nu am fost multumita de ce am facut.

Urmariti si PICTORIALUL CU BEATRICE RANCEA, realizat in cladirea Teatrului National din Iasi

ACEST MATERIAL ESTE PROPRIETATEA EXCLUSIVA A SITE-ULUI MAREA DRAGOSTE / www.revistatango.ro SI, CONFORM LEGII DREPTURILOR DE AUTOR, NU POATE FI PRELUAT, INTEGRAL SAU FRAGMENTAR, FARA ACORDUL SCRIS AL DETINATORILOR ACESTUI SITE.
contact mareadragoste@revistatango.ro, alice@revistatango.ro