fbpx

Cincisprezece citate ce te vor face să-ți dorești negreșit ediția de toamnă Marea Dragoste/revistatango.ro

de

A ieșit pe piaţă ediția de toamnă (nr. 146/2020) a revistei Marea Dragoste/revistatango.ro, care propune cititorilor săi întâlniri de excepţie cu personalităţi marcante ale lumii artistice româneşti, care se dezvăluie cititorilor în interviuri captivante şi texte de-o frumuseţe tulburătoare, fie romantice, fie practice, fie pline de umor sau poezie, alături de fotografii inedite.

Eroinele celor două coperte sunt două artiste independente, pe de o parte, soprana Alexandra Coman, iar pe de alta, actrița și dramaturga Mihaela Drăgan, creatoarea – alături de Zita Moldovan – a companiei de teatru rom feminist Giuvlipen.

Din cuprinsul acestei ediții speciale de revistă, pe care o puteți găsi la punctele de distribuție din întreaga țară, vă propunem zece citate care să vă facă să vă doriți să parcurgeți, cu atenție, plăcere și iubire, întreg conținutul publicației.

Andreea Mihaela Păunescu – Am moștenit, fără procese în instanță, gena puternică a tatălui meu

Drama mamei a fost tocmai frumusețea ei ispititoare, răvășitoare, care ascundea o minte inteligentă, creativă, încețoșată de o tulburare psihică, o boală greu de diagnosticat și foarte greu de ținut sub control. Aproape toată viața i-am reproșat că poartă întreaga vină a destinului meu incert. Doar după ce am pierdut-o, în anul 2011, la câteva luni după moartea tatălui meu, am aflat din cartea doamnei Constanța Buzea că Adrian Păunescu i-a descris-o ca „o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată”, deci a știut cu certitudine că mama era vulnerabilă psihic. A fost șocant să aflu că, încă dinainte ca eu să fiu concepută, tatăl meu știa de fragilitatea ei psihică și, totuși, și-a asumat o legătură extraconjugală cu mama, și ea măritată la acel moment. Știu marea dragoste pe care mama i-a purtat-o toată viața, o dragoste puternică, obsesivă. Mai știu de la tatăl meu că, pentru un timp, dragostea a fost reciprocă și i-a dedicat câteva poezii de dragoste („Iluzia unei insule”, „Elegie”, „Jurământ”), iar finalul poveștii lor „așa a fost să fie”. Acum, că ei nu mai sunt printre noi, nu pot blama pe niciunul dintre ei. Din fericire, am moștenit, fără procese în instanță, gena puternică a tatălui meu, un soi de anduranță și putere de a merge mai departe pe care mama în niciun caz nu le-a avut.

Alexandra Coman – Nu pot exista fără muzică, fără scenă

Motivația care mă ajută să merg mai departe atunci când întâmpin dificultăți sau când am incertitudini, este că nu pot exista fără muzică, fără scenă. Nu îmi dau voie să sufăr sau să agonizez mai mult de o săptămână. În tot acest timp, mă alimentez cu suferința sau cu deznădejdea care, în final, mă întăresc și mă fac să devin mai puternică, mai determinată și mai bună în profesia mea. Rugăciunea, credința ajută mai mult decât orice. Încerc mereu să gândesc pozitiv chiar atunci când totul pare pierdut și să îi mulțumesc lui Dumnezeu chiar și pentru greutățile care apar în viața mea, pentru că sunt sigură că au și ele un scop în formarea mea ca om.

Luiza Cala – Sunt plămădită din iubire

Iubesc mult, permanent, permis și nepermis; nu știu să trăiesc fără iubire! Sunt plămădită din iubire și dăruiesc iubire și cui o merită, și cui nu o merită. Cu fiecare dăruire a mea eu sunt mai bogată. Sunt o femeie care știe să facă un bărbat fericit atunci cănd el îi asigură liniștea sufletească și care poate să nefericească pe cei care se joacă cu sufletul ei. Mă dăruiesc total, fără rezerve, iar retragerile mele sunt cu profit, iau bucăți mari din sufletele lor, las goluri ce nu pot fi umplute. Eu am câștigat mereu în viață cu sinceritate, arătându-mi iubirea. Sunt departe de jocurile meschine care se poartă acum. Atunci când nu ofer iubirea mea unui bărbat, mă năpustesc tumultuos asupra animalelor, naturii. Vorbesc mult cu tot ce mă înconjoară, mă las frisonată de frumusețea lumii care ne-a fost dăruită. Mulțumesc mereu pentru norocul de a asculta gâlceava pescărușilor cu greierii în briza răcoroasă a mării. Sunt privilegiată să trăiesc pe malul mării, să-mi odihnesc ochii pe nemărginire!

Alex Ștefănescu- Jurnal secret

Partidul din care fac parte mi-a pus la dispoziție patru formulare ca să le completez. Cel mai simplu mi s-a părut să completez declarația privind necolaborarea mea cu Securitatea. N-am colaborat (dar ce bine aș fi dus-o acum dacă aș fi colaborat!). Pentru celelalte formulare am pierdut o noapte întreagă. De unde să știu cât am câștigat din drepturi de autor în 2013, în condițiile în care articolele mi se plătesc cu sume mici, unele cu fracții zecimale? (Noroc că la Radio și TV nu se mai plătește nimic!) Cum să aflu ce suprafață de teren se află în jurul casei mele, dacă după ce am cumpărat pământul am retras gardul de la stradă spre interior, ca să permit lărgirea părții carosabile? A trebuit să fac noi măsurători. Vecinii s-au mirat, poate, văzându-mă noaptea, cu o lanternă într-o mână și cu o ruletă în cealaltă, măsurând șanțul din dreptul curții mele. M-a lătrat până și propriul meu câine, considerându-mă suspect.

Am ajuns la capătul răbdării în momentul în care am aflat că, în campania electorală, va trebui să particip la tot felul de întâlniri cu publicul. Asta îmi mai lipsea. Băi de mulțime nu mai fac de multă vreme, fac doar băi. Nu mai vreau să fiu întrebat, cum mi s-a întâmplat în anterioara campanie electorală, ce am de gând să întreprind ca să dispară câinii vagabonzi de pe străzi sau ca să se mărească pensiile.

Așa se face că m-am retras de pe lista de candidați. Ce bine e să nu candidezi!

 

Simona Catrina – Crime fasionale și dudui ecologice

A venit toamna, acoperă-mi răbdările cu ceva… Răsfoiesc din nou pentru că, deși găsesc atâtea ocazii de chinuri și leșinuri prin revistele cu luciu pompos, am o atracție bolnăvicioasă față de aceste bucăți de lectură, una mai halucinantă ca alta. Drept care, deocamdată, n-am nicio rațiune în a le reproșa ceva redactorilor groazei, pentru că vina îmi este alocată în întregime. Suntem un conglomerat uman democratic, avem dreptul să ne exprimăm periculos de liber, deși nimeni nu ne obligă să și citim ce împroașcă tastatura.

Încep cu o încălzire ușoară, cu o imagine aproape deprimantă, din revista Bolero: “buzele coborâte pe trupul lui”. La ora când scriu aceste rânduri, priveliștea unor “buze coborâte” aduce mai mult cu o anomalie decât cu un gest erotic. Sau cu o ventuză, poftim. Nu mă dezmeticesc bine din feeria cu buza de buldog, că dau de nevoile obștești: “un stil (…) specific nevoilor oricărui tip de piele”. Tu îți aperi sărăcia și nevoile și jobul, în fond. Trebuia umplută foaia cu ceva, că secretarul general de redacție era deja cu părul vâlvoi de nervi.

Un titloi semeț din Bolero îmi trage de geană până mă doare: “Fasiune roșie”, cică. N-am priceput dacă au vrut să zică pasiune sau fisiune, cert este că a ieșit un carcalete neidentificat. Ori o fi vreo românizare, în sfârșit, a lui «fashion», ar fi un fel de fașiune, adică. Ceea ce ar fi o contribuție marcantă la lățirea vocabularului.

 

Mihaela Drăgan – Roma futurism, viitorismul rom vorbește despre viitorul romilor și despre legătura lor cu tehnologia și cu știința

E dificil. Sunt spectacole sau sunt momente în procesul artistic în care ne doboară și pe noi anumite lucruri. În care simțim că nu mai avem energie, că exact toată suferința asta e too much sau în care ne apasă presiunea că trebuie să vorbim tot timpul despre suferința poporului nostru sau despre istoria noastră nerecunoscută. Eu am găsit un răspuns artistic, căci tema aceasta m-a preocupat în ultimii ani, iar această preocupare a culminat atunci când, fiind într-o rezidență în Hong Kong, chiar am trăit un moment în viața mea artistică în care am simțit că m-am săturat să vorbesc despre toată această suferință în teatrul meu – deși, de multe ori, noi redăm subiectele dramatice prin comedie. Și răspunsul a venit la nivel artistic, pentru că am înțeles că îmi doresc foarte mult să dezvolt o nouă practică artistică ce se numește roma futurism, viitorismul rom care se inspiră din afro futurism și vorbește despre viitorul romilor și despre legătura romilor cu tehnologia și cu știința. Acesta a fost răspunsul meu personal și profesional la toată apăsarea aceasta pe care am simțit-o, și tu bine ai intuit-o.

Gabriel Bebeșelea – Vulnerabilități, incertitudini…

Din păcate, această criză a scos la suprafață mai multe tipuri de vulnerabilități în toate domeniile, pe lângă cele care țin de sănătate: educația s-a dovedit depășită, artele nu și-au mai găsit locul, economia a implodat, conducând spre angoase personale cauzate de această incertitudine a zilei de mâine, totul alimentat artificial și de cele mai multe ori ticălos de conspiraționism, acest lucru dovedind insuficienta consistență a lucrurilor enumerate mai devreme.

Bineînțeles că nici muzicienii nu au fost feriți de aceste vulnerabilități. Dar cel mai tragic e faptul că, da, am prieteni muzicieni care s-au îmbolnăvit. Unii nu au avut o formă grea, dar am prieteni buni care au suferit enorm, unii la terapie intensivă, alții acasă, prezentând anumite grade de sechele chiar și după vindecare. Din păcate am cunoscut chiar și persoane care și-au pierdut viața, iar publicului românesc îi e foarte cunoscut cazul dirijorului Camil Marinescu, un muzician pe care l-am admirat foarte mult, care, recent, a pierdut lupta cu acest îngrozitor virus.

Tocmai de aceea e important să revenim în sălile de concert numai și numai dacă reușim să oferim siguranță muzicienilor și publicului.

Alice Năstase Buciuta – Strălucirea din noi

Cea mai recentă uimire pentru care sunt recunoscătoare e legată de felul în care, încet-încet, începem să ne recunoaștem unii pe alții chiar și atunci când suntem camuflați sub viziere, ascunși sub haine cu foșnet aseptic, acoperiți de măști. După epoci întregi în care am crezut că frumusețea se arată cu fiecare centimetru în plus al dezgolirii, sunt uluită să redescopăr frumusețea de sub acoperăminte, să redeprind arta de a ghici zâmbetul sau tristețea doar din licărul privirii sau din cuta de pe frunte a celui dinaintea mea. Și, mai ales, sunt bucuroasă să îmi reamintesc că lumina sufletului poate fi întrezărită într-un gest simplu de salut, într-o aplecare ușoară a capului spre umăr, într-un gest de rămas bun făcut cu o fluturare de mână de la distanță, în loc de îmbrățișare sau în loc de sărut.

Pe măsură ce vom învăța să stăm fizic departe unii de alții, într-o distanțare asumată, autentică, făcută în numele grijii tandre și al iubirii autentice, vom fi mai aproape unii de alții. Pe măsură ce vom face din purtarea măștilor o regulă a normalității, acoperindu-ne chipurile, vom învăța să ne identificăm și să ne recunoaștem tot mai ușor unii pe alții, să ne vedem tot mai frumoși, mai luminoși mai buni și ne vom bucura din nou de strălucirea dinăuntrul nostru.

Mircea Mihăieș – Molly Bloom și alte stări de spirit

Am avut o întâlnire „frontală” cu James Joyce pe la 18-19 ani, când am reușit să-mi procur — cu o greutate de neimaginat azi — un exemplar în engleză al romanului. L-am buchisit luni în șir, fascinat și neputincios totodată, neînțelegând mare lucru din șuvoiul de vorbe care inundau pagina. Dar acel handicap inițial s-a transformat, fără să-mi dau seama, într-o dorință de revanșă. Am reluat lectura de mai multe ori, până când, finalmente, am început să descifrez crâmpeie din plasa de sensuri puse de Joyce nu doar în cuvinte, ci și în semnele de punctuație. Ulysses nu e o carte recomandabilă ca lectură „de plăcere”. N-o poți citi în tren sau în avion. Ea trebuie parcursă cu creionul în mână, având alături ghiduri explicative. E mai mult o suferință decât o delectare. Și atunci, de ce s-ar supune cineva, de bunăvoie, la astfel de suplicii? Nu am un răspuns la îndemână. Probabil că el ar trebui să semene cu cel dat de un faimos alpinist. Întrebat de ce se chinuie să urce pe Himalaya, el a răspuns: „Pentru că există!”

Ioana Ciocan – Toate femeile trebuie să taxeze misoginismul și sexismul

Pregătim o expoziție dedicată femeilor pentru Art Safari 2021, pentru că vom continua parteneriatul pe care îl avem cu muzeul Municipiului Bucureșți și deja am creionat expoziția muzeală dedicată femeilor. Și avem o groază de alte surprize pentru că avem de semnat un parteneriat cu National Portrait Gallery 2021, o expoziție intitulată « Love Story », și, pentru 2023, o expoziție dedicată Fridei Kahlo…

(…)Nu trebuie să ne uităm la televizor și să fim ok când vedem un panel de cincisprezece bărbați, cu un moderator bărbat. Lucrurile acestea sunt impardonabile, iar femeile sunt responsabile pentru situația în care s-a ajuns acum. Toate femeile trebuie să taxeze misoginismul și sexismul și toate comentariile nepotrivite trebuie taxate în momentul în care se întâmplă, indiferent dacă în fața ta este un superior. E important să luăm atitudine de fiecare dată când asistăm la un comportament nepotrivit sau în momentul în care vedem că sunt jurii doar cu componentă masculină sau că, într-o școală, de exemplu, sunt două sute de profesoare, dar directorul este bărbat. Lucrurile acestea trebuiesc sancționate. Și, de ce nu?, legiferate, la fel ca în alte țări.

Dara Codescu – Nefericirea vine doar atunci când o chemi…

Nu ne controlăm gândurile rele niciodată, de parcă am avea o vocație a nefericirii, a suferinței, a dezastrelor! Se vorbește de multă vreme despre puterea gândului. Ea poate chema și binele, dar și răul. Înțelepciunea populară a surprins această stare de lucruri, din vremuri străvechi: “De ce ți-e frică nu scapi”. Nu este vorba aici despre o superstiție, ci doar despre frecvența cu care i se transmite creierului o comandă. Pentru că asta facem, atunci când ne descriem fricile.

Poate că ar fi momentul să mentalizăm binele existent. Prea des uităm să ne bucurăm de ce avem, înainte de a contabiliza riguros ce ne lipsește. V-ați gândit vreodată că păcătuim prin a ne dori muuuuult mai mult decât avem nevoie? E și asta o sursă de nefericire! Când nimic nu îți e de ajuns, nu poți fi împăcat cu tine.

Dan V. Dumitriu – Femeia ideală

În realitate, nu poți fi îndrăgostit decât de o singură femeie, cea ideală, fie că ai întâlnit-o deja sau nu. Restul sunt doar încercări, mai mult sau mai puțin reușite. Ca un pictor care face o mulțime de schițe, până să ajungă la tabloul final…

 

Loreta Popa – Cred că tupeul a devenit literă de lege astăzi, dar mie îmi lipsește cu desăvârșire

Fiica mea, Ema, mi-a spus ceva ce m-a emoționat până la lacrimi: „Mama, știi care este diferența dintre voi doi? Dacă cineva este curios și privește peretele tău de facebook, va vedea că tu vorbești numai despre alții. În schimb, pe peretele lui, el vorbește numai despre sine!” Maturitatea ei m-a lăsat fără cuvinte. De aceea mă bucur că am răspuns întrebărilor tale. Nu aș fi vrut să vorbesc despre experiența mea personală, dar faptul că ai insistat m-a făcut să înțeleg că sunt modelul fiicei mele, nu am voie s-o dezamăgesc. Nu o pot lăsa să creadă că sunt de acord cu astfel de comportamente. Ea are nevoie să știe că mama ei este o femeie întreagă, liberă, pe picioarele ei și mai ales cu încredere în forțele proprii. Celor care au sentimentul că pot să profite la nesfârșit de bunătatea, răbdarea, delicatețea, sensibilitatea noastră de femei trebuie să li se amintească discret, dar ferm că lucrurile nu stau chiar așa. Mă bucur că mi-ai dat ocazia să vorbesc despre contribuția mea reală la acest proiect pe care l-am început cu inima deschisă și cu admirație imensă față de maestrul Constantin Codrescu. Nu am fost prezentă doar cu numele, chiar am muncit zi de zi. Nu am apărut la sfârșit de proiect, pretinzând recunoaștere, chiar voiam să aud spunându-mi-se un singur cuvânt: „Mulțumesc!”. Nu am apărut doar cât a fost soare, ajutorul meu a fost constant, generos, din inimă. Cred că tupeul a devenit literă de lege astăzi, dar mie îmi lipsește cu desăvârșire. Am descoperit o explicație a acestui cuvânt, într-o seară, după o lansare la Brașov. Cineva pictase pe un zid „Tu peux!” Mi s-a părut interesant.

Simona Preda – Nu îți poți construi fericirea pe nefericirea celuilalt

Ca mamă te situezi într-un fel aparte în lume, perspectiva ta e întotdeauna dublată de o îngrijorare. Fie și ascunsă, dar ea există. Pentru că – știi și tu, Alice – mamele trăiesc cu sufletul în palmă. Am încercat să le arăt copiilor mei acel „altceva” al lumii, să aprecieze frumosul, talentul, munca. Dar, mai ales, să fie liberi în alegeri, în gândire, în exprimare. De aceea, am preferat să ne plimbăm – marea le place la nebunie, dar cine nu iubește marea?! – să vedem lucruri, să descoperim și să acceptăm firesc alteritatea, să-i înțelegem natural pe ceilalți. Nu știu în ce măsură am fost sau sunt un model pentru copiii mei, dar îmi place să cred că apreciază cel mai mult la mine onestitatea pe care am manifestat-o în fiecare zi față de ei. Dar… întotdeauna există tema și îngrijorarea că trebuie să faci totul pentru a apăra ceea ce iubești. Toți cei care au de protejat un copil la pieptul lor, au sufletul croit după respirația lui.

Nica Zaharia – Proiect în desfășurare

Uneori, mă gândesc că noi, oamenii, suntem un proiect în desfășurare, iar ceremonia cununiei încearcă să ne schimbe, să ne îndemne să facem niste pași înainte pe drumul desăvârșirii noastre, însă balanța nu este echilibrată pentru toate cuplurile. În timpul ceremoniei, juri cu mana pe Biblie că totul va dura cât se poate de mult, pe când, după un timp, parcă nici nu-ți mai amintești cum a fost în acele momente, în biserică.

 

 

 

 

Categorii:
Life

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.