Diana Alexe, o tânără soprană originară din Adjud, se remarcă printr-o carieră strălucitoare care o plasează printre cele mai promițătoare voci ale generației sale. După o formare solidă la Colegiul de Arte Dinu Lipatti și la Universitatea Națională de Muzică din București, sub îndrumarea sopranelor Eleonora Enăchescu și Iulia Isaev, Diana și-a continuat studiile la Viena, orașul care i-a devenit casă. Aici, și-a perfecționat tehnica la Musik und Kunst Privatuniversität și a devenit membră a prestigioasei Chorakademie Wiener Staatsoper.
Cariera artistică a Dianei este impresionantă pentru vârsta ei. Printre realizările sale se numără interpretări memorabile în roluri precum Gilda în Rigoletto de Verdi, Violetta Valery în La Traviata și Juliette în Roméo et Juliette de Charles Gounod. Diana a colaborat cu orchestre renumite precum Vienna Mozart Orchestra în Musikverein Viena și a lansat un CD cu Don Giovanni de Mozart, parte a unui proiect difuzat pe ORF III Austria. A câștigat numeroase distincții, inclusiv Marele Premiu la Concursul „Emil Rotundu” și Premiul pentru cea mai bună interpretare Dvořák la Concursul Internațional „Antonín Dvořák” din Cehia, consolidându-și poziția ca una dintre cele mai promițătoare soprane ale scenei lirice.
Am invitat-o pe Diana Alexe în proiectul Vienna Women Voices pentru a celebra povestea unei tinere soprane care îmbină talentul nativ cu o dedicare exemplară, reușind să își construiască o carieră internațională impresionantă. Prin acest interviu, îmi doresc să scot în evidență energia, sensibilitatea și pasiunea unei tinere artiste care reprezintă cu mândrie România pe scenele lumii, inspirând prin povestea ei și mai tinerele generații de muzicieni.
Interviu realizat de Rodica Vică
Fotografii din arhiva Dianei Alexe
Rodica Vică: Cum a început povestea ta cu muzica? Există un moment anume din copilărie care te-a făcut să îți dorești să devii soprană?
Diana Alexe: Povestea mea începe la Adjud, orașul în care m-am născut. Încă de la o vârstă fragedă, am început să observ, chiar dacă inconștient, semnale că nu împărtășeam aceleași preocupări ca ceilalți copii. Eram nelipsită de la orice serbare, încă din grădiniță, unde învățam cu o ușurință remarcabilă roluri și cântece lungi și dificile. Nu știam ce înseamnă tracul de scenă; știam doar cât de bine mă simțeam când primeam aprecierea și atenția publicului. Încă din clasa întâi, învățând să scriu și să citesc, petreceam ore întregi jucându-mă cu cuvintele. Poeziile pe care le compuneam căpătau melodii iar eu le fredonam frenetic prin casă, prin grădină sau chiar urcată în copaci. Toți vecinii mă știau și mă ascultau, iar eu, la rândul meu, îi ascultam pe lăutarii din vecinătate cum cântau la instrumentele lor sau din voce și le imitam melismele. Deși adoram să cânt pentru oameni, eram un copil introvertit, pierdut adesea în propriul univers. În corul școlii, unde cântam la vocea întâi, mi se atrăgea adesea atenția că vocea mea era prea puternică. Momentul definitoriu a venit însă la 12 ani, în timpul unei ore de muzică, când doamna profesoară Ionela Chiriac m-a ascultat interpretând dezinvoltă aria “Che farò senza Euridice” din Orfeu și Euridice de Gluck. Acel moment a fost o revelație: doamna profesoară a realizat că are în față un copil cu o impostație naturală, menit să cânte operă. Totodată, am înțeles și eu că maniera mea diferită de a cânta era, de fapt, ceea ce mă definea.
Astfel, în loc să mă joc cu copiii, preferam să iau lecții de canto și solfegiu și să devorez fiecare CD cu Angela Gheorghiu pe care îl găseam în biblioteca școlii ce îi poartă numele. Au urmat numeroase concursuri, unde am obținut premii importante. Printre cele mai marcante momente se numără întâlnirea cu soprana Gladiola Nițulescu-Lamatic, căreia îi datorez pregătirea pentru admiterea la Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti” din București. Ea le-a oferit părinților mei sprijin moral și încredere, confirmându-le că talentul meu are un drum bine conturat și că viitorul meu era legat de muzică, deși nu le-a fost ușor să se desprindă de copilul lor la numai 14 ani.
Rodica Vică: Care consideri că au fost cele mai importante repere în formarea ta artistică și cine te-a influențat cel mai mult pe acest drum?
DA: Am trăit numeroase experiențe unice și am avut parte de întâlniri memorabile cu personalități care au contribuit decisiv la formarea mea, insuflându-mi esența artistului care sunt astăzi. Una dintre întâlnirile predestinate și de suflet a fost cea cu soprana Eleonora Enăchescu, profesoara mea de canto din primii ani de facultate. Filosofiile ei de viață, profunzimea muzicală și emoțională sunt repere pe care nu le pot compara sau descrie în cuvinte, dar pe care le pun în practică cu autenticitate, păstrându-le nealterate ca fundament al educației mele vocale și personale.
Cu nostalgie îmi amintesc fiecare moment în care pășeam în clasă, iar dânsa mă descria ca pe „Himerele” lui Sabin Bălașa, accentuând cu fermitate că nu trebuie să mă schimb pentru a mă adapta societății, ci să devin eu cea care transformă societatea.
Privesc cu drag și spre întâlnirile cu profesoarele Georgeta Stoleriu și Iulia Isaev, care m-au învățat să îmi valorific atuurile și să accept cu grație faptul că vulnerabilitatea și fragilitatea pot fi surse de putere și autenticitate.
Un impact considerabil în formarea mea ca artist a avut, fără îndoială, selecția în programul *Bursa Tinere Talente*, patronat de Fundația Majestății Sale Margareta a României, timp de patru ani. Pe lângă sprijinul financiar oferit în acea perioadă, fără de care nu mi-aș fi putut permite să mă întrețin și să îmi continui studiile – având în vedere costurile impuse de ținuta unui artist pe scenă, precum și de deplasările la concursuri și festivaluri – această experiență m-a ajutat să îmi descopăr și să îmi dezvolt identitatea artistică. Am înțeles cine este și cine poate deveni soprana Diana Alexe. Totodată, m-a provocat să aduc la suprafață ce e mai bun din mine, m-a responsabilizat și mi-a insuflat convingerea că munca susținută va fi răsplătită, iar succesul nu este un drept, ci o realizare câștigată prin efort.
Rodica Vică: Te-ai mutat la Viena, un oraș cu o tradiție muzicală extraordinară. Cum te-a inspirat acest oraș în dezvoltarea ta ca artistă?
Diana Alexe: M-am mutat în Viena în 2018, deși îmi era incert pentru cât timp aveam să rămân. Cu câteva zile după susținerea examenului de licență, am dat o audiție, mai mult mânată de profesoara mea, însă nu știam exact pentru ce anume era audiția. Știam vag că e vorba de Viena, iar eu căpătasem o răceală cruntă și abia vorbeam. Nu îmi amintesc cum am cântat, însă îmi amintesc jurații, care atât mi-au spus: „Să-mi fac bagajele și să vin la Viena”, fiind angajată în Chorakademie a Operei de Stat din Viena.
Viena a fost o revelație! Eu, fiind o împătimită a antichităților, vintage-ului și tot ce ține de istorie și artă, am descoperit că Viena le întruchipează armonios pe toate. A trăi în Viena înseamnă a fi înconjurat de moștenirea marilor compozitori precum Mozart, Beethoven sau Strauss. Studiind și performând în acest oraș, am înțeles mai bine standardele și profunzimea artei interpretative. Viena m-a provocat să cresc continuu; atmosfera competitivă, dar în același timp inspiratoare, m-a motivat să visez mai sus. Mai mult decât atât, Viena mi-a oferit și o comunitate artistică diversă și de sprijin, care m-a ajutat să mă simt conectată cu publicul internațional.
Trebuie să recunosc că începutul în Viena nu a fost deloc ușor. Bariera lingvistică a fost o provocare majoră, mai ales într-un oraș unde oamenii pot părea, la prima vedere, mai reci și mai rezervați. Am simțit uneori că există o barieră umană, ceea ce mi-a pus la încercare răbdarea și deschiderea. Totuși, această experiență m-a învățat să fiu mai perseverentă și să găsesc noi modalități de a mă conecta cu oamenii, fie prin muzică – un limbaj universal, fie prin efortul de a înțelege mai bine cultura și mentalitatea locală.
De-a lungul timpului, am descoperit că această aparentă răceală ascunde, de fapt, o profundă loialitate și respect pentru cei care își câștigă locul în această comunitate. Așadar, Viena fructifică din plin statutul de artist; am cunoscut oameni de înaltă clasă și muzicieni pe care nu mi-aș fi imaginat sa îi pot întâlni, ba chiar cânta împreună. Acest oraș are magia de a aduce laolaltă artiști indiferent de statut, naționalitate ori gen.
Rodica Vică: Până la vârsta de 29 de ani, ai interpretat numeroase roluri principale în opere precum Don Giovanni la Konzerthaus din Viena, Rigoletto la Opera Națională Română din Cluj, La Traviata și Roméo et Juliette la Immling Festival. Care dintre aceste roluri te-a provocat cel mai mult și de ce?
Diana Alexe: Ai pomenit de La Traviata: această operă a zăcut în subconștientul meu multă vreme, având o mare însemnătate pentru mine. A fost primul meu contact cu muzica de operă și cred că am nutrit încă din copilărie dorința ca într-o bună zi să joc rolul Violettei Valéry.
Eu, în esență, sunt destul de critică cu mine – l-aș numi sindromul impostorului – iar de fiecare dată găseam cusur și amânam realizarea acestui rol, pentru că mi se părea constant că nu îmi iese perfect. Însă, imediat ce am realizat că este în regulă, este uman să nu fiu perfectă, că Diana, cu imperfecțiunile ei, este distinctă și nimeni nu îi poate lua asta, atunci a venit natural și primul contract de Violetta, la 26 de ani.
Am avut nevoie de un singur declic pentru a-mi reconfigura planetele și pentru a trece la un rol de maturitate – până atunci jucasem Belinda, Zerlina, Gilda.
Ambitusul meu întotdeauna mi-a permis să jonglez cu acutele, iar acel contra mi bemol nu m-a pus deloc în dificultate. Însă pentru ce nu am fost pregătită a fost intensitatea și dramatismul în care te afundă acest caracter – ca șireata sirenă Lorelei în adâncul apei. Din păcate, în școli se pune mult prea puțin accentul pe pregătirea psihologică din spatele oricărui rol de operă, ceea ce poate costa considerabil dacă nu ești tare de caracter și nu lucrezi constant cu tine însuți.
Rodica Vică: Cum reușești, ca tânără soprană, să îmbini tradițiile lirice românești cu influențele culturale internaționale pe care le întâlnești în carieră?
Diana Alexe: Când vorbim despre tradițiile lirice românești, ne raportăm la moștenirea culturală a acestei țări atât de bogate și la vocile legendare care au marcat istoria operei. Această vastă dimensiune culturală constituie matricea mea artistică. Marile voci precum Hariclea Darclée, Virginia Zeani, Angela Gheorghiu au fost pentru mine repere care m-au inspirat încă de la început. În același timp, cariera internațională m-a expus unor diversități culturale și stilistice care mi-au lărgit orizonturile artistice. Mi-am adaptat interpretările la cerințele diverselor tradiții muzicale; am descoperit subtilitățile școlii italiene, rigoarea germană și modernitatea abordărilor contemporane, care se împletesc organic cu valorile mele native.
Încerc să îmbin aceste influențe prin respectarea tradiției – de exemplu, atenția la expresivitatea liniei melodice și la emoția autentică, caracteristice stilului românesc – dar și prin deschiderea față de interpretări moderne.
Această fuziune îmi permite să construiesc o identitate artistică unică, în care tehnica și expresivitatea sunt în echilibru. Prin fiecare rol, caut să armonizez rădăcinile mele culturale cu dinamismul unei scene internaționale, păstrând întotdeauna o fărâmă din spiritul românesc.
Rodica Vică: Ai câștigat numeroase premii internaționale. Cum te-au ajutat aceste realizări să îți construiești cariera de până acum și să îți deschizi noi oportunități?
Diana Alexe: Așa este, pot spune că am adunat o frumoasă colecție de premii și distincții de-a lungul timpului, uneori și cu satisfacții financiare. Însă ceea ce am câștigat cu adevărat este o rețea de colaborări valoroase, accesul la scene prestigioase și, mai ales, o înțelegere mai profundă a ceea ce înseamnă să fii artist. Fiecare competiție câștigată nu a reprezentat doar o recunoaștere a muncii și talentului meu, ci și o oportunitate de a mă afirma pe scena internațională. Aceste succese mi-au oferit vizibilitate, mi-au consolidat încrederea în propriile capacități și m-au plasat în atenția unor agenți, directori artistici și dirijori renumiți. Mai mult, fiecare premiu a fost și un prilej de introspecție și evoluție. Nu am câștigat întotdeauna, însă competițiile m-au învățat să îmi gestionez emoțiile, să îmi perfecționez tehnica vocală și să îmi rafinez interpretarea. Aceste experiențe m-au pregătit să răspund provocărilor scenei și să explorez noi repertorii.
Rodica Vică: Cum reușești să te menții motivată și să îți depășești limitele într-un domeniu atât de solicitant și competitiv?
Diana Alexe: Nu reușesc întotdeauna să rămân motivată, însă nu mă las niciodată bătută și lucrez mult la asta. Paradoxal, din afară pare că artistul duce o viață roz, presărată cu lauri și aplauze, însă ce nu știe spectatorul este cât de mult lucrează artistul cu el însuși, la echilibrul între muncă și recuperare. Este esențial să îmi mențin sănătatea fizică și mentală printr-un stil de viață echilibrat, prin mici „prețuri” în viața personală pe care nu orice artist le sacrifică de dragul artei.
Într-un domeniu atât de solicitant și competitiv, cheia succesului este o combinație între pasiune, disciplină și adaptabilitate. Îmi găsesc motivația în iubirea profundă pentru muzică și în dorința constantă de a evolua ca artist. În momentele de dificultate, mă întorc la sursele mele de inspirație – de la mentorii mei, la marile voci și interpreți care m-au inspirat – iar în mintea mea, mereu îmi luminează calea întrebarea: „De ce am plecat eu de acasă și ce iubesc mai mult?”
Rodica Vică: Ce înseamnă pentru tine să reprezinți România pe scenele internaționale? Cum reușești să îți păstrezi rădăcinile și să promovezi cultura românească în cariera ta?
Diana Alexe: Am rămas mereu devotată țării mele și rădăcinilor mele. Pentru mine, să reprezint România pe scenele internaționale înseamnă mai mult decât o misiune artistică – este un act de iubire și recunoștință. Prin interpretările mele, încerc să redau câte o fărâmă din acea Românie profundă: dorul, melancolia, forța și frumusețea unui popor care știe să transforme suferința în artă. Integrez frecvent în repertoriul meu lieduri românești și port cu mândrie iile din Vrancea la evenimente, acestea fiind mereu admirate. Iar după spectacole, petrecerile se încheie de multe ori cu celebra Lie, ciocârlie. Paradoxal, în străinătate artiștii români sunt mai bine cunoscuți decât ne-am aștepta. Se vorbește cu respect despre nume precum Nicolae Herlea, Ion Piso, Sergiu Celibidache, inegalabila Leontina Văduva și Viorica Cortez. Acești mari artiști au pus deja România pe harta culturală a lumii, iar eu mă simt onorată să le continui moștenirea, chiar dacă sunt încă la început de drum. Cât despre rădăcinile mele, în liceu eram cunoscută drept ‘fata din provincie’. Vin din Adjud, un oraș mic cu o moștenire culturală extraordinară, care a dat lumii mari personalități, precum sopranele Angela Gheorghiu și Nelly Miricioiu, actorul Ion Dichiseanu sau poetul și actorul Emil Botta. Oriunde mă aflu, port acest oraș în suflet, iar scopul meu rămâne acela de a promova și oferi o voce culturii din care provin și arătând lumii frumusețea și profunzimea acesteia. Îmi doresc să fiu un model pentru generațiile tinere, inspirându-le să își păstreze și să își promoveze nealterate valorile și identitatea culturală.
Rodica Vică: Fiind o tânără artistă într-un domeniu atât de competitiv, ce sfaturi ai pentru alte tinere care își doresc să urmeze o carieră în muzică sau în artă?
Diana Alexe: Pentru mine, arta este un act de curaj și vulnerabilitate. Fiecare tânără care visează la o carieră în muzică sau artă trebuie să înțeleagă că talentul este doar începutul. Adevărata valoare vine din dedicare, din curajul de a fi tu însăți și din acceptarea eșecurilor ca parte a drumului. Sfatul meu ar fi să nu caute perfecțiunea, ci adevărul. În fiecare interpretare, trebuie să existe o parte din sufletul tău. Învață să te bucuri de proces, chiar și de momentele grele, pentru că ele îți formează caracterul artistic. Și mai ales, nu uita că arta ta poate schimba vieți, poate aduce lumină acolo unde pare să nu fie. Rămâi conectată la oameni și la ceea ce te inspiră – acesta este cel mai frumos dar pe care îl poți oferi lumii.
Rodica Vică: Care sunt cele mai importante obiective pe care ți le-ai propus în carieră? Ce mesaj ai vrea să le transmiți celor care te urmăresc și îți admiră parcursul?
Diana Alexe: Nu vânez succesul, acesta poate fi doar o consecință a drumului meu. Obiectivele mele sunt altele. Am început și continui acest traseu dintr-un motiv foarte simplu: acela de a explora și accesa toate resursele mele interioare, de a mă înțelege și reinventa continuu. Îmi doresc să excelez în acest domeniu și să aduc diversitate, abordând roluri și stiluri mai puțin convenționale. Vreau să cânt mai mult baroc și muzică contemporană, precum și opere mai puțin cunoscute, visând la Haydn, Thomas și Britten. În scopul de a oferi o interpretare autentică, mi-am propus să pun un accent mai mare pe actorie, pentru a fi mai prezentă pe scenă și a menține controlul asupra emoțiilor. Deși activez deja de câțiva ani în Austria și Germania, îmi doresc cu ardoare și lucrez constant pentru a realiza acel “breakthrough”, dorind să mă afirm pe cele mai importante scene ale lumii, dar și să cânt mai des în România.
Le sunt profund recunoscătoare tuturor celor care mi-au fost alături pe acest drum și care mă susțin necondiționat. Fiecare dintre noi are ceva special de oferit lumii iar cel mai important este să îndrăznim să o facem cu inima deschisă.
