IOANA CRĂCIUNESCU: Nu, de părăsit nu, dar nu îmi place minciuna, prefer să acceptăm că suntem așa, că suntem firi diferite, că tu ai nevoie de aia, că eu am de asta, dar nu îmi place minciuna, prefer, la o adică, să mi se spună: Domnule, eu am pe una! Aș zice “asta este”… Nu aș sări la harță. Sigur că, dacă devine prea mult, dacă e ceva repetat, se uzează sufletul și nu mai poți accepta. Nu poți să trăiești în soiul ăsta de semiîncredere. Sau nu sunt eu soiul de ființă care să accepte bălăcăreala asta…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar sunt atât de multe femei care acceptă asta… Și atâția bărbați…
IOANA CRĂCIUNESCU: Păi, până la urmă, eu i-am înșelat pe toți soții mei mult mai mult cu ceea ce iubesc. I-am înșelat de dimineața până seara scriind și negândindu-mă la ei, jucând teatru și oferindu-mă celorlalți. Nu mă gândeam direct la ei, ci doar că trebuie să le las de mâncare, să le calc cămașa… Dar a ocupat mult mai mult în viața mea teatrul, filmul, literatura, deci e normal ca ei să se fi simțit prost, sau frustrați, sau geloși, principala gelozie fiind pe meserie, nu pe altele.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar de înșelat cu alt bărbat i-ai fi putut înșela sau i-ai înșelat?
IOANA CRĂCIUNESCU: Măi, când e iubirea mare, mi-e imposibil să înșel, chiar și dacă nu sunt căsătorită. Dar, când lucrurile se strică între tine și partenerul tău, se mai poate întâmpla, e firesc.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Aștepți în continuare o iubire?
IOANA CRĂCIUNESCU: Marea iubire? Nu, cred că sunt foarte mulțumită de iubirile pe care le-am avut. Nu cred că aș mai putea să mă mai recăsătoresc, să mă mai readaptez la o astfel de viață. E ceva similar poveștii mele cu Franța. Oricât aș vrea să zic “Acasă la mine e în România”, în 20 de ani, Franța și-a pus o amprentă pe mine, iar România nu mai este un drum de întoarcere în totalitate, e un drum de întoarcere pe segmente. Sunt foarte multe lucruri pe care le privesc deja cu un anume ochi străin, pentru că experiența a fost foarte dură și continuă să fie dură, pentru că am învățat o sumedenie de lucruri pe care, în mediul în care mă mișc eu la București, nu le-aș fi învățat niciodată. Dacă m-aș întoarce în totalitate, simt că aș fi trasă înapoi nu dintr-o ascensiune, ci din propria mea evoluție. Inevitabil aș fi mătuită. Nu-mi plac o sumedenie de lucruri aici, nu-mi plac reclamele de televiziune, nu-mi place când aud un copil și văd că zboară o scatoalcă peste capul lui… Sunt o sumedenie de mici detalii. De pildă o ședință de parlament mi se pare cea mai jenantă piesă publică la care pot să asist. Nu mă mai pot adapta cu aceste lucruri.
Marea Dragoste / revistatango.ro: În ce limbă gândești?
IOANA CRĂCIUNESCU: În limba română, bineînțeles, însă în limba franceză mi-e mai ușor să înjur, pentru că mi se pare că nu jignesc atât de tare. Îmi mai place și pentru că nu sună vulgar pata de senzualitate care există în noi – am jucat des Sade, texte din acestea care au o limbă savuroasă și dacă le traduci môt-a-môt în română înseamnă ceva îngrozitor, te simți murdar, pe când acolo te simți în mijlocul simfoniei aromelor senzualității, a unor civilizații vechi, cu protocolul lor…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Și nu joci deloc în România?
IOANA CRĂCIUNESCU: Joc la Sibiu care, pentru mine, nu e România. Sibiul a devenit totuși o metropolă foarte specială și spectacolele care se pun acolo se pun de către mari regizori și, în general, sunt sortite marilor festivaluri. Joc la Sibiu de 6 ani. De altfel, Sibiul e singurul teatru care mi-a făcut o propunere, nu zic că aș fi refuzat alte teatre, dar, pur și simplu e singurul teatru care mi-a propus să joc. Cum, de altfel, Radu Macrinici m-a invitat întotdeauna la Festivalul Atelier, indiferent unde a ținut el festivalul, că a fost la Sf. Gheorghe sau altundeva; în 20 de ani am venit cu monologuri pe care le joc în Franța și le-am jucat. Nu mai sunt nici la vârsta la care să stau pe culoarele unui teatru să zic: Dați-mi ceva de jucat! Nu ține de orgoliu, pur și simplu nici nu cunosc acești oameni noi, cu birouri noi, cu laptopuri noi, cu secretare noi…
Marea Dragoste / revistatango.ro: În schimb joci foarte mult în Franța.
IOANA CRĂCIUNESCU: Păi din asta trăiesc!
Marea Dragoste / revistatango.ro: Și din asta construiești istorii aici, la Ațel, la Pelișor…
IOANA CRĂCIUNESCU: Da, e un fel de du-te-vino, iau ceva dintr-o parte, aduc într-o parte, iau o anume calitate de viață și de suflet de aici și o transmit dincolo. Am adus foarte mulți oameni și din Japonia aici, am venit cu toată echipa teatrului din Tokyo și am stat cu ei la Bulbucata o săptămână, o săptămână am fost în festivalul de la Sibiu cu piesele pe care le-am jucat acolo, în Japonia. Fac toate lucrurile astea, dar le fac într-un stil mai puțin instituționalizat, deși seamănă a instituție.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum ai descoperit toate locurile astea splendide în Ardeal? Ai rădăcini aici?
Eu am filmat foarte mult în Ardeal. Numai filmările la Ion au durat doi ani, deci, după atâta timp, cunoșteam toate locurile. Mama mea a fugit din Ardeal când s-a cedat Ardealul ungurilor, că de aia am eu os de exilantă, pentru că au fugit într-o noapte și n-au luat decât o noptieră. Atunci când s-a cedat Ardealul, au fugit și au ajuns la București cu o noptieră și cu copiii în brațe, într-o căruță. Cam așa sunt și eu. Deci probabil că e un destin, probabil că am niște rădăcini mai puternice decât le cunosc, de m-am întors aici și am făcut ceva și nu m-am dus în altă parte. Așa am făcut pe vremuri clubul Opium la București, care a dat un aer chic unor sisteme de cârciumi care nu existau în București, apoi s-au multiplicat…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Clubul Opium mai există acum?
IOANA CRĂCIUNESCU: Nu știu, l-am pus în cui de 7-8 ani. Aici am început de 5 ani, am dispărut un an de pe firmament din cauza accidentului, care s-a petrecut acum 3 ani și jumătate.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Iar fundația ta se numește?
IOANA CRĂCIUNESCU: Ioana Crăciunescu, Urgent. Urgent este pentru că trebuie salvate lucruri urgent și sentimente, și oameni, și limbi, și obiecte, și case, și vise, e urgent, urgent, urgent… Tot urgent e și viitorul meu proiect prin care vreau să salvez cutiile poștale. Am deja oameni din toată lumea care sunt de acord că e nevoie de asta. Cutia poștală a ajuns ceva de care ți-e frică. Ți-e frică s-o deschizi, fiindcă găsești ori reclame, ori note de plată. Or eu, în toate casele astea, sunt dispusă să pun gratis vederi cu timbru cu tot. Cine stă aici e obligat să trimită măcar 2-3 vederi scrise de mână, cui vrea el, și astfel să salvăm cutiile poștale. Să salvăm sufletul acestor cutii, că ele sufera. Unei cutii poștale îi e dor de puțină tandrețe. În plus, e-mailul, sms-ul nu pot înlocui emoția pe care ți-o dă cuvântul scris de mână. Eu vreau să vezi că mi-a tremurat mâna atunci când ți-am scris…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Bine, de fapt vrei să salvezi inimile noastre și romantismul nostru, nu cutia în sine…
IOANA CRĂCIUNESCU: Mă întrebai mai devreme despre iubiri. Am avut de ales dintre doi băieți care îmi făceau curte, pe epoca lui Ceaușescu. Și l-am ales pe unul, după un criteriu după care nimeni nu l-ar fi ales. Amândoi îmi făceau o curte nebună, în perioada în care filmam Ion. Și era vremea în care nu găseai nimic, absolut nimic, iar unul dintre ei venea la mama direct și aducea, în plin decembrie, câte o ladă de roșii, portocale, venea la Teatru Nottara aducea tot felul de lucruri. Celălalt băiat, care și el îmi făcea o curte asiduă, mi-a lăsat în cutia poștală niște pământ și un poem care poate era scris la beție, dar nu avea prea mare importanță, poate luase pământul de la mine din curte, dar mi-a scris: ~sta e nisipul pe care l-am cules eu astă-vară de pe corpul tău… Mincinosul! Dar între lada de roșii și poem, am ales poemul. Mama tot zicea: ”ăsta e băiat bun, uite ce portocale a adus!” și eu i-am zis: “Mamă, ține-l tu, eu îl iau pe acesta cu nisipul”.
Am avut vreo două morți clinice în ultimii cinci ani
Marea Dragoste / revistatango.ro: Spuneai că odată și-odată va trebui să ieși la pensie din atâta muncă. Să zicem că odată o să te retragi undeva, doar pentru tine. Unde o să te retragi?
“Sunt un baie?el pu?in rebel, sunt o feti?a fara rochi?a”. Astfel se descrie Ioana, copilul. Cum era, pe vremuri?
Pingback: Fire de nisip – Alice Năstase Buciuta