IOANA CRĂCIUNESCU: Nu există doar pentru mine. Chiar doar pentru mine nu există, pentru că nu am să pot. Presupunând că voi fi sănătoasă, pot întotdeauna să scriu, chiar dacă sunt și la pat, pot să dau cursuri de teatru, chiar dacă stau într-un fotoliu din cauza vârstei, dar să dau cu mâna, și cu ochiul, și cu vorba cred că o să pot. O să pot să mai fac două generații de actori, având și experiența occidentală care cere alte lucruri decât expresionismul local. Cred că aș putea să fac multe lucruri, dar nu trebuie să stau într-un loc: Ațel e un loc, Pelișor e un loc, Bulbucata e un loc, Paris e un loc. Cred că întotdeauna am să-mi păstrez un studio la Paris.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Unde spui: Sunt acasă!
IOANA CRĂCIUNESCU: Pe drum.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu te temi de drum, mai ales după ce ai avut accidentul?
IOANA CRĂCIUNESCU: Fac mii de kilometri pe lună. În luna mai, în afară de trei festivaluri la care am fost cu piesa Electra, am jucat în Turcia, la Chișinău, în Polonia și am avut 60 de spectacole la Paris, deci o cantitate de muncă enormă, nu îmi mai puneam întrebarea unde dorm. Dormeam oriunde, în culise, în mașină, în avion…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Te întrebam dacă nu îți e frică să călătorești, pentru că știu că în accidentul acela cumplit era cât p’aci să-ți pierzi picioarele.
IOANA CRĂCIUNESCU: Frica asta mi-am depășit-o chiar în prima zi de la accident. Când m-am trezit și am înțeles că pot să nu mai am picioare, am avut o logică foarte clară și simplă și am zis: În sfârșit, o să am succes în România! Că dacă nu am picioare, mergând cu căruciorul o să găsesc și eu un post de moderatoare la televiziune. În secunda în care am învins ideea că nu mor de foame pentru că nu o să am picioare, mi-am depășit și frica. Pe urmă, faptul că mi le-am recuperat a ținut de luptă și de voință. Pentru că mie, dacă îmi iei drumul de sub picioare, îmi iei totul, îmi iei cine sunt, deci a trebuit să îmi învăț picioarele să trăiască și cu frica asta. E adevărat că de atunci port cizme înalte, chiar și vara. Nu este ținuta mea de muschetar, ci e o formă de protecție a picioarelor. Că, unde nu-s picioare, vai de cap! Sau invers? E invers, dar îmi place și așa…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Acum, după ce ai trecut printr-un accident, ești mai atentă cu tine, prețuiești viața mai mult?
IOANA CRĂCIUNESCU: Nu, pentru că am avut vreo două morți clinice în ultimii cinci ani și, până la urmă, în amândouă m-am simțit foarte bine, mi se părea o pace în sfârșit găsită. S-a modificat ceva în caracterul meu tocmai pentru că nu îmi mai pasă. Poate înainte voiam să termin cutare proiect, sau să îmi apară cutare carte, acum sunt nu mai indiferentă – le fac cu aceeași pasiune, dar finalitatea lor se pune într-un unghi, ca la piramide. Dacă nu termin eu piramida, o termină altul, bine că am construit-o până aici!
Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu te temi de moarte?
IOANA CRĂCIUNESCU: Nu, deloc.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu ți-ar părea rău de splendorile astea? De casele refăcute, de istoria reclădită aici?
IOANA CRĂCIUNESCU: Nu. Tot încerc să caut oameni pe care să-i fidelizez acelorași pasiuni, dar pasiunea e ca și dragostea, nu poți să-l convingi pe un om să iubească ce iubești tu. Probabil numai prin revelație cineva se va apropia și va prelua. Dacă nu, pot să cadă toate la fel de tare cum erau atunci când le-am luat eu ca să le ridic…
Material realizat în iulie 2011
“Sunt un baie?el pu?in rebel, sunt o feti?a fara rochi?a”. Astfel se descrie Ioana, copilul. Cum era, pe vremuri?
Pingback: Fire de nisip – Alice Năstase Buciuta