Intr-o zi pe cand ma chinuiam cu copilul meu sa il invat sa foloseasca si mainile, nu numai picioarele, cand isi scrie temele, am realizat ca este o mare greseala acel „ pe vremea mea …” . Pe vremea ta ce? Umblau cainii cu covrigi in coada?
Pe ”vremea mea” era iarba mai iarba si norii mai nori, noi eram mai destepti, iar eu eram cea mai cea … si tot asa..si bla..bla… creste ditamai gogoasa…DA ! Pe vreamea mea era grozav pentru ca eram copil fara griji si stiu sigur ca nu eram perfecta, asa ca de ce sa-mi stresez copilul cu comparatii inegale. Acum pe vremea lui, e grozav , e si mai si decat pe vremea mea si trebuie sa admit ca si ei, copii sunt altfel…peste copii vremurilor noastre…
Tin minte pimele mele note la scoala: 3 la matematica si 5 la dictare…Asa de stralucit am pasit in viata scolara! In primul rand eram complet confuza, pentru ca nu stiam in clasa intai cum ma cheama…Veneam dupa o copilarie de vis la bunici, cu oi, capre, vacute si iepurasi..cu gutui in geam si fantanele din cocenii de porumb..si cel mai tare..burta mare a bunicului pe care noi puneam patru capete ciufulite si asteptam povestea despre Fat Frumos fiul Vacii sau despre Cainele soldatului, in timp ce in bucatarie bunica punea la facut o placinta mare de dovleac. Cine eram eu? Nepoata lui Barbu, ca asa trebuia sa spun daca ma pierdeam prin sat sau la camp. Tata era plecat in Germania la o specializare in masini cu comanda numerica si mama se lupta cu un copil de trei luni si un scolar intr-ntaia, asa ca rezolva problemele cum stia ea mai bine, tinea copii in parc la soare ca sa asimileze bine vitamina D si dimineata la 5 se trezea si facea urgent lectiile scolarului. Uite asa dupa trimestrul intai, era trai pe vatrai pe mine! Stateam numai prin parcuri si neam sa invat ceva..nici sa scriu, nici sa citesc, nici sa pictez, nici sa cant…Cand a venit tata a fost socat..eram praf! ..am plans o dupa amiaza intreaga si am rupt trei stilouri pana am reusit sa scriu ceva despre un bob de mazare cazut in pusca unui soldat…povesti pacifiste stil comunist, dar asa intr-o saptamana am invatat ce nu stiam dintr-un trimestru intreg de scoala! Si dupa ce m-am apucat de treaba, nu m-am mai oprit 20 de ani..
Deci cum sa-i spun „ vremea mea” ? Ca am invatat tabla inmultirii numai ca sa ma lase sambata seara la Dallas? Ca sufeream ca nu o vad pe Pamela si atunci ii trageam tare cu 8×6 si 9×9 pe langa usa de la sufragerie ca sa vada tata ca stiu si sa ma lase la film? Ca limba engleza nu s-a lipit decat de sora-mea, care, desi era mult mai mica decat mine, se ascundea sub masa si tragea cu urechea la ce ma invata pe mine o minunata doamna profesoara de engleza pe care tata o platea cu ora sa ma lumineze?
Asadar, nu exista „vremea mea”, ci doar „vremurile noastre”.
Si stiti ceva? Nici nu vreau sa vorbim de „ vremea mea” ca doar nu au trecut o suta de ani si am ramas doar eu impaiata la vreun muzeu de istorie… Nu stiu exact ce zice oglinda, nu o inteleg mereu si gasesc destule justificari pentru micile (mari!) alarme pe care mi le trimite, pentru ca eu tot tanara si frumoasa ma cred! Da..Am un moral foarte bun, daca ma intrebi pe mine, poti sa juri ca sunt sora copilului meu, nu-i asa? In fond gandirea pozitiva e in trend si poate schimba lumea, asa ca ce strica daca ma mai incurajez si eu putin?
Dragi mamici tinere si frumoase, vremea noastra e si mai frumoasa in vremea copiilor nostri!
