Port cu mine prin lume o taină a cărei dezvăluire m-ar azvârli automat în centrifuga oprobriului public. Iubesc atât de mult câinii, încât sunt tot mai convinsă că mulți dintre ei sunt mai oameni decât noi.
Dar știu că nu se cuvine să zic așa ceva cu voce tare… Drept care, mă prefac a fi în rândul lumii. La restaurant, după ce am cinat în compania unor făpturi de stirpe și mondenitate aleasă, atunci când îl rog pe chelner să-mi pună restul de mâncare pentru acasă, obișnuiesc să mă scuz spunând că nu-mi pot reprima pofta de-a mai gusta câte ceva peste noapte, când mă trezesc după câte un vis neliniștitor. Și nu se miră nimeni. Dar, în mod obișnuit, pe toți cei care dorm în pat cu câte-o vietate blănoasă pe care-o ridică la rang de rudă sau pe toți aceia, ca mine, care adună căței vagabonzi în curte și plâng cu hohote când mor animalele, oropsite de boli sau otrăvite de vecinii dușmănoși, cei din jur îi disprețuiesc ca pe niște ciudați. Pe cei care străbat lumea ținând alături un patruped înțelept sau care plimbă pe bancheta din spate câte un maidanez pe care-l duc la sterilizat, așa cum fac eu din două-n două luni, oamenii din jur îi sfătuiesc, condescendent, să-și îndrepte, mai bine, grija și atenția către propria sănătate mintală, către copiii orfani sau către casele de bătrâni, fiindcă așa e mai creștinește.
Mi s-a întâmplat de mai multe ori ca, în timp ce-mi arunca în nas un vălătuc de fum cancerigen din țigara lui prelungă și elegantă, să-mi explice câte un sfătos ce mulți microbi au animalele și cât de periculos ar fi să luăm purici sau căpușe de la ele. Dar pentru mine e prea târziu să mă schimb. Așa cum știu sigur că n-am să mai fumez niciodată, așa cum știu că n-am să-mi mai înșel partenerul de viață, tot la fel de clar înțeleg că n-am să mai renunț nicicând la prietenia mea pentru animalele cu patru lăbuțe. Și asta pentru că, între timp, am cunoscut toate adevărurile iubirii. Iar pe vremea când eram singură și căram, aproape seară de seară, în brațe, doi copii adormiți de la mașină până în casă, a venit la mine un câine frumos și negru care mi-a spus, cu un mârâit grav și tandru, că de-acum și pentru totdeauna va avea el grijă de mine.
Pe câinele acela venit de nicăieri l-am botezat Negruțu. Și, deși i-am mulțumit frumos chiar atunci, pe loc, o vreme n-am avut prea multă încredere în el. M-a convins, însă, încet-încet, că mă pot baza pe promisiunea făcută. Că nu-și ia nici dragostea, nici grija înapoi și că va fi acolo, în fiecare zi sau în fiecare noapte în care mă voi întoarce acasă. Mi-a făcut curte cu blândețe, mormăindu-mi vorbe de drag și lipindu-și botul de coapsa mea ca un amant îndrăgostit. Iar eu am ajuns să îl consider cel mai drag, cel mai apropiat, cel mai de nădejde prieten al meu. Și, preț de câțiva ani, l-am găsit acolo, pe pragul dragostei, al casei și al inimii mele, la fiecare întoarcere acasă.
L-am pierdut, însă, într-o zi, în care niște oameni răi dintr-o casă vecină au otrăvit toți câinii din zonă. Iar de atunci încoace, îi caut frații și puii prin lume și-i ocrotesc, chiar dacă bănuiesc că, totuși, nu-s ai lui. Și pentru că tot nu reușesc să-mi vindec dorul, de multe ori lăcrimez în taină, pentru că știu că el m-a iubit cum nu m-a iubit nicicând un om pe pământ. Dar asta e o poveste pe care nu am curaj să o spun decât celor care iubesc animalele cu adevărat. Ceilalți – aceia care, de fapt, nu se iubesc decât pe ei înșiși – îmi vor explica, doct, că ar fi mai frumos să-mi păstrez lacrimile pentru cauze mai nobile, mai profunde sau mai durabile.