Marie Rose Mociornita: Povestea mea este, de fapt, si povestea Romaniei

M-au declarat moarta

EVELINE PAUNA: Debutul dumneavoastra in viata a fost… agitat. V-ati nascut la 7 luni, intr-un pod dintr-o casa de langa Cismigiu, pe strada Sfantul Constantin. Tata nu a vrut sa o duca pe mama la spital pentru ca nu a gasit o masina americana, printre taxiurile vremii fiind doar masini rusesti…
MARIE ROSE MOCIORNITA: Asa a fost. Si am avut noroc. De fapt, sunt doua teme care au revenit mereu pe parcursul existentei mele. Una – faptul ca m-am nascut la 7 luni: eu nu sunt niciodata in intarziere, ceea ce ii exaspereaza pe romani pentru ca nu suntem cel mai punctual popor. Apoi, a doua tema: in timpul nasterii mamei mele, din cauza ca spitalele erau ingrozitoare, medicii au avut de ales intre a salva mama sau copilul. Au ales mama, bineinteles, era o alegere umana. M-au dat drept moarta, m-au pus pe o masa de metal rece si m-au declarat moarta clinic. O doctorita s-a intors sa ia un instrument si a vazut ca mai respir. Mi-a dat o palma zdravana si am dat acel strigat de viata cu care incepem cu totii. Aceasta este o tema care revine mereu in viata mea: Ajung intotdeauna pe bordul prapastiei, in pericole foarte mari, in situatii la limita si intotdeauna exista o mana invizibila care vine si, pe ultima suta de metri, ma trage inapoi.
E.P..: Credeti in Dumnezeu? Spuneati, la un moment dat, ca ati cam lipsit de la intalnirile cu El…
MARIE ROSE MOCIORNITA: Asa este. Este un lucru pe care l-am spus inaintea unor experiente pe care le-am avut in ultimii ani. Unele lucruri se schimba pe parcurs, caci nu ramanem aceiasi intotdeauna. Unele lucruri nu se schimba niciodata, fundamental: ceea ce suntem noi, buni sau rai. Asta ramane zestrea noastra genetica cu care avansam in viata. Forma ei se schimba, datorita experientelor si lucrurilor pe care le invatam prin aceste experiente. Ceea ce am spus eu acum 4-5 ani, poate mai este valabil, dar ce cred astazi poate sa se fi schimbat pentru ca eu, de catva timp, nu am mai vrut sa apar la televizor. Nu m-am regasit in formatele de emisiuni profund politice si complet in dezechilibru cu ceea ce consider eu important pentru mine. S-au mai si intamplat multe lucruri in viata mea, destul de intense, care mi-au schimbat anumite puncte de vedere.

Noi, femeile, avem nevoie de femei care sunt mai puternice decat noi

E.P.: Oamenii au nevoie in continuare de modele. Nu ar fi potrivit sa va oferiti drept model?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Macar o sursa de identificare… pentru ca toti avem nevoie de cineva care sa ne arate, sau sa ne valorifice, sa simta la fel ca noi. Noi, femeile, avem nevoie de femei care sunt mai puternice decat noi, asta am simtit eu mereu. Femei poate chiar mai mature decat mine, care sa-mi arate cum isi negociaza feminitatea la maturitate, cum se imbraca, cum gandesc, ce fac cu vietile lor. Absolut toti avem nevoie, cum ati spus foarte bine, de modele. Nu pentru ca suntem „mai putin”, ci pentru ca avem nevoie de un ecou in alte fiinte. Sunt foarte multe voci in tara asta, care pe scena publica nu au ecou.
E.P.: Daca sentimentele si, poate, conceptia despre viata se schimba, se modifica, evolueaza in timp, istoria dumneavoastra personala ramane fixata asa cum este ea, cu date precise.
MARIE ROSE MOCIORNITA: Asa este…
E.P.: Sunteti nepoata industriasului Dumitru Mociornita, patron de fabrica de pielarie. Stiu ca nu l-ati cunoscut pe bunicul…
MARIE ROSE MOCIORNITA: Din pacate, nu.
E.P.: Dar ce va spunea familia despre bunicul celebru, bunicul care a plecat din Baicoi, judetul Prahova, care a facut scoli inalte in strainatate si care s-a intors in Romania sa miste lucrurile aici?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Eu am avut o copilarie putin atipica, pentru ca parintii mei, iesind dintr-o mare trauma, ingropandu-si parintii, tatal meu facand 7 ani de inchisoare… eu m-am nascut intr-un climat destul de straniu, care nu-ti da de ales pentru mai tarziu. Trauma a fost atat de mare si povestile atat de vii, incat ai nevoie sa povestesti, ca sa scoti din tine indignarea si durerea. Cam acesta a fost fundalul copilariei mele. Si atunci, nu puteam la maturitate sa uit ceea ce s-a intamplat.

Istoria uitata si neinteleasa are uratul obicei de a se repeta, sub alte forme

E.P.: Poate nici nu trebuie sa uitati!
MARIE ROSE MOCIORNITA: Dar in tara noastra se intampla acest fenomen. Am uitat foarte repede istoria recenta. Istoria uitata si neinteleasa are uratul obicei de a se repeta, sub alte forme. De exemplu, noi avem tendinta de multe ori sa ne alegem aceiasi parteneri, chiar daca nu sunt buni pentru noi, pentru ca nu am invatat din relatiile anterioare ceea ce am avut de invatat. Sincer, nu mi-am propus sa spun acest lucru, dar exista un proverb african, care imi place foarte mult, apropo de experientele vietii si care spune cam asa: venim pe lume ca sa invatam, sa crestem si sa iubim si, cand am invatat „lectiile”, ne intoarcem acasa. Deci, lectia mea de viata, de mica, a fost a unor oameni care au trecut prin niste experiente foarte traumatizante, dar care, pana in ultima clipa, nu si-au pierdut curajul si omenia. Cred ca asta este cea mai mare mostenire pe care nu au putut sa o ia coministii de la parintii mei si mi-au transmis-o si mie. Asta ca parte pozitiva. Partea negativa este ca am o mare responsabilitate. Fiind copil unic la parinti si avand o pasiune pentru tatal meu, am simtit ca trebuie sa fac putina dreptate in marea nedreptate care s-a facut. Ma zbat sa fac acest lucru de aproape 12 ani, de cand m-am mutat aici, in Romania. Nu am reusit. Din contra, aceste subiecte sunt date uitarii, au devenit aproape desuete, ridicole, neproductive. De fapt, eu spun ca ele sunt printre cele mai importante, pentru ca genereaza valorile echilibrului psihic al unui popor. Suntem in dezechilibru, in momentul de fata. Nu inteleg de ce nu se doreste reabilitatrea memoriei comuniste, cu adevarat. Tinerii nu au acces la ceea ce a insemnat acest fenomen, cum a afectat psihicul oamenilor…
E.P.: Se spune ca viitorul are mereu o aripa in trecut. Noi avem o aripa franta…
MARIE ROSE MOCIORNITA: Da. Se spune foarte bine la CNSAS, dar nu am retinut perfect, ca cei care nu-si inteleg trecutul, nu-si controleaza prezentul si mai putin viitorul. Nu se poate face asa o segregare.
E.P.: As vrea sa ramanem inca putin in anii copilariei dumneavoastra pentru ca, pe strada Paris, exista o casa pe care dumneavoastra va straduiti sa o recuperati. Este casa in care bunicul a facut infarct atunci cand au venit sa-l aresteze. As cita dintr-un interviu mai vechi de al dvs: „ne-au lasat intr-un domiciliu obligatoriu, la una dintre matusile mele, intr-o pivnita, in conditii mizere, unde veneau sa-l controleze daca era destul de sanatos pentru a fi arestat. Spre norocul lui nu era si a mai trait asa pana in 1953, stingandu-se in tristete si disperare. Cand l-au inmormantat la Bellu, cimitirul a fost plin de tarani veniti din satul sau natal, Tintea-Baicoi, din Prahova si de muncitori de la fabrica sa, oameni pe care i-a ajutat si le-a oferit un start bun in viata. Bunica i-a supravietuit 10 ani traind in conditii precare. Pe tata l-au arestat si a facut 7 ani de puscarie la Jilava si Poarta Alba. Nu a stiut cand a murit bunicul. In timp ce era inchis i s-a propus sa devina informator al Securitatii. A raspuns: „tatal meu mai traieste? Daca da, ar muri de rusinea pe care i-as face-o semnand un astfel de angajament. Daca a murit deja, s-ar rasuci in mormant”..
MARIE ROSE MOCIORNITA: Da. Asa este. Asa si-a trait tatal meu viata si asa si-a inchiat tatal meu viata, cu aceasta umanitate intacta. Eu cred ca, sa te supuna unui schimb atat de radical, de la cel mai bogat om la un ocnas, care era batut in cap cu sacul si nu stia cine il bate, sa ramai om cand iesi de acolo, este dovada ca esti un om superior. De multe ori ma intreb: oamenii care au devenit atat de dependenti de lucrurile materiale, in aceste doua-trei generatii, cum ar supravietui?

Simt trauma despre care s-a vorbit…

E.P.: Spuneti-mi, strada Paris exista si acum in Bucuresti, probabil ca exista si casa aceea de la numarul 53.
MARIE ROSE MOCIORNITA: Da, asa este.
E.P.: Ce simtiti cand treceti pe acolo?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Sincera sa fiu, simt trauma despre care s-a vorbit, pentru ca stiu ce s-a intamplat in noaptea aceea. Mi-au povestit si mama si tata cruzimea cu care armata sovietica a vrut sa-i arunce in strada. Astazi, acolo este Delegatia rusa. Nu avem nicio sansa, nici eu nici ceilalti mostenitori sa punem piciorul in ea, pentru ca si-au intocmit acte de proprietate in 1998. Incerc sa obtin macar niste despagubiri prin acest Fond Proprietatea, unde stau pe scarile institutiei, la rand cu maidanezii si nu reusesc nici macar prin aceasta noua „gaselnita” sa reechilibrez aceasta nedreptate. Nici nu mai poate fi vorba ca aceasta familie sa mai poata calca pragul acelei cladiri, vreodata.
E.P.: Dar, daca acum ati putea intra in cladirea aceea, care ar fi primul lucru pe care l-ati face?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Sa stiti ca am intrat o data. In anul 2001, printr-o cunostinta care cunostea consulul rus de atunci, am reusit sa vizitez casa. A fost complet golita de valorile pe care le avea. Tatal meu avea cea mai mare biblioteca din Romania, cu un buton pe care il apasai si se dadea la o parte biblioteca si incepea biroul lui… Totul a disparut: mobila, antichitati, peretii erau vopsiti roz-bombon…practic, nu m-am identificat decat cu vorbele mamei csre imi spunea ca, erau asa de mari camerele incat se plimba cu bicicleta in ele. Atat a ramas, camerele.
E.P.: Exista o vibratie a peretilor de acolo care inca…
MARIE ROSE MOCIORNITA: Eu nu am trait acolo. Am doar vibratia povestirii lor, dar pentru mine este o casa care are conotatii de violenta si de tristete, mai degraba, decat de bucurie. Un lucru interesant vreau sa vi-l spun. Bunicul meu era un om foarte special, care avea o viziune extraordinar de evoluata, precum multi altii din generatia lui si, cand si-a cumparat acea casa, a ezitat intre Casa George Enescu, cu leii, de pe Calea Victoriei si casa din strada Paris. In final a optat pentru aceasta casa pentru ca ii spunea tatalui meu : „cum pot eu, baiat de taran, de la Baicoi, sa stau intr-o casa cu lei la usa si atata somptuozitate? Sunt bogat doar in prima generatie si ar fi rusinos sa afisez atata opulenta.” Asta, in conditiile in care tatal meu si fratii lui au muncit in fabrica, de la 12 ani. Am cautat in arhivele fabricii, acum cativa ani si vreau sa ma credeti, fiecare muncitor avea fisa lui, cu ziua de nastere, ziua numelui pentru care primea un cadou si el nevasta lui. Aveau dispensar, aveau dentist, aveau cantina.
E.P.. Nu era un numar pe o lista de angajati, erau persoane…
M.R.M..: Erau fiinte umane.
E.P.: Vorbeam de tristete si ani grei ai copilariei. Dumneavoastra spuneati ca in casa se vorbea in soapta, la scoala erati ridicata in picioare sa vada toata clasa cum arata nepoata unui exploatator roman
MARIE ROSE MOCIORNITA: Asa este.
E.P.: …Iar atunci cand era praf in sala de curs erati pusa, cu mansete bluzei, sa stergeti praful…
MARIE ROSE MOCIORNITA: Si a doua zi bluza trebuia sa fie curata… nu era usor!
E.P.: Ati fost un copil izolat?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu, am fost un copil inconjurat de foarte multa dragoste. Parintii mei m-au iubit foarte mult, bunicul meu din partea mamei m-a iubit foarte mult. Am avut privilegiul sa prind ultimele personaje care aveau clasa si educatie.
E.P.: Ati invatat limba franceza cu Mademoiselle Arlette, de peste 80 de ani, pensionata de la Curtea tarului
MARIE ROSE MOCIORNITA: Asa este…
E.P.: Momentele acelea de la scoala, cum le vedeti acum?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Din clasa I, cand am inceput acolo, pana am plecat, eram in clasa a IV-a sau a V-a…nu am stiut ca plec, de fapt. Mi-au intregit foarte mult memoria dosarele de la CNSAS, pe care le-am scos acum, am o lada de zestre plina cu ele. Citindu-le impreuna cu mama mea am realizat ca era atat de banal „raul” asta, aceasta punere sub supraveghere a familiei mele ara atat de inutila si de banala. Oameni platiti ani de zile la rand ca sa scrie ca am mancat o prajitura, ca ne-am dus la o cafea, ca am primit o carte postala…ganditi-va ca acesti oameni ar fi putut lucra ca in strainatate, sa produca ceva, sa construiasca institutii, sa fie profesori, sa fie arhitecti… munca asta a fost irosita in niste spionaje jalnice. Parintii incercau intotdeauna sa ma ocroteasca, dar acum realizaz ca traiam intr-o mare inchisoare, de fapt. Ei aveau o frica uriasa tot timpul, pentru ca, de doua-trei ori pe saptamana, cand veneau acasa, vecinii le spuneau ca iar au fost cautati, ca iar i-au intrebat despre ei… nu puteau sa fie oameni liberi.
E.P.: Ati avut prieteni? Aveau voie ceilalti copii sa se joace cu dvs?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu prea multi. Am trait printre adulti. A fost bine acest lucru pentru ca m-a maturizat repede. Daca era o atmosfera de teama in casa, aveam si eu vigilenta copilului care stie ca se intampla ceva.
E.P.: Ati avut copilarie?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Am avut copilarie datorita parintilor mei, dar am fost un copil precoce. Am avut o copilarie aparte si consider ca am avut si am o viata aparte, in continuare.

Mama copia carti postale cu scrisul mamei ei pentru ca tatal ei sa nu stie ca mama murise. Ani de zile a trait cu impresia ca traia

E.P.: Cand tata a fost dus la inchisoare, 7 ani la Jilava si la Poarta Alba, de cate ori mama il vizita, se imbraca frumos, cu ce reusise sa salveze in noaptea aceea, din casa de pe strada Paris. Mergea intotdeauna aranjata si imparfumata…
MARIE ROSE MOCIORNITA: Eu nu eram nascuta cand tatal meu era inchis. Eu am aflat despre aceste lucruri dupa ce a iesit din inchisoare. Cand eram copil, a mai fost inchis inca o data, prin „bunavointa”unor prieteni, care au venit la masa de Sfantul Ion si apoi s-au dus la Securitate sa informeze ca tata avea aur in casa. Asta preventiv ca, daca ar fi fost fotografiati, sa poata sa se salveze ei. Mama mi-a spus, si este o lectie de viata care mi-a ramas pentru totdeauna, ca avea o sticla de Shalimar, sau ceea ce mai primea ea cadou si avea grija intotdeauna sa se parfumeze, cand se ducea la vorbitor. Intre timp a murit si mama ei si atunci se ducea si la tatal ei, in capatul celealalt al tarii. Copia carti postale cu scrisul mamei ei pentru ca tatal ei sa nu stie ca mama murise. Ani de zile a trait cu impresia ca traia si a aflat cand a iesit din inchisoare ca ea murise la un an dupa ce el fusese inchis. S-au intamplat niste lucruri foarte importante in bazinul emotional si psihologic al acestui popor…
E.P.: Mama v-a fost model?
M.R.: Mama mi-a devenit model cand am devenit eu matura. Cand am devenit eu femeie, mama mi-a fost si imi este model, pentru ca atunci am realizat ce putere de munca si ce curaj are femeia aceasta. Am fost atat de aproape de tatal meu, pentru ca era in suferinta si doream sa-l vindec, obicei prost pe care l-am pastrat toata viata, iar mama mea acum imi este model. Abia acum, cand am intrat eu insumi in identitatea mea de adult, constientizez ce fenomen este femeia aceasta. Dintr-o femeie rasfatata si frumoasa, a mutat munti, a tinut doi oameni 7 ani cu pachete la inchisoare, si-a castigat existanta in vremurile cele mai grele, ne-a scos dintr-o tara unde eram prizonieri si a reusit sa fie una dintre primele artiste romance din America de Nord si din Canada. Si sa ramana omul frumos care este!…
E.P.: Dupa ce tata a fost eliberat din inchisoare, nu a mai avut voie sa profeseze ca avocat si nici mama. Tatal dumneavoastra s-a angajat ca muncitor intr-o fabrica de pungi de hartie, iar mama a inceput sa picteze.
MARIE ROSE MOCIORNITA: Asa este. Au divortat.
E.P.: Asa trebuia, doar in acte.
MARIE ROSE MOCIORNITA: Asa trebuia ca sa nu-i mai poarte numele. Era foarte performanta Securitatea! Primea comenzi pe numele de fata pentru ca nu voiau sa i le dea „nenorocitei si exploatatoarei de Mociornita”, ea fiind una si aceeasi persoana, de fapt.
E.P.: Familiile Rosetti si Pillat sunt inrudite cu familia mamei dvs?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Da, asa este. Familia mamei mele isi trage radacinile din secolul al XV-lea si de aceea eu nu am frustrarile pe care le au multi oameni din lumea noua, pentru ca noi avem 8 sau 9 generatii care au fost scolite. Nu prea avem ce sa mai demonstram…
E.P.: Ati aflat vreodata ce a simtit tatal dumneavoastra cand a imbracat uniforma de muncitor?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu, pentru ca a fost tratat cu foarte mult respect de oameni. Avea o prezenta extraordinara si oamenii aceia aveau foarte multa stofa umana si il tratau ca pe un domn, indiferent de gradul lui in acea institutie. Chiar a fost un loc foarte bun pentru el, foarte benefic, oamenii aceia ne-au aratat mult respect. Citind, din nou, aceste dosare constat ca cei care erau doar muncitori… ne aduceau pachete, nu le era frica sa ne calce pragul. Am identificat informatori, „prieteni” dragi, rude…
E.P.: Fereste-ma Doamne de prieteni ca de dusmani ma feresc singur!
MARIE ROSE MOCIORNITA: Cam asa ceva…
E.P.: In anul 1974 ati plecat cu mama la o expozitie de pictura, la Frankfurt si de acolo aveati sa plecati definitiv din Romania…
MARIE ROSE MOCIORNITA: Fara sa stiu, doar mama stia. Era visul ei din prima zi, cand cautau acea masina americana pe strada si, cumva, nu putea sa-mi spuna pentru ca nu m-as fi despartit de tatal meu niciodata.
E.P.: Ati plecat in Canada cu mama, iar tata v-a urmat la diferenta de 3 ani, desi nu stiati ca acest lucru ar putea fi posibil. O minune, practic…
MARIE ROSE MOCIORNITA: Asa este. …O minune pentru care ne-am luptat. Am ajuns in Canada pentru ca ea este tara promisiunilor. Asta este sigur! Cunosteam si niste romani acolo, actele se intocmeau mai usor si exista si o psihoza atunci, care acum nu mai este, a emigrantului care vrea sa plece cat mai departe de inchisoarea tarii lui. Era un drum fara intoarcere. Astazi, emigrantii care ajung in Canada sunt oameni care fug din motive economice. Noi eram refugiati politic si trebuia sa mergem cat mai departe, unde ne simteam in siguranta. Mama s-a luptat mult ca tatal meu sa poata pleca din Romania, s-au facut interventii la nivel inalt, pe langa prim-ministrul de la vremea aceea, am platit pentru el, pentru ca se cumparau oamenii atunci. Am primit niste bani de la un domn care fusese ajutat de bunicul meu, in timpul razboiului, sa-si pastreze fabrica deschisa, am platit si in acest fel a reusit sa paraseasca Romania si sa vina in Canada.

Nu am mancat salam cu soia, am avut curajul sa riscam

E.P.: Dar inainte de acest moment, in prima zi, cand ati ajuns cu mama in Canada, ce ati simtit? Ce v-a spus, cum v-a explicat?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu mi-a explicat nimic. Stiam ca trebuia sa plecam. Romanii de atunci idealizau pe cei care se salvau. Nu are rost sa auzim acum „nu ati mancat salam cu soia”. Nu, am avut curajul sa riscam. Ati preferat sa ramaneti aici sa mancati salam cu soia pentru ca nu ati vrut sa riscati si viata asta, oricat ar vrea sa o faca cu tavalugul un partid politic sau o alta dictatura, nu suntem nascuti egali. Unii riscam mai mult, altii riscam mai putin.
E.P.: Spuneati ca nu ati fi reusit sa va adaptati in anii ’80, in Romania.
MARIE ROSE MOCIORNITA: Am fi fost distrusi pentru ca, deja atunci icoanele mamei nu s-ar mai fi vandut, ne indreptam catre o dictatura gen nord-Coreeana, unde toata lumea trebuia sa ajunga sa manance intr-un loc, in „Circul foamei”. Nu mai era loc pentru niciun fel de creativitate, sau individualitate. Nu vad din ce am fi trait, sincer. Cand am ajuns acolo nu eram surprinsa ca am fugit din Romania. Stiam de cand aveam 3 ani ca oamenii care fug din Romania sunt oameni care s-au salvat din aceasta inchisoare, plina de povesti tragice. Dar, de explicat nu mi-a explicat nimeni nimic. Mama nu avea niciun ban, trebuia sa traim cumva. Prima luna de chirie i-a fost platita de un prieten roman si apoi a trebuit sa incerce sa promoveze icoanele intr-o tara catolica.

Am trait din icoane

E.P.: V-a salvat Dumnezeu? Ati trait din icoane.
M.R.: Da, efectiv. Eu eram cam inconstienta si imatura sa realizez acest lucru. Pentru ca mama a adus aceasta forma de arta in viata oamenilor si ei au apreciat-o atat de mult incat se poate spune ca acea interventie a fost divina.
E.P.: Cand a ajuns tata acolo, peste 3 ani, ati fost fericiti?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu, nu am fost fericiti. Am fost fericiti ca ne-am revazut, dar au intervenit alte probleme. Tatal meu s-a adaptat acestei tari abia la batranete. Atunci, la venire, avea aproximativ 55 de ani si nu a putut sa se obisnuiasca cu Canada. Canada este o tara unde barbatii romani au mult mai mari dificultati sa se integreze decat femeile, pentru ca este o tara foarte pragmatica, unde nu ai timp sa te gandesti, sa ai nostalgii…
E.P.: Va spunea cat de dor ii este de Romania?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Cred ca nu-i era dor de Romania, cred ca ii era dor de acea bucata din viata lui care a fost sfaramata pe nedrept si aceea era, de fapt, durerea lui.
E.P.: Spuneati ca, desi a suferit foarte mult, nu voia sa se razbune.
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu. Sa stiti ca am constatat un lucru foarte straniu si nu pot sa-l impac deloc: am avut prilejul sa petrec o bucata buna de timp cu anumiti detinuti politic si mai ales cu Corneliu Coposu, care era prietenul tatalui meu, in anul 1997 si, intotdeauna, m-a mirat faptul ca oamenii acestia erau incapabili sa urasca, si-au pastrat o doza de naivitate, care le facea si rau, cateodata. Coposu ar fi trebuit sa fie mult mai dur cu calaii lui, dar pastrand aceasta naivitate, nefiind faramitat de ura, a supravietuit.Acelas fenomen l-am intalnit si la anumiti preoti, care au stat 20 de ani in inchisoare si au reusit sa fie surazatori, sa fie increzatori, sa aiba lumina lui Dumnezeu in ei, sa nu aiba intuneric. Cred ca sufletul i-a salvat.

In inchisoare, tatal meu ii spala hainele. Tata ii spunea ca el nu va mai iesi din inchisoare, dar el, pianistul, va iesi si nu tebuie sa-si strice degetele cu apa rece. Tata era asa de slab, incat pianistul isi facea solfegiul pe sira spinarii tatei, pentru ca avea numai oase

E.P.: Tata vorbea despre anii de inchisoare?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Da, a vorbit foarte mult despre anii de inchisoare. A vorbit foarte mult despre ororile din inchisoare si despre miracolele din inchisoare. A aparut biografia unui pianist roman foarte cunoscut, care a fost inchis cu tatal meu, care spunea ca tatal meu ii spala hainele. Tata ii spunea ca el nu va mai iesi din inchisoare, dar el, pianistul, va iesi si nu tebuie sa-si strice degetele cu apa rece. Tata era asa de slab incat pianistul isi facea solfegiul pe sira spinarii tatei, pentru ca avea numai oase. Aceasta solidaritate exista in inchisoare, intre anumiti detinuti politic. Cat despre cruzimea tortionarilor, nu o sa pot sa mi-o explic niciodata. Ce fel de om poate judeca „la rece” un strain in fata lui caruia sa-i sparga toti dintii! Sau, sa-i rupi bratele, sa-l lovesti….
E.P.: Tata a iesit cu vreun handicap din inchisoare?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu, dar un an de zile nu a putut sa se ridice din pat. Tata a avut o viata foarte sanatoasa, a fost un mare sportiv, nu a baut, a avut o tinerete sanatoasa si astea toate au fost foarte folositoare regimului dur, mai ales cel de la canal si Poarta Alba, unde a lucrat pe o locomotiva 4 ani, noaptea. A fost dur pentru organismul lui. Toata copilaria mea m-a dus acolo, la canal, unde Ceausescu voia sa uneasca Dunarea cu Marea, sa vad unde au murit sute de mii oameni.

Lectiile mele de viata au fost foarte grele

E.P.: Daca ati avea puterea sa dati timpul inapoi, pana unde ati derula povestea? Si ce ati face din punctul acela?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Din cele traite de mine?
E.P.: De dvs, de familia dumneavoastra Daca ati avea o masina a timpului si care v-ar putea asculta, doar cu o calatorie, ati mai da timpul inapoi?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Daca as avea de trait ceea ce am trait, nu. Lectiile mele de viata au fost foarte grele. Eu cred ca, atunci cand esti tanar, reactionezi instinctiv, intuitiv. La maturitate esti ceea ce stii si, ca sa te transformi in mai mult, din pacate, trebuie sa treci prin niste lucruri. Fiecare in felul lui isi tatueaza, efectiv, aceste lectii in Eu-l personal. Pana nu ingropi un om iubit, pana cand nu esti in situatia de a fi in cabinetul unui doctor de la care sa primesti un diagnostic zguduitor, pana cand masca prietenului nu cade si vezi pe pielea ta cruzimea impostorului din spatele ei, nu poti sa te transformi in lectiile pe care le auzi la tinerete. Si pentru ca m-ati intrebat daca vreau sa dau timpul inapoi, categoric, nu. Dar, daca as putea schimba un singur lucru, ar fi ca oameni ca bunicii mei, ca mama si tatal meu, sa-si ocupe locurile legale in aceasta societate. In paralel cu pozitia lor, si tara asta ar arata altfel. Acest lucru mi l-as dori.
E.P.: Marie Rose… de unde vine numele?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu stiu. Mama a vrut neaparat sa am un nume strain ca sa nu traiesc in Romania. Obsesia ei a inceput de cand eram in pantecele ei. Si ea are un nume frantuzesc, o cheama Rossette, probabil este o traditie. Oricum nu vroia sa traiesc aici.
E.P.: In 1996-1997 v-ati intors in Romania. Singura? Atunci au fost primele vizite?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Da, au fost primele vizite, primele tatonari. M-am intors definitiv in anul 2001. Mai mult venea tatal meu, era prieten cu Diaconescu, cu Corneliu Coposu. Pentru tata a rezistat Canada pana cand s-a intors dupa Revolutie. Atunci, dupa Revolutie, a spus: „nu este nimic de facut, nu ma mai duc niciodata”. Atunci a facut pace cu Canada si a apreciat, cu adevarat, cat de generoasa a fost tara aceea cu el, cat de multa siguranta si respect i-a dat aceasta tara. Stiti care este difrenta intre o tara bogata si una saraca? Este felul in care statul isi administreaza institutiile. Atat.
E.P.: Atunci ati hotarat sa ramaneti in Romania?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Cu cativa ani inainte, cand tata a refuzat sa mai vina aici, am preluat din problemele dosarelor pe care le incepuse el. As vrea sa subliniez ca aceasta lupta nu este o lupta mercantila, ar fi fost mult mai de succes daca ar fi fost asa. A fost o lupta emotionala. Este destinul meu in lumea asta.
E.P.: Practic, din momentul in care v-ati intors atunci si pana acum, ce ati reusit?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Foarte putin, sincer.

Stiti ce umilitor este sa bati la usa tuturor ca sa-ti ceri drepturile? Sa-ti gasesti expresia potrivita, fata potrivita, sa te milogesti?!

E.P.: Stiu ca aveati de recuperat 10 case in Romania, dar stateati cu chirie…
MARIE ROSE MOCIORNITA: Da, asa este. Am reusit foarte putin. Adevarul este ca, in momentul oportun, nu am stiut sa profit de de invitatia de a ma alatura Fondului Proprietatea, in anul 2005, pentru ca nu am crezut in el. Eu nu am avut sfatuitori atunci care sa-mi spuna ca tot aici se va ajunge. Deci, 60 -70 % din ceea ce este viabil, ar trebui sa vina din aceasta sursa, care a fost creata in asa fel, incat sa nu beneficieze cei care sunt indreptatiti. In conditiile in care tu ai fost deposedat pe nedrept, nu ai ce cauta nici in tribunale, nici in primarii, nici in prefecturi, nici in institutii de stat unde sunt puse diferite „personaje”, pe un motiv sau altul… In Germania au venit cei persecutati de regimul nazist si nu au avut ce sa caute la Prefectura ca sa-si dovedeasca chinurile, s-au dus in fata unei Comisii, au prezentat actele si au primit despagubirile. Cei persecutati de regimul nazist nu si-au vandut drepturile litigioase unor samsari de Primarii, care le-au cumparat pe nimica si care arata ca si-au dobamdit drepturile, si tu, cel pentru care s-au creat legile, stai la usa, cu jalba in mana. Stiti ce umilitor este sa bati la usa tuturor ca sa-ti ceri drepturile? Sa-ti gasesti expresia potrivita, fata potrivita, sa te milogesti?! Este groaznic, pentru ca tu cunosti povestile din spatele acestor atrocitati. Ceea ce este cel mai dureros este impostura. Daca am pierdut, am pierdut, am plecat, dar nu-mi da o speranta ca vei repara aceasta fractura, cand, de fapt, tu o adancesti si mai mult.
E.P.: Concret, ce ati reusit sa primiti?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Foarte putin. Fabrica bunicului meu, care este o valoare inestimabila, a fost luata de niste indivizi, cumparata de la SPP si este proprietatea lor acum, la fel casa din strada Paris. Valoarea este calculata la valoarea bilantului din ziua nationalizarii si este o fractiune din ceea ce a fost. Chiar si asa, surprinzator, nici acest lucru nu este posibil, nici niste despagubiri amarate, niste actiuni…
E.P..: Asta, din cele 10 case din Bucuresti?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Au fost demolate. Singura care este in picioare este cea din strada Paris si care trebuie revalorificata in aceste actiuni.
E.P.: Dar casa in care ne aflam?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Pe aceasta am cumparat-o eu.
E.P.: Sunteti o femeie bogata, acum?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu, nu sunt o femeie bogata, decat potential, sa spunem asa. Astept aceste minunate despagubiri, care intarzie sa vina.
E.P.: Romanul de rand asa are impresia, ca sunteti bogata deoarece numele dumneavoastra a fost asociat cu campanii umanitare, cu oameni care au nevoie de o sansa la viata si pe care i-ati ajutat… cum ati gasit resurse pentru a-i ajuta?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Mai intai, campaniile au fost initiate de un prieten de-al meu, care este englez si fondurile au venit din Anglia. Intr-o tara normala, ajutorul fizic si moral este o forma de donatie. Nu doar biserici construite cu camerele de luat vederi… Inca nu am ajuns acolo, din pacate. Eu mai am o problema, pentru faptul ca unii oameni se uita la mine ca la un talhar care a venit sa-si ia ceea ce nu-i apartine. In paralel cu familia mea, sunt oameni care au averi de zece ori, de douazeci de ori, de treizeci de ori mai mari, facute in ultimii 20 de ani si pentru care nu au nici o explicatie. Am specificat aceste lucruri pentru ca, dupa spusele lui Nelson Mandela, educatia este instrumentul cel mai mare de transformare. Educatia nu inseamna diplome la Harvard, diplome cumparate pe internet, inseamna discernamant si oamenii trebuie sa inceapa sa aiba acest discernamant. Povestea mea este, de fapt, si povestea Romaniei, pana la un punct. Sunt multi oameni care sufera in tacere, pe diverse teme, in aceasta tara. Am avut acum alegeri, rugaciunea mea a fost interioara ca data viitoare sa avem mai multi candidati care ne transmit ceva, care au ceva in ochi, o caldura, o lumina, un entuziasm, o gandire, un vocabular. Lupta aceasta a omului inpotriva omului este ridicola. Ar trebui ca noi sa fim solidari pentru drepturile noastre comune.
E.P.: Ati intra in politica?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu, niciodata. Nu mi se potriveste deloc. Sunt un om sensibil, sunt un om fragil si un om care crede ca orgoliul nu este un lucru bun. Ca sa fii in politica, in orice tara, trebuie sa ai un orgoliu destul de mare. Eu ma lupt sa nu-l am, pentru ca ma gandesc ca daca este orgoliu, acolo nu este Dumnezeu, nu e loc de coabitare. Mi-as dori foarte mult ca politica care a devenit mult prea importanta in viata noastra, pentru ca totul este politica acum, sa nu mai creeze dezechilibru. Trebuie sa reechilibram putin viata noastra. Artistii, scriitorii, cantaretii din noua generatie sa aduca niste interventii de creativitate, de compasiune, de dialog, de frumos, atat de necesare.
E.P.: Am gasit niste cuvinte de ale dumneavoastra care m-au emotionat teribil: „am o relatie zbuciumata cu Romania. Cand sunt departe, ma cheama inapoi, cand o cunosc indeaproape, ma oboseste. Peste toate aceste etape mai am si o familie si obligatii departe, iar pamantul care nu se sadeste se usuca”.
MARIE ROSE MOCIORNITA: Asa este. Semintele trebuie reinnoite pentru ca altfel ele se usuca si 4 milioane de oameni care au parasit aceasta tara, in ultimii 20 de ani, sau 4 din 100 care revin dupa ce pleaca in afara, ar trebui sa fie un indiciu serios ca suntem intr-o mare criza.
E.P.: Romania, incotro?
MARIE ROSE MOCIORNITA: O tara care are foarte mult imprevizibil. In paralel cu haosul pe care il traim, se intampla totusi niste schimbari profunde, la nivelul oamenilor, pentru ca ei sa se poata adapta timpurilor, sa poata supravietui. Supravietuirea este forta cea mai puternica. Oamenii politici care ne poseda asa de mult timp au inceput sa se schimbe si ei, din exterior, pentru ca nu au incotro. Speranta mea este ca incep cu exteriorul si la un moment dat se va filtra si interiorul. Sunt si niste curente de transformare interioara ale oamenilor care ii vor obliga pe cei care si-au asumat raspunderea sa fie si mai responsabili.
E.P.: Faceti afaceri?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu, nu fac afaceri. Nu am in mine instinctul acela de sacal, necesar ca sa faci afaceri.
E.P.: Si acum aveti o viata zbuciumata?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Absolut.
E.P.: Va fi vreodata lina?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu stiu. Imi pun intrebarea si sunt deznadajduita.
E.P.: Credeti ca ati sti sa traiti linistit?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu as avea nici o problema. Eu, personal, am avut de facut un lucru in viata asta: sa indrept raul care s-a facut familiei mele, mamei mele si tatalui meu. Cand imi termin aceasta misiune, consider ca mi-am facut datoria si pot sa fiu linistita. Dorinta mea mai este sa culeg tot ceea ce am trait prin prisma sufletului si a mintii si sa le insir pe paginile unei carti.
E.P.: Cand ati fost cel mai fericita?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu exista asa ceva. Exista momente de fericire.
E.P.: Un moment care va vine acum in minte?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu stiu… culoarea fericirii se schimba. Pot sa va spun ca un moment profund de fericire a fost acum 3 ani, cand am trecut printr-o incercare foarte mare, la nivel personal. Am avut o incercare, o cumpana foarte mare si un an de zile a rebuit sa depatesc o stare de sanatate foarte ingrijoratoare. Cand doctorul mi-a spus ca totul este OK. M-am asezat pe o banca aici, in Gradina Icoanei, era o dimineata de toamna, mi-am comandat o cafea si am simtit o profunda fericire ca am depatit un examen extraordinar din viata mea. Sa-i dea Dumnezeu sanatate lui si celor care au avut grija de mine. Fericirea aceea profunda cand ai urcat un munte si ai ajuns la varf este speciala.
E.P.: Atunci cand erati mica, ceilalti copii nu aveau voie sa se joace cu dumneavoastra Acum aveti multi prieteni?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Foarte putini pentru ca prietenia este un lucru rar, pretios si care se deruleaza in timp. Cunosc multi oameni, am foarte putini prieteni.una din durerile mele este ca am avut 3-4 prieteni foarte buni in Anglia, care mi-au fost luati de soarta, rapid si tineri. Golul lasat de ei este foarte mare. Pentru mine prietenia este lucrul cel mai important.
E.P.: Romanii v-au dat premii, romanii v-au dat „hartii”pe care scrie Diploma. Romanul simplu, cand va vede pe strada, ce va spune? Va simtiti pretuita?
MARIE ROSE MOCIORNITA: In general oamenii au fost foarte respectuosi cu mine, foarte buni. Faptul ca eu am incercat sa-mi traiesc viata intr-un anumit fel si sa-mi pastrez omenia, in ciuda loviturilor pe care le-am luat, iar oamenii vad omenia mea, ma face sa sper ca ne vom putea salva, mai este o speranta. Recunoastem, respectam si salutam omenia unuia fata de celalalt.
E.P.: Romania este ACASA pentru dvs, acum?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Cand o persoana a trait in atatea tari, precum am trait eu, cred ca ACASA, sigur, nu mai exista. Exista locuri unde esti confortabil. ACASA, pana la urma, este ca si bogatia. Ce este de fapt? Este locul unde te simti in siguranta, in confort, este locul unde te simti respectat si pe care il respecti. Acolo este acasa.
E.P.: Tatal dumneavoastra s-a stins in Canada?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Da, dar este ingropat in Romania. A dorit foarte mult sa fie ingropat aici.

Am devenit frumoasa de-a lungul timpului

E.P.: Sunteti o femeie foarte frumoasa. A fost bine asa, sau v-a fost mai greu in viata sa demonstrati ca sunteti si foarte desteapta?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Am devenit frumoasa de-a lungul timpului. Frumusetea mea nu este o frumusete plastica si nu este o frumusete pe care eu am avut increderea sa o folosesc ca un instrument ca sa pot sa-mi gasesc un drum in viata. Frumusetea mea a fost o frumusete pe care am scos-o la lumina in paralel cu structurarea personalitatii mele, pentru ca acolo mi-am gasit increderea. Deci, o sa imbatranesc frumos, in concluzie.
E.P.: Spuneti-mi trei lucruri de care nu va puteti lipsi. Lucruri, nu oameni sau sentimente
MARIE ROSE MOCIORNITA: Sigur, nu pot sa ma lipsesc de catelul meu, e adevarat ca este o fiinta…. nu pot sa ma lipsesc de parfum, nu pot sa ma lipsesc de haine si pantofi si nu pot sa ma lipsesc de carti.
E.P.: Investiti mai mult in biblioteca sau in sifonier?
MARIE ROSE MOCIORNITA: Nu fac calcule asa. Nu tin cartile, le fac cadou dupa ce le citesc. Nu am decat 20 de carti, de fapt.
E.P.: Care ar fi intrebarea pe care ati asteptat-o ani de-a randul, din partea presei si nu a venit niciodata? Si careia vreti sa-i si dati un raspuns.
MARIE ROSE MOCIORNITA: De ce nu s-a facut procesul comunismului, in adevaratul sens al cuvantului? Pentru ca sa scoatem din noi rana asta pe care o avem cu totii si sa ne redescoperim puterea personala si colectiva. Atunci am fi, intr-adevar, un popor foarte, foarte important.