Poveste de Craciun – Gheorghe Burnei: Am invatat sa citesc pe Biblie

Am fost un copil sarac!

EVELINE PAUNA:  21 septembrie 1952, Branesti, Dambovita. Acolo v-ati nascut. Ati urmat un Liceu Economic pentru ca, spuneati dumneavoastra, o astfel de formare v-ar invata sa va gestionati mai bine finantele…
GHEORGHE BURNEI: Da, si acesta a fost unul dintre motive. Primele amintiri sunt, insa, de mai devreme… Imi amintesc perioada varstei de 3-4 ani ca fiind o perioada in care ma jucam. In mediul rural „jocul” insemna sa practic diverse indeletniciri. Obisnuiam sa facem arcuri si sa tragem la tinta, obisnuiam sa jucam fotbal de mici. Eram copil „de la tara”. Si, in acest context, am avut ocazia sa deprind tot felul de jocuri sportive, jocuri in care activitatea de prehensiune a mainii imi dadea posibilitatea sa fac diverse exercitii. De multe ori aveam nelinistea de a face lucruri pe care ar fi trebuit sa le fac la o varsta mai mare… Liceul Economic a fost facut si pentru a capata cunostinte economice, dar si pentru faptul ca, dupa ce am terminat Scoala Generala devenirea in directia medicinei era foarte grea. Era, de fapt, un vis pentru mine!
E.P.: Ati fost un copil sarac?
GHEORGHE BURNEI: Da. Am trait intr-un mediu in care nu aveam conditii social-economice avansate. Erau medii. Dar am trait intr-un mediu in care aveam acea libertate a naturii in care zburdam in voie. Si, in contextul acestor situatii, m-am gandit ca ar fi bine, pentru viitor, sa urmez un liceu care, dupa terminarea lui, mi-ar fi dat posibilitatea sa devin un functionar cu studii medii.
E.P.: Si sa aveti o meserie sigura, pana la urma…
GHEORGHE BURNEI: Sigur ca da!
E.P.: Numai ca in liceu nu va placeau nici chimia, nici fizica, nici anatomia.
GHEORGHE BURNEI: Exact!
E.P.: Dar v-ati indragostit de medicina pentru ca sotul dirigintei dumneavoastra era medic. Se numea – domnul doctor Cernoiu.
GHEORGHE BURNEI: Prea multe stiti!
E.P.: Acest om a fost cel caruia ii datorati, sa spunem, in buna parte profesia dumneavoastra? A fost semnul acela de la inceput de drum?
GHEORGHE BURNEI: A fost, dar nu numai acest medic m-a orientat in aceasta directie. Au mai fost si altii. Dar la momentul de inceput el a fost!
E.P.: Si ce va placea la sotul dirigintei?
GHEORGHE BURNEI: Doamna Cernoiu era o doamna deosebita care ne insufla dorinta de a cunoaste si de a intelege nu numai istoria, dar si viata. Si din dorinta de a ne pregati pe noi pentru viata, la orele de dirigentie il chema pe domnul doctor. Noi eram pur si simplu fascinati de el. Era o personalitate in orasul Targoviste. Noi eram galagiosi la toate orele. Insa cand intra dansul in clasa, nu stiu din ce motiv – probabil ca asta era aura dansului – se facea liniste deplina si cu totii il ascultam.
E.P.: V-ati dorit sa ajungeti „cineva”, cum se spune? Sa ajungeti o personalitate?
GHEORGHE BURNEI: Nu, nu asta mi-am dorit. Dorinta mea acerba a fost aceea de a face lucrurile pana la capat, asa cum trebuie, cu minutiozitate. Asa cum, de fapt, mi-am dat seama ca obisnuieste sa le faca neamtul. De fiecare data cand incep un lucru il gandesc de foarte multe ori si vreau sa-l duc la bun sfarsit. Sa fie in folosul tuturor.
E.P.: Eu stiu ca, daca nu era medicina, ar fi fost agricultura sau aviatia. Agricultura… pentru ca proveneati din mediul rural si, pana la urma, ati fi gasit ceva de facut in jurul casei. M-a surprins ca ati vrut sa deveniti pilot!
GHEORGHE BURNEI: Agricultura… pentru ca pe mine ma impresionau culturile pe care le vedeam la oamenii gospodari, oamenii care aveau curte. Gradina pe care o avea mama era o gradina muncita de dimineata pana seara. Frumoasa! Vara, dupa ce reusea sa o ude, mireasma aceea proaspata ma imbia si ramaneam in gradina pana seara tarziu. Erau lucruri care pe mine ma atrageau foarte tare! Mai tarziu mi-am dat seama ca agricultura este un lucru deosebit, care mi s-ar potrivi. Insa, pe masura ce timpul trecea, ma atragea si mai mult acest zbor cu avionul. Avioanele, pentru mine, erau niste lucruri deosebite.
E.P.: Cand ati zburat prima data?
GHEORGHE BURNEI: Am zburat tarziu, cand eram elev de liceu, dar pe mine ma fascinau avioanele de cand eram copil si le vedeam zburand. Imi dadeam seama ca cel care se afla acolo si care conduce avionul trebuie sa fie un om deosebit. Mi-ar fi placut sa ma aflu si eu in aceasta postura.
E.P.: Dar ar fi avut familia bani sa va sustina intr-o astfel de scoala? In medicina, oarecum, lucrurile stau intr-un mod mai obiectiv – si cineva care are un inceput greu in viata, daca este foarte bun, poate ajunge un medic renumit. Mi se pare ca, atunci cand e vorba de cealalta profesie, cea de aviator, lucrurile nu sunt chiar asa obiective, neaparat.
GHEORGHE BURNEI: Nu stiu sa va spun exact ce inseamna o scoala de aviator… Probabil ca ar fi insemnat cheltuieli mari…
E.P.: Inseamna multi bani!
GHEORGHE BURNEI: Multi bani, desigur! Dar si la medicina au fost bani multi. Ca sa te pregatesti in domeniul medicinei, pe vremea aceea, trebuia sa ai toate cartile care apar. Costau foarte mult!
E.P.: Au facut sacrificii parintii?
GHEORGHE BURNEI: Exact! Au facut sacrificii foarte mari, totul s-a desfasurat in jurul meu. Mama muncea continuu, de dimineata pana seara, si la stat si in particular, cat putea. Toti banii se consumau pentru mine.

Mama a inceput sa planga cand a aflat ca am intrat la Medicina

E.P.: Traiesc parintii dumneavoastra.?
GHEORGHE BURNEI: Mama traieste, tata a murit.
E.P.: Ce spune mama cand si-a vazut fiul de atatea ori la televizor si cand stie ca ati realizat premiere internationale in medicina, cand numele dumneavoastra este deja in cartile de istorie. Sunteti un bun al Romaniei. Ce spune mama?
GHEORGHE BURNEI: Nu stiu exact. Cand am hotarat sa merg la Medicina, mama nu a fost de acord pentru ca stia ca ma pierde, fiind singur la parinti. Stia ca va trebui sa plec de acasa. Si, asa cum toti parintii isi doresc sa aiba un ajutor in copilul lor, asa si mama si-a dorit sa raman aproape de ea si sa raman undeva acolo, in comuna Vulcana Pandele (inainte se numea comuna Branesti). Ar fi trebuit, in mod normal, sa nu participe la pregatirea mea, pentru ca dansa, initial, nu a fost de acord. Nu pentru ca ar fi fost aceste cheltuieli destul de mari in sustinerea mea…
E.P.: Ci pentru ca i-ar fi plecat copilul…
GHEORGHE BURNEI: Exact. (Ii dau lacrimile) In momentul in care m-am intors acasa de la admiterea la facultate si i-am spus ca am luat acest examen, dansa a inceput sa planga. Nu stiu daca de emotie, nu am avut timp sa discut cu dansa acest eveniment dar, in orice caz, a fost emotionata, cred eu, de faptul ca ma pierdea!
E.P.: Si ca va castigau atatia alti romani…
GHEORGHE BURNEI: Da, dansa probabil ca nu a gandit asa. Mama imi spune, de fiecare data cand ma duc la ea, sa las motoarele mai incet pentru ca exista si riscul unor afectiuni din cauza stresului. Si acest stres, spune ea, ma poate duce in situatia in care sa nu-mi mai pot duce activitatea. Insa constientizarea efortului pe care l-a facut dansa pentru ca eu sa pot parcurge intreaga aceasta perioada de 12 ani – pentru ca atat dureaza perioada de pregatire a unui medic pentru ca sa devina specialist – e extraordinar. Mama a devenit treptat, treptat, mult mai rezervata si si-a consumat toata energia in directia mea.

Aveam o singura carte: Biblia

E.P.: Stiu ca sunteti un om care crede foarte tare in Dumnezeu si ca Il luati adesea in sala de operatii si acolo unde Omul si puterile medicului se opresc exista ceva de Sus care prelungeste viata pacientilor. Mama v-a invatat sa fiti religios si stiu ca inainte sa ajungeti la scoala singura carte pe care o aveati acasa era Biblia. Si in zilele de sarbatoare o vedeati pe mama ingenunchind dimineata si seara si facandu-si rugaciunea. Ati crescut intr-un astfel de mediu…
GHEORGHE BURNEI: Incredibil! Asa este! Eu nu intelegeam prea multe lucruri atunci. Aveam acea Biblie…
E.P.: Aveati o carte, o singura carte pentru ca era o familie modesta? Pentru ca nu va permiteati o biblioteca?
GHEORGHE BURNEI: Aveam o singura carte. Eram o familie modesta si mama citea seara Biblia. O deschidea, isi punea ochelarii si citea. Eu nu intelegeam exact semnificatia gestului ei, dar era o carte care, pentru mine, starnea curiozitate.
E.P.: Cand ati citit-o prima data?
GHEORGHE BURNEI: Eu am invatat sa citesc pe Biblie.
E.P.: Poate de aceea ati avut un parcurs profesional binecuvantat. Ati ajuns la Facultatea de Medicina. Ati facut meditatii pentru admitere?
GHEORGHE BURNEI: Am facut pregatire la facultate. Asa se facea pe vremea aceea. La facultate se tineau niste cursuri pentru cei care voiau sa dea examenul de admitere. Se faceau sambata sau duminica. Insa, pentru mine, problemele cele mai grele au fost in timpul liceului. A trebuit sa recuperez. Eu nu facusem la scoala ore de anatomie, fizica, ceea ce mi se cerea mie… fizica moleculara, fizica cuantica, am facut fizica atat cat se facea la un liceu economic. Dupa aceea chimia… si acolo am avut o profesoara care m-a stimulat foarte mult – sa-i dea Dumnezeu sanatate – doamna profesor Lungeanu, care m-a pus sef la cercul de chimie. Iar dupa aceea a venit o doamna profesoara, Ionete, care mi-a insuflat drumul spre biologie. M-a ajutat mult, mai ales pentru ca aflase ca vreau sa dau la medicina. Profesorul Popescu, de Contabilitate… Eu le multumesc tuturor profesorilor de la Liceul Economic pentru ca aflasera ca eu ma indrept in aceasta directie si aveau o slabiciune pentru mine si ma lasau mai incet cu lucrarile. Imi spuneau sa scot cartile care ma intereseaza pe mine si sa citesc sub banca, in ora lor.
E.P.: Mergem mai departe in timp si va gasim admis la Facultatea de Medicina. De ce ati optat pentru pediatrie?
GHEORGHE BURNEI: Am optat pentru pediatrie pentru ca duhovnicul familiei noastre, un preot care a decedat, din pacate, spunea, cand eu eram copil, ca este mare lucru sa salvezi un copil pentru ca toata suferinta unui copil se rasfrange asupra familiei. Daca salvezi un copil e ca si cum ai salva o lume, pentru ca viata lui urmeaza zeci de ani care ar fi mult mai dificili de trait daca nu ar fi tratat corect. Asa mi s-a insuflat mie aceasta dorinta de a face pediatria. Pe vremea aceea erau doi profesori recunoscuti in toata tara – fratii Popescu – unul la cardiologie, celalalt la radiologie.
E.P.: In timpul facultatii ati stat la camin? Ati avut viata de caminist?
GHEORGHE BURNEI: Da, am stat la camin, a fost o viata frumoasa, si acum imi amintesc cu mare placere de toate evenimentele de atunci.
E.P.: Si puneati bani mana de la mana sa luati o sticla de suc sau sa mergeti la un film?
GHEORGHE BURNEI: Sigur…
E.P.: Sau invatati prea mult?
GHEORGHE BURNEI: Si invatam, dar erau necesare si aceste distractii. Ne adunam cu totii si sambata si duminica fie ieseam undeva la iarba verde, fie stateam la camin.
E.P.: Facultatea ati facut-o aici la Bucuresti…
GHEORGHE BURNEI: Da…
E.P.: V-ati simtit copil de provincie? Odata ajuns aici in Bucuresti?
GHEORGHE BURNEI: Nu, colegii mei toti au fost extraordinari. Nu au facut nicio diferentiere intre cei din Bucuresti si cei din provincie. Eram baieti putini, e adevarat. La facultatea de medicina sunt mai mult fete, mai ales la pediatrie. Facultatea de medicina era foarte grea. A fost si este!
E.P.: Cea mai grea facultate, se spune…
GHEORGHE BURNEI: E adevarat. Si, pentru a te pregati, trebuie sa studiezi continuu. Doctorul Pruna, de la Constanta, mi-a amintit ceva de la camin: „noi ne asezam cu fata sa vedem cine intra si, din cand in cand, eram perturbati, iar tu te asezai cu spatele la intrare si cu fata spre un perete”. Nu vedeam decat peretele si acolo, in zilele de sambata ma asezam de la ora 8 pana la ora 18.00, doar cu pauza de masa. Invatam! Primii trei ani din facultatea de medicina sunt foarte grei. Atunci se invata alfabetul in medicina. Anii de dupa sunt mai usori pentru ca, daca ai acel fundament, poti lega totul mult mai usor.
E.P.: Mergem mai departe in lupta noastra cu timpul si ajungem in 1992, cand ati devenit medic specialist al Clinicii de chirurgie si ortopedie pediatrica de la Spitalul Clinic de Urgenta „Marie Curie”…
GHEORGHE BURNEI: Dupa ce am intrat in domeniul specialitatii am avut ocazia sa cunosc cateva personalitati de marca in domeniul chirurgiei si ortopediei pediatrice…
E.P.: Aceasta specialitate, care a fost exclusa din specializarile pentru rezidentiat…
GHEORGHE BURNEI: Da, asa este.
E.P.: V-ati luptat foarte mult timp sa o reintroduceti…
GHEORGHE BURNEI: Lucrurile stau in felul urmator – in perioada cand eu am terminat facultatea se dadea internatul, adica studentii puteau sa faca o perioada de internat din anul cinci, in domeniul chirurgiei si ortopediei pediatrice. S-a desfiintat, au fost mari discutii si mari probleme. Eu nu am facut aceasta specialitate si am renuntat… am spus „ori fac chirurgie, ori nu” si m-am dus ca medic stagiar in orasul Targoviste. Am lucrat acolo trei ani. Dupa trei ani am dat examen la Bucuresti. S-a dat drumul la rezidentiat. Am luat examenul. S-au gandit, s-au razgandit si a mai durat o perioada de un an pana cand am ajuns sa pot intra in rezidentiat. Dupa aceea am avut ocazia sa cunosc nume mari – profesorul Socolescu, profesorul Pesamosca si profesorul Coban.
E.P.: Sa ramanem putin in prezent si sa-mi spuneti de ce a fost nevoie sa va luptati cu un stat intreg, cu nume grele din medicina, pentru a reintroduce aceasta specialitate. Ati castigat un razboi cu statul, ati invins sistemul!
GHEORGHE BURNEI: Specialitatea de chirurgie si ortopedie pediatrica, in Romania este facuta de medicii chirurgi si ortopezi pediatri. Sigur ca a existat o perioada de timp in care acesti copii erau tratati de chirurgii pentru adulti. Ei nu au inteles niciodata aceasta specialitate. Nici nu o vor putea intelege!
E.P.: Copilul creste, o interventie la un copil nu este la fel ca una la adult. Creste cu operatia respectiva…
GHEORGHE BURNEI: Asa este. Multi au spus ca e mai bine sa fii tratat, ca adult, de un doctor de copii. Asta este istoria! S-a demonstrat. Insa un grup de interese a determinat gruparea unor oameni. Au gasit si momentul prielnic cand a disparut profesorul Pesamosca si, avand niste pozitii importante, au zis ca e momentul sa desfiinteze aceasta specialitate. Au fost copii care au murit ca in Burkina Faso sau ca in Bangladesh, din cauza unor fracturi…
E.P.: Din cauza unor orgolii profesionale…
GHEORGHE BURNEI: Exact, asa este! Unii, care nu au inteles nimic din ortopedia pediatrica, au avut posturi influente. Au pus-o pe tava si au spus ca nu exista aceasta specialitate si ca nu poate fi intretinuta o comisie care sa poata ajuta!
E.P.: Cati ani v-ati luptat sa o reintroduceti?
GHEORGHE BURNEI: Aproape 6 ani. Acum speram sa se dea drumul mai repede. Pentru ca decizia de introducere este a Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Este irevocabila! Este in interesul celor mici ca aceasta decizie sa se puna odata in practica. La ora actuala exista in Romania un deficit de 100 de medici din aceasta specialitate…
E.P.: Ceea ce inseamna enorm!
GHEORGHE BURNEI: Inseamna enorm si asta se rasfrange asupra copiilor care sunt tratati fie incorect, fie se napustesc asupra centrelor care au mai ramas, obosind doctorii si scazand calitatea asistentei medicale.
E.P.: Macar pentru acest lucru veti ramane in istoria medicinii din Romania, dar mai este un motiv pentru care aceasta istorie va va cuprinde – multe interventii chirurgicale in premiera pentru Romania, unele in premiera internationala. Anumite aparaturi medicale va poarta numele, exista o tija pe care ati inventat-o…
GHEORGHE BURNEI: Da, asa este!
E.P.: Fixatorul extern circular. S-au facut 52 de operatii de alungire a membrelor la copii. Dumneavoastra ati inventat tija de distractie centromedulara si instrumentarul pentru abordul somatic sub control laparoscopic al cifoscoliozelor la copii. Suna foarte greu pentru cei care vin din afara medicinei. Ce fac aceste minuni ale dumneavoastra.?
GHEORGHE BURNEI: Acestea au ajutat ca, intr-adevar, ortopedia pediatrica sa fie recunoscuta pe plan international. Toate aceste enumerari de atitudini si de procedee au fost communicate, publicate si sunt convins ca trebuie raspandite in toata tara. Exista posibilitatea ca medicii pregatiti sa merga in fiecare judet si sa se ocupe de cazurile de acolo.
E.P.: Sunteti milionar in euro? Iata cate ati reusit sa faceti!
GHEORGHE BURNEI: E o satisfactie mare! E satisfactie atunci cand ma gandesc, atunci cand plec in concediu si privesc in urma!

Ma consider un om bogat, desi nu am milioane de euro

E.P.: Deci nu sunteti un om bogat…
GHEORGHE BURNEI: Ma consider un om bogat, desi nu am milioane de euro. As fi putut, dar nu asta este…
E.P.: Acum cativa ani ati refuzat un post din partea unui spital din Anglia, care va oferea 75.000 de euro pe luna…
GHEORGHE BURNEI: Da, asa a fost. Nu stiu… probabil ca sunt niste fire ascunse care…
E.P.: Dar cand ati spus „nu”, ce-au spus cei din jurul dumneavoastra.? N-au spus ca, intr-o masura, e o sinucidere profesionala? Acolo ati fi putut sa deveniti multimiliardar!
GHEORGHE BURNEI: Mi-au spus ca este incredibil… Suma pe care mi-au oferit-o era pentru perioada de inceput. Probabil ca pentru viitor ar fi fost mai mult… Asa mi s-a spus… Eu am spus ca, daca as fi plecat, s-ar fi naruit toate eforturile pe care le-am facut pentru Romania. Nu exista pe lumea asta operatie in specialitatea mea care sa se faca in vreun spital de oriunde si sa nu se poata face si in Romania, la Marie Curie. Nu exagerez cu nimic. Am facut odata socoteala, impreuna cu mai tinerii mei colegi, si am ajuns la concluzia ca daca jumatate dintre cele 30 de paturi care sunt ocupate intr-o zi ar fi cu situatii care-si pot gasi vindecarea numai in strainatate, bugetul Ministerul Sanatatii s-ar termina in mai putin de o luna.
E.P.: Familia ce a spus atunci cand ati renuntat la acest salariu? La 75.000 de euro, repet!
GHEORGHE BURNEI: Ai mei copii sunt medici in curs de formare. Sunt medici rezidenti. Daca ar fi plecat, ei nu ar fi avut acolo acelasi statut. Acolo esti primit ca medic specialist intr-un anumit domeniu… Insa ei nu au crezut pe moment ca este adevarat ce mi se intampla. Mi-au cerut acea scrisoare oficiala…
E.P.: Ei ar fi refuzat?
GHEORGHE BURNEI: Nu cred ca ar fi refuzat! E obligatia parintilor de a respecta copiii si, mai tarziu, ei isi respecta parintii. Probabil ca asa se intampla in viata… Totusi, familia mea nu a fost interesata intr-un fel anume de aceasta propunere. Eu am vrut sa raman aici si sa aduc lucrurile la o anumita normalitate. Sunt convins ca, daca as fi plecat, s-ar fi demolat tot ce am construit aici.
E.P.: Ma intreb cati dintre romani ar fi facut gestul acesta… Sunteti cu adevarat un om special!
GHEORGHE BURNEI: Nu stiu cati ma inteleg… Eu vreau sa duc lucrurile la bun sfarsit!…
E.P.: Am observat lucrul acesta si dintr-un alt moment din cariera dumneavoastra. Pe la inceputul parcursului dumneavoastra. profesional ati fost medic la spitalul din Mangalia. Ati fost adus in Bucuresti, la Marie Curie, la rugamintile si la insistentele prof. dr. Alexandru Pesamosca. Cand ati plecat de la Mangalia ati spus ca veniti in Bucuresti doar daca cei de la Mangalia dau in scris ca problemele de acolo se vor rezolva. Ii datorati venirea la Bucuresti doctorului Pesamosca?
GHEORGHE BURNEI: Da! Profesorul Pesamosca venea in fiecare vara la Mangalia. Uneori venea si mai des! Dansul avea casa in Constanta, era din Constanta. In majoritatea timpului cand venea ne intalneam. Ii facea placere. Venea vara si se odihnea intr-o casuta dintr-o vie de la Olimp. Seara mai depanam amintiri, dar vorbeam, in principal, despre medicina, despre chirurgia si ortopedia pediatrica. Atunci am inceput noi sa tratam pentru prima data, printr-un procedeu original, osteomelita acuta si aveam un sistem care a adus foarte multa satisfactie medicilor – eram vreo doi-trei care-l practicam.
E.P.: Vi se spunea „doctorul tanar care salveaza copii”…
GHEORGHE BURNEI: Era o munca asidua si ma bucur ca nu a fost in zadar. Acolo erau internati 500 de copii, din care 300 aveau osteomelite acute, subacute sau sechele dupa osteomelite cronice.
E.P.: Episodul acela in care ati spus „da, vin la Bucuresti”, cum a fost?
GHEORGHE BURNEI: Profesorul Pesamosca m-a convins pana la urma. M-a convins ca ce fac eu acolo ar fi mai bine sa fac la o scara mai mare si ca trebuie sa ridicam nivelul ortopediei pediatrice si al chirurgiei pediatrice. Dansul fusese pe la Chisinau, fusese in America si Franta, vazuse cum se lucra acolo. Fericit ca i-am spus ca vin la Bucuresti, profesorul a luat o hartie si mi-a spus sa scriu „ma voi ocupa sa gasesc rezolvare pentru urmatoarele probleme, pe care le voi aduce in practica medicala si le voi ridica la nivel international: utilizarea fixatoarelor externe in ortopedia pediatrica – chiar asa s-a intitulat teza de doctorat pe care mi-a coordonat-o la o luna dupa ce am venit la Bucuresti – scoliozele congenitale, scoliozele idiopatice, endoprotezarea modelara”. Le-am dus pe toate la capat, asa cum imi place mie sa fac. Le-am pus pe toate la punct. Aceste operatii au devenit, pentru noi, operatii curente. Acum le fac mai multi medici. Am inceput sa ma gandesc la altceva – problema transplantului in patologia osteoarticulara.
E.P.: Ma gandesc la profesorul Pesamosca, cel care si-a dedicat intreaga viata acestui spital si cel care s-a stins aici, in spital. Mergeati in rezerva domniei sale atunci cand aveati un succes si erati pe primele pagini ale ziarelor?
GHEORGHE BURNEI: Da, sigur!
E.P.: Ce spunea? Stiu ca era foarte in varsta si foarte slabit…
GHEORGHE BURNEI: Dansul nu-mi spunea mie nimic legat de chestiunea aceasta, dar stiu ca-mi spuneau ceilalti. Imi spuneau ceilalti medici ca o sa fie mare aglomeratie aici la spital, ca am mana buna, ca profesorul Pesamosca nu a gresit investind in mine…
E.P.: Dar ati apucat sa-i spuneti un „multumesc” sincer?
GHEORGHE BURNEI: Da, sigur!
E.P.: Si i-ati inteles viata aici in spital? Atunci cand a ales sa ramana in spital si sa traiasca aici?
GHEORGHE BURNEI: Chirurgia pediatrica nu ar fi ajuns la nivelul la care este astazi daca profesorul nu s-ar fi dedicat total! El voia sa stie in orice moment care este situatia. Majoritatea cazurilor pe care le trata erau foarte grele. Nu-i dadeau ragaz sa se odihneasca nici noaptea. In medicina nimeni nu sta pe loc… Era foarte dificil sa lucrezi cu dansul, impunea un regim aproape militar.
E.P.: Un regim militar care, insa, v-a permis sa aveti familie. Sotia ce face? Tot medic?
GHEORGHE BURNEI: Da, sotia mea este medic oftalmolog. Are si ea un regim sever de viata, are multi pacienti. Copiii sunt si ei medici. Nu eu i-am indreptat in aceasta directie, ci ei au vrut.
E.P.: V-au reprosat vreodata ca n-ati petrecut mai mult timp cu ei, in copilarie?
GHEORGHE BURNEI: Nu, nu mi-au reprosat pentru ca au inteles ca medicina cere multe sacrificii.
E.P.: Pe care si ei sunt dispusi sa le faca…
GHEORGHE BURNEI: Exact!… Probabil ca ei au fost influentati indirect – de discutiile noastre, de biblioteca de acasa, de bucuria pe care o aveam atunci cand realizam niste interventii deosebite… Ca sa nu-mi reproseze vreodata si ca sa nu am remuscari in ceea ce priveste viitorul lor… nu le-am spus sa se indrepte spre medicina, ci sa aleaga ce vor ei. Si ei mi-au spus, deschis, odata ca vor sa mearga spre medicina.
E.P.: Ii va ajuta numele „Burnei”?
GHEORGHE BURNEI: Nu stiu, eu sper sa nu-i ajute. Eu sper ca ei sa se ajute singuri. Eu asta le doresc!
E.P.: Si bunica! De la ce se gandea mama in copilaria dumneavoastra… ca isi va pierde copilul student la Medicina… iata ca si nepotii urmeaza acelasi drum.
GHEORGHE BURNEI: Asa s-a intamplat… Ea e fericita acum, la aproape 80 de ani, cand, din cand in cand, ne vede pe toti.
E.P.: Cand ajungeti acum ACASA, e la fel?
GHEORGHE BURNEI: Da, mama ne asteapta cu masa de fiecare data cand venim. E bucuroasa cand isi vede nepotii.
E.P.: Mi se pare foarte interesant ca romanii sa afle ca tara noastra este numarul unu la nivel mondial in tratarea „bolii oaselor de sticla”…
GHEORGHE BURNEI: Eforturile noastre s-au orientat spre acele afectiuni care ramasesera in urma… Sunt chestiuni care ne-au adus mari satisfactii si au legatura cu scoliozele congenitale pe care profesorul Pesamosca le voia rezolvate. Ii vedea pe copiii care sufera cum faceau sindrom de insuficienta toracica, cum ajungeau la 10-15 ani sa arate ca la 80 de ani. Cand am introdus metoda de tratament, a aparut o statistica internationala care ne plasa in primele 10 tari din lume care au grija de copiii cu aceasta afectiune. Erau unele state din Vest care nu faceau aceasta chestiune. Iar din Est, noi am fost primii! Noi am reusit, pentru prima data in lume, sa facem un tratament deosebit in privinta osteogenezei imperfecte. Aceasta clasificare aparuta pe internet m-a surprins si pe mine si, mai ales, faptul ca numele nostru figureaza pe primul loc in privinta tratarii osteogenezei imperfecte. Avem cele mai bune lucrari in domeniu, publicate in revista de ortopedie a Academiei Americane. Un coleg mai tanar mi-a oferit aceasta mare surpriza – navigand pe internet a gasit ca lucrarea mea se afla pe primul loc in lume in ceea ce priveste aceasta chestiune.
E.P.: Ce va propuneti de aici inainte?
GHEORGHE BURNEI: De aici inainte avem multe de facut: suntem in curs de a desfasura cateva programe de cercetare in care sa facem interventii operatorii in premiera internationala. Avem de scris cel putin un tratat in domeniu, care sa cuantifice nu numai ceea ce se cunoaste la ora actuala in domeniul ortopediei pediatrice, ci si procedeele noastre! Poate ca cine are ochi de vazut si urechi de auzit constientizeaza faptul ca nivelul stiintific din tara noastra poate fi mentinut cu ajutorul celor care au putere de decizie.
E.P.: Care a fost cel mai frumos „multumesc” pe care l-ati primit?
GHEORGHE BURNEI: O felicitare facuta de maicute. Si icoanele de la copiii pe care i-am tratat!