parcă a aterizat din greşeală în emisiune, dar era foarte bine că este acolo. Iar alegerea, și a lui, și a mea, cred că a fost una importantă pentru trust, pentru că asta înseamnă că ei vor să schimbe ceva, să meargă către o altă categorie de public. Iar faptul că eu am şi câştigat concursul este, cred, un certificat că publicul mizează şi pe oameni de felul acesta. Adică, noi spunem că nu vrem să apărem la televizor, că nu vrem să ne amestecăm, mulţi spun că nici nu mai deschid televizorul pentru că nu au ce vedea, dar asta se întâmplă fix pentru că actorii nu se duc, mergând pe prejudecata „ce să caut eu acolo, că nu e locul meu?”. Toate sistemele au fost distruse din interiorul lor, nu din exterior. Ca să poţi să schimbi un sistem trebuie să faci parte din el, să îi vezi scăpările, din afară nu poţi face nimic. Şi atunci am ales să merg şi să văd dacă se poate. Dacă nu puteam, predam armele şi spuneam că îmi pare rău, dar macar am încercat. Dar uite că s-a putut şi mă bucur foarte tare nu neapărat că am câştigat eu, ci că a câştigat ceva ce de mult trebuia să câştige…
La începutul carierei şi o piatră dacă îmi dădeai să joc, eu jucam piatra aia! Nu-mi puneam problema că e rolul prea mic, sau că nu e teatrul care trebuie, sau că e pe gratis. Pe timpul ăla mă interesa doar să-mi fac meseria.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Gigi Căciuleanu mi-a vorbit foarte frumos despre tine…
MARIUS MANOLE: Îl respect foarte mult, de fapt eu respect toţi oamenii din juriu, indiferent că se cheamă Andreea Marin sau Mihai Petre sau Florin Călinescu. Ei m-au încurajat foarte tare şi cred că asta se simţea şi de acasă. Ei au fost atât cât se poate de nepărtinitori, dar cumva simţeam că există o atracţie specială pentru că, pe undeva, oamenii se recunosc între ei. Există un miez care nu dispare din noi, care se cheamă poate omenie, bun simţ, nu ştiu cum să-i spun, ne simţim atraşi ca de un magnet unii către alții. Gigi a fost pentru mine stâlpul de care m-am sprijinit şi când mi-a fost greu în emisiune, şi când am vrut să plec, şi când am crezut că nu se poate schimba nimic, el a fost pârghia, dacă nu era el acolo cred că îmi era și mai greu, dar s-a făcut mai uşor pentru că el a fost acolo.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Momentul când aţi dansat împreună, când ţi-a făcut coregrafia… ai spus că pentru acel moment merita să participi…
MARIUS MANOLE: Gândiţi-vă cum a fost! Toată lumea mi-a spus să nu mă duc, dar m-am dus. Şi mai gândiţi-vă că eu m-am întâlnit cu Gigi Căciuleanu nu la teatru, nu la operetă, nu într-un cadru artistic nemaipomenit şi aranjat, ci într-un show de televiziune! Dacă nu m-aş fi dus acolo nu m-aş fi întâlnit cu el, poate, niciodată…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Totuși, tu ai mai făcut dans…
MARIUS MANOLE: Da, am fost student la coregrafie, dar a fost, aşa, un accident… Eram actor la Brăila și m-am îndrăgostit de cineva din Bucureşti şi m-am mutat aici. Dar nu aveam unde să stau, pentru că pe vremea aceea nu-mi permiteam o chirie. Și a trebuit să stau la cămin, dar, pentru asta, a trebuit să fiu din nou student şi, ca să fiu student, a trebuit să fac a doua facultate, şi ca să fac a doua facultate… M-am întrebat care ar fi fost aia? Şi atunci l-am sunat pe Răzvan Mazilu, pe care nu îl cunoşteam, i-am spus că mă numesc Marius Manole, sunt actor la Brăila şi că aş vrea foarte mult să dau la coregrafie, şi îl rog frumos, dacă poate să mă ajute, eu vin până în Bucureşti cu personalul, să-mi dea nişte cărţi, să mă sfătuiască, că eu nu ştiu cu ce se mănâncă coregrafia, dar aş vrea în toamnă să dau admitere. Şi Răzvan a fost foarte drăguţ şi mi-a dat toate caietele lui şi cărţi de istoria baletului, deşi nu mă cunoştea. Și apoi nici nu am mai vorbit mult timp, dar m-a ajutat atunci și am intrat primul la coregrafie! Am învăţat singur, ţin minte şi acum, ziua repetam şi noaptea dansam singur în teatrul din Brăila. Era atât de frumos, teatrul este superb, iar noaptea, într-un teatru gol, era splendid, chiar a fost un privilegiu să dansez acolo… Şi am luat examenul. Am făcut doar un an pentru că apoi m-au dat afară. Între timp m-a luat Felix Alexa la teatru, iar eu a trebuit să mă gândesc dacă într-adevăr vreau teatru sau vreau coregrafie. Și am ales teatru, totuşi…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar ţi-a folosit coregrafia şi în teatru….
MARIUS MANOLE: Oooo, da… Eu aş face asta cu fiecare actor care calcă pe scenă, pentru că este atât de important să-ţi cunoşti corpul, şi să fie trupul în armonie cu gândula şi cu simţirea… Asta înseamnă să fii actor. Coregrafia este un lucru prin care un actor trebuie neapărat să treacă. Noi avem câteva ore la facultate, dar anul acela de studiu dedicat pe mine m-a ajutat și mai tare…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cine mai e artist în familia ta, pe cine moștenești?
MARIUS MANOLE: În familia mea nimeni nu e artist, m-am născut la Iaşi, într-o familie de oameni foarte normali. Tata era maistru, mama ţesătoare, făcea covoare, iar tata era şeful ei. Am avut o copilărie fericită, banală aş putea să spun… Tata avea înclinații artistice la noi în familie, el ţinea toate petrecerile, îi amuza pe toţi. Avea forţa de a capacita în jurul lui tot felul de oameni, să-i adune, să-i mobilizeze. Tata e Rac, un om foarte vesel şi pus pe şotii, deci cred că de la el am moștenit talentul. De la mama cred că am limbarniţa, ei, în general, nu-i tace gura. Şi împletind astea două trăsături, am rezultat eu, un copil enervant, care ieșea mereu ca păduchele în frunte. Peste tot eram, eu deschideam serbările, eu citeam poezii, eu făceam spectacole în faţa blocului, spectacole la care vindeam bilete, mergând din usă în ușă… Şi oamenii veneau, veneau și toţi copiii, îi mobilizam pe toţi şi adunam momente artistice, poezii, cântece… Făceam cortină dintr-un cearşaf agățat pe bătătorul de covoare.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Deci ai mers întins către profesia de actor…
MARIUS MANOLE: În clasa întâi sau a doua eu m-am dus la Clubul Şoimilor Patriei, să mă fac fotograf. Primisem cadou de la tata un aparat de fotografiat şi m-am dus să învăț. Întâmplarea a făcut că au venit doi profesori care ne-au împărţit în două cum s-a nimerit, au zis „partea stângă la teatru, partea dreaptă la fotografie”. Eu am nimerit în stânga, la teatru, și, deşi aveam un aparat de gât, fiind foarte timid, nu am avut curaj să spun că eu vreau la fotografie. M-a pus domnul Damian, primul meu profesor de teatru, să zic o poezie, am zis ce ştiam pe atunci, am cântat „Trei culori cunosc pe lume” şi, gata, am intrat la teatru. Şi aia a fost, de fapt, aşa s-a ales. Dar, de fapt, eu dintotdeauna am ştiut că vreau să fac teatru, nu am trecut niciodată prin fazele alea cu vreau să fiu învăţător, aviator, medic, cum trec copiii… Nu. Eu am vrut să fiu actor şi actor m-am făcut.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ai făcut meditații înainte de facultate?
MARIUS MANOLE: Puțin, înainte de admitere trebuia să-mi fac un repertoriu, și m-am pregătit cu regizorul şi actorul Ion Sapdaru de la Iaşi. Nu am dat la facultate la Bucureşti pentru că mi-a fost frică, se zvonea că e totul cu pile şi m-am gândit că nu am şanse, că eu nu pot să dau șpagă o maşină. Probabil că erau nişte poveşti, habar nu am… Dar am dat la facultate la Iaşi și am intrat. Mie întotdeauna lucrurile mi s-au părut atât de fireşti şi atât de banale, încât nu mi-am pus niciodată problema că nu se va întâmpla.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ştiu că, totuși, ţi-a fost şi foarte greu…
MARIUS MANOLE: Da, dar vezi, dacă făceam ceva contre-coeur, poate că înregistram greutatea asta şi poate că m-ar fi marcat pe viaţă, dar aşa au trecut ca nişte experienţe. Tot timpul când mi se întâmplă lucruri grave sau mai grele le trec la capitolul „experienţe”. A fost greu, dar toate mi s-au întâmplat şi din dorinţa nebună de a face mai mult şi mai mult şi de a experimenta întruna. Adică era imposibil pentru un tânăr la 21 de ani, plecat de acasă, să joace în trei oraşe dintr-o dată! Eu repetam la Timişoara, la Bucureşti şi la Galaţi în același timp.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Asta după ce ai terminat facultatea?
MARIUS MANOLE: După. După ce am terminat, am dat un concurs la Reşiţa şi l-am luat, dar am fugit de acolo…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ah, la Reșița unde te-au cazat în frig, într-un cămin cultural și te-au culcat pe un pat ginecologic acoperit cu plastic, nu-i așa?
MARIUS MANOLE: Da, acolo m-au culcat pe patul ginecologic şi am zis că dacă ăsta e teatru, eu nu vreau. Și am fugit. Pentru că eu tot timpul am mers pe intuiţie, simt când un loc mă cheamă, când un loc mă ţine sau când trebuie să plec dintr-un loc. Iar atunci am știut, de cum am călcat în gara din Reşiţa am ştiut că a doua zi voi pleca…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu au fost pe parcurs şi momente atât de grele, încât să te doboare?
MARIUS MANOLE: Probabil că am trăit momente care pe alţii i-ar fi doborât, dar eu cred că, în afară de moarte şi de boală gravă, totul poate fi rezolvat. Şi nu cred că ceva te poate îngenunchea atât de tare, încât să spui „gata, renunţ!”. Uite, pentru mine un mare exemplu este Rodica Mandache. Este un om care nu îşi acceptă condiţia, un om care nu vrea să îmbătrânească, un om care intră în cele mai neaşteptate situaţii, deşi ştie că nu i se potrivesc deloc, dar intră în ele şi ajunge, cu o voinţă fantastică, să facă performanţă în nişte locuri în care nu te-ai fi gândit niciodată… A fost acum la o defilare în cadrul prezentării Lizei Panait şi-mi venea să îi zic, înainte de asta, aşa cum mi-a zis și ea mie că locul meu nu e la „Uite cine dansează”, că poate nu e locul ei, poate nu e momentul sau nu e vârsta pentru o prezentare de modă. Dar dumneaei mi-a spus că nu are ce să i se întâmple… Și într-adevăr, am văzut o poză și arăta fantastic, incredibil! Ziceai că ea deţine locul acela sau că ea însăși e creatoarea! Este extraordinară, pentru că face lucrurile cu credinţa că se poate şi că are dreptul să fie acolo şi că nimeni nu-i poate fura bucuria asta. Cam aşa cred eu că trebuie trăit ca să-ţi fie bine. Adică să te bucuri şi să crezi că ţi se cuvine să faci ceea ce faci! Și eu am fost crescut pe principiul „dacă te-ai făcut actor, păi rămâi actor!”, dar cred că e timpul să depăşim asta. Ce dacă, să zicem, am făcut o facultate tehnică? Nu mă împiedică nimic să fiu prezentator de televiziune, de exemplu, dacă asta am în cap, sau să fiu cel mai mare alergător de maraton din lume sau un scriitor bun. Noi aşa am fost educaţi, din păcate, dar putem face orice, chiar putem face orice. Eu fac acum radio, deși nu am crezut în viaţa mea că voi face asta…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Așa cum nu te-a împiedicat nimic să joci în trei teatre deodată…
MARIUS MANOLE: Da, revenind la povestea mea, după Reşiţa am dat concurs la Focşani, l-am luat, iar acolo am dat peste un director nebun, care ne-a zis că el vrea să facă teatru pentru copii şi pentru militari, noroc că la Gala Hop, m-am întâlnit cu un domn foarte drăguţ, care se numea Bujor Macrin, care m-a rugat să merg la Brăila să fac teatru. Şi, cumva, marea aventură a vieţii mele a început de la Brăila. Acolo l-am întâlnit pe regizorul Radu Apostol și am debutat cu „Drept ca o linie”, acolo a fost prima nominalizare la UNITER, dacă ne raportăm la genul de recunoaştere a societăţii și a breslei, de acolo a început totul… Iar Brăila a fost un loc în care m-am dezvoltat foarte frumos, am fost înconjurat de colegii mei de facultate, căci i-am adus şi pe ei la Brăila, – de asta zic că omul sfinţeşte locul – am reîmprospătat echipa şi au început să vină acolo regizori buni, Afrim, Dabija, Frunză. Şi s-a făcut acolo un centru atât de frumos, încât, pentru câţiva ani, Brăila a fost marea descoperire a teatrului românesc, cum era Piatra Neamţ pe timpuri. Iar de acolo am plecat la Bucureşti să mă înscriu la Coregrafie. Nu aveam bani şi am amanetat un lănţişor de aur al unui coleg, Terente, și cu banii ăia am plecat. Bineînţeles că nu am mai dat banii înapoi şi am pierdut lănţişorul, aşa a fost să fie. Ăsta a fost preţul cu care am ajuns eu la Bucureşti, lănţişorul lui Terente (râde).
Dacă niciunul dintre noi nu ar face nimic, da, ai zice că într-adevăr nu se poate, dar din moment ce nişte oameni au putut, ăia ce au avut, două capete? Pe lumea asta mai există şi puterea exemplului.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Spuneai și că ai venit după o iubire…
MARIUS MANOLE: Să vă spun ceva: eu nu pot trăi dacă nu am un ţel, nu pot să mă trezesc dimineaţa şi să spun că azi trăiesc aşa, pur şi simplu. Îmi trebuia și atunci un scop ca să merg mai departe, o locomotivă, şi, atunci, locomotiva a fost iubirea asta. Știam că nu se va întâmpla nimic, dar eu reuşesc foarte uşor să mă păcălesc, de multe ori pot să mă conving că-mi plac lucruri care nu-mi plac sau că nu-mi e frică deşi îmi e, că nu am emoţii, deşi am… Am exersat mult şi pot să fac asta. Ştiam că nu va fi o mare iubire, dar am venit ca să am ce să răspund dacă mă întreabă lumea de ce am venit la Bucureşti. Nu puteam să zic că am venit să mă fac actor, căci nu mi-am dorit neapărat asta, dar am vrut să experimentez.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Deşi de aici răsare soarele…
MARIUS MANOLE: Depinde… Eu cunosc foarte mulţi actori fericiţi în provincie, şi talentaţi, şi foarte buni, care nu şi-au dorit în viaţa lor să calce în Bucureşti. Zoltan Lovas de la Arad, care a fost chemat aici de multe ori, dar spune că nu poate aici, că nu e lumea lui. Claudia Ieremia de la Timişoara… Mulţi, mulţi… Dar eu am simţit că ceva mă cheamă mai departe de Brăila şi am ascultat glasul acela şi am venit.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Şi de atunci a început cariera ta excepţională, toată lumea te elogiază…
MARIUS MANOLE: Mie mi-e şi frică… Înainte să adorm, mă gândesc ce am făcut să merit asta. Poate strămoşii mei au făcut ceva foarte bine în viaţă, că se spune că noi moştenim din trecut, ori păcatele, ori meritele… Mie mi-e frică, există vorba aia, că ai noroc până într-o zi când nu mai ai. Dar o să vedem…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar faptul că joci așa mult, că ești distribuit în atâtea roluri e tot un noroc?
MARIUS MANOLE: Faptul că eu joc atât de multe roluri mi se datorează, fără să fac o bravadă din asta. Dar eu nu am refuzat niciun rol, niciodată, până mai acum câţiva ani. La începutul carierei şi o piatră dacă îmi dădeai să joc, eu jucam piatra aia! Nu-mi puneam problema că e rolul prea mic, sau că nu e teatrul care trebuie, sau că e pe gratis. Pe timpul ăla nu mă interesa să câştig niciun ban, nu mă interesa dacă aveam faimă sau nu, mă interesa doar să-mi fac meseria. Ăsta a fost marele meu noroc, – iar acum vorbesc pentru actorii tineri- , că niciodată nu m-a interesat ce aduce după el un lucru pe care îl fac, atât de tare mi-am iubit meseria, încât am făcut orice. Eu cred că asta e calea, să-ți faci lucrul din dragoste şi, apoi, dacă vine şi răsplata, ok, o acceptăm cu plăcere, dar dacă nu vine, poate că nu e timpul. Deşi nu cred că există om care să facă ceva cu plăcere şi să rămână nerăsplătit…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Asta presupune şi un fel de alegere de viaţă, dacă erai însurat şi aveai copii poate nu-ți mai permiteai…
MARIUS MANOLE: Eu cunosc şi astfel de cazuri, Maia Morgenstern a mers cu copiii după ea peste tot la filmări. Ţin minte și cum Andreea Bibiri mergea şi repeta la Sibiu cu copilul, într-o mână ţinea textul şi cu o mână legăna căruciorul. Depinde şi de om, cât vrea el să dea. Cum se cresc copiii şi cum se întreţine o familie sunt nişte reguli pe care cineva ni le-a dat dinainte. Eram într-o noapte la o repetiţie cu Andreea Bibiri, copilul dormea pe o masă, iar în jurul lui oamenii vorbeau tare. Am întrebat-o dacă nu cumva este nepotrivit… Iar ea m-a întrebat: „Ți se pare că suferă?” Am zis „Nu”. „Atunci vezi-ţi de treaba ta!”, mi-a zis. Andreea are două fetiţe superbe, şi libere, si deştepte, şi frumoase… ea e dovada că se poate face carieră şi cu copil. Dar de multe ori asta funcţionează ca un pretext: vai, nu am putut să fac din cauza copilului… Câţi dintre noi nu au copii şi totuşi au făcut carieră?
Marea Dragoste / revistatango.ro: Actorii se vaită mult la noi în ţară… Că nu au condiţii, că nu sunt respectaţi…
MARIUS MANOLE: Vi se pare că profesorii sau medicii sau alte categorii sociale au condiţii şi sunt respectate? Nu! Nimeni nu e respectat, dar ăsta nu e un motiv să stai acasă. Vorba Oanei Pellea, după ce mor şi o să mă întâlnesc cu Bărbosul şi mă va întreba ce am făcut cu viaţa mea nu o să pot să îi spun: Știţi, n-am făcut mare lucru, că eu vin din România unde oamenii sunt mai săraci şi nu am fost respectaţi… Dacă niciunul dintre noi nu ar face nimic, da, ai zice că într-adevăr nu se poate, dar din moment ce nişte oameni au putut, ăia ce au avut, două capete? Pe lumea asta mai există şi puterea exemplului. Şi eu mă gândeam la asta când am plecat de la Iaşi. Citeam interviuri cu Claudiu Bleonţ, foarte în vogă la vremea aia, şi vedeam că se poate. Eu aşa am făcut foarte multe. Prin puterea exemplului. Aşa m-am lăsat de fumat, aşa mi-am luat permisul de conducere… M-am gândit că dacă alţii pot, trebuie să pot şi eu.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Actorii sunt considerați boemi, petrec, fumează se îmbată…
MARIUS MANOLE: Şi eu am făcut asta, nu pot să zic că nu am făcut. Dar eu cred că lucurile trebuie făcute la timpul lor. Adică să-ţi trăieşti tinereţea când eşti tânăr. Problema actorilor este că rămân foarte copii, uneori prin prisma meseriei, dar undeva trebuie să intervină o maturizare, de asta există încă actori la 60 de ani care au darul beţiei şi pierd nopţile, care nu au case, nu au nimic, pentru că lor li se pare că sunt veşnic tineri, or, nu e chiar aşa. Meseria asta se bazează, în primul rând, pe sănătate, poţi să ai talent cu carul, dacă nu eşti sănătos şi dacă nu ai minţile întregi… Eu, când am intrat în Teatrul Naţional, am văzut nişte cazuri de oameni care făcuseră nişte roluri în tinereţe, apoi nu au mai făcut nimic, dar trăiau ca și cum ar face în continuare, credeau că sunt încă cineva, iar mie, care veneam din afară, mi se părea că-s nimeni. Sigur că şi eu am datoria să răsfoiesc Istoria Teatrului ca să ştiu cu cine stau de vorbă, dar asta e o meserie pentru AZI. Dacă vine cineva din străinătate şi mă vede cum joc azi, iar eu azi joc prost, o să plece zicând „am văzut unul prooost…” El a plecat, că are avion, și cu asta a rămas. Eu nu pot să zic „ştiţi, eu am mai jucat şi acum două seri şi am fost foarte bine!”. Contează cum ești azi. De asta e important să ai grijă de tine şi să fii în formă…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Tu eşti, oricum, foarte tânăr…
MARIUS MANOLE: Am aproape 40 de ani, nu mai pot să spun că sunt chiar aşa de tânăr… Deşi între actori noi ne spunem „tânărul actor” până pe la 50-60 de ani.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Se aşază lucrurile cu vârsta? Eşti mai înţelept?
MARIUS MANOLE: Da se aşază, dacă înainte eram mai iresponsabil, acuma m-am mai așezat, mi-am cumpărat o casă, o maşină, mi-am luat carnetul, fac lucruri pentru viitor, ceea ce înainte nu obişnuiam. A început să-mi placă să trăiesc mai cumpătat şi să nu mai pierd nopţi. Încerc să fiu mai selectiv şi să muncesc mai puţin.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Faci lucruri pentru tine? Ai grijă ce mănânci, faci sport?
MARIUS MANOLE: Da, fac sport, eu alerg și la maraton. Dar alte lucruri nu prea fac, că nu am timp, uneori nu apuc să stau nici măcar o jumătate de oră acasă. Dorm și destul de puţin, dar deocamdată nu resimt lipsa somnului pentru că fac lucruri care îmi plac şi nu simt oboseala. Însă mi se întâmplă, de la oboseală, să fac lucruri greşite, cum am păţit de curând, să pun benzină în loc de motorină.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Experienţa „Uite cine dansează!” este aşa cum se vede la televizor, epuizantă?
MARIUS MANOLE: Da! E foarte greu pentru noi toţi, fiindcă noi nu suntem oameni obişnuiţi cu un efort atât de mare, şi atunci, da, se mai rup chestii, mai apar accidentări. Eu oricum am fost mai antrenat decât alţii, dar, chiar şi aşa, mi-a fost foarte greu. A fost, cred, cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viaţa mea, după câteva spectacole… Dar show-ul a fost greu de dus şi fizic şi psihic, e foarte greu să fii supus unui concurs, îți cere exercițiul umilinței, e o lecție să te laşi judecat când tu deja ai o carieră… E greu când o coregrafă, care-i o puştoaică de 20 şi ceva de ani din Basarabia, țipă la tine că nu faci ceva bine. Îţi vine să te opreşti şi să-i spui: „Băi, fetiţă, tu ştii cine sunt eu?” Eu întotdeauna m-am ferit de replica asta. Nu am spus-o niciodată, dar acum am gândit-o, însă mi-am alungat gândul, pentru că am înţeles că asta era lecţia pe care trebuia să o învăţ.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Nici frumuseţea ei nu te-a făcut să fii mai supus?
MARIUS MANOLE: Nu-ţi spun câţi prieteni mă sunau să mă întrebe de ea, dar eu refuzam să vorbesc despre așa ceva. Atunci când stai atâtea ore cu cineva şi munceşti fizic, te interesează doar ce ai de făcut şi nimic altceva. Noi ajunseserăm o echipă, comunicam foarte bine.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ați luptat enorm, iar miza nu au fost banii ca în alte concursuri de talente, unde concurenții câștigă bani mulți...
MARIUS MANOLE: Pentru mine miza a fost şi mai importantă: că pot să rezist fizic, apoi că pot să fac cele 10 live-uri care s-au făcut. E foarte greu, la primele live-uri am crezut că o să leşin de emoţie, căci e cumplit de greu să faci o meserie care nu e a ta şi să faci şi performanţă…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Încă mai ai emoţii?
MARIUS MANOLE: Da, eu am tot timpul emoţii. Şi azi am avut pentru interviul ăsta. Emoţia e un fel de responsabilitate, o dovadă că
