Tocmai a lansat volumul „Tocăniță pentru suflet” și, o adevărată și extraordinară premieră, cel dintâi ghid de alimentație sănătoasă pentru copii de pe piața românească, „ABC de nutriție”, proiecte editoriale de mare succes, așa cum au fost toate cele care îi poartă semnătura. Mihaela Bilic, unul dintre cei mai buni și mai iubiți nutriționiști, ne conduce pe drumul către sănătate, către fericire, către iubire, către frumusețe, fără să ne amenințe cu diete drastice și fără să ne învinovățească pentru plăcerile noastre. Și, culmea, ascultând-o, urmând-o, înțelegem că acesta este drumul cel bun, pentru că duce chiar la noi înșine și la adevărul din noi.
Fotografii de Paul Buciuta
Ținute Liza Panait
Hair-style Cristina Grama și Monalisa Cristache, salon Fason
Make-up Inna Lupu, Salon Fason by Cristina Grama
Alice Năstase Buciuta: Toți știm ce trebuie să facem ca să slăbim și totuși nici unul dintre noi nu poate să facă asta de unul singur.
Mihaela Bilic: Este greu, pentru că mâncarea are mai mult decât un rol de hrănire, prezența ei în viața noastră este și pentru confort, și pentru alinare, și pentru neutralizare de energie negativă. Dacă ne-am raporta la mâncare doar așa, mi-e foame, mănânc, nu mi-e foame, nu mănânc, nu ar mai ajunge nimeni la nutriționist. De obicei ajung la nutriționist oamenii care și-au pierdut contactul cu senzațiile lor alimentare, care, după atâtea diete și informații, se simt pierduți. Ei nu mai știu ce să facă și au această senzație cumplită că nu știu ce să mai mănânce și trebuie să le spună cineva, ca și când mâncarea ar fi știință, nu instinct. Ne pierdem instinctul, pentru că avem o problemă de construcție ineficientă în raport cu mâncarea.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Instinctul poate să mă ducă la frigider, dar dacă acolo găsesc niște mezeluri, nu e chiar o întoarcere la natură…
MIHAELA BILIC: Noi am fost construiți de natură să fim atrași de mâncare, să fim pofticioși și toate mecanismele ne îndeamnă să mâncăm mult și să depozităm grăsime. Dar, de fapt, noi suntem construiți pentru lipsa de mâncare și puși să trăim într-o lume în care mâncarea este din abundență și atunci suntem neadaptați, suntem ca un aparat de tuns iarba cu care noi vrem să mergem la curse. Suntem construiți pentru alte vremuri, altă lume și trăim într-o lume improprie.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar de ce nu reușim să ne adaptăm?
MIHAELA BILIC: Nu avem cum, nu este ceva ce ține de noi. Probabil că ne-ar mai trebui încă două milioane de ani ca natura să înțeleagă că noi avem mai degrabă abundență alimentară și să ne facă invers, indiferenți la mâncare. Dar atenție, nici măcar în 2016 nu este abundență pe tot Globul! Este vorba de o conștientizare a unor lucruri pe care le avem în dotare și care nu pot face față singure să ne protejeze de mâncare, ar trebui să ne declarăm alergici sau sensibili la mâncare cum suntem alergici la polen sau la praf. Atunci tot ce înseamnă contact sau relația noastră cu mâncarea trebuie să fie de pe o poziție atentă, să reducem contactul cu mâncarea, când o mâncăm să fim acolo extrem de lucizi, să ne spunem „asta este porția corectă”, nu să aștept să mă satur. Noi suntem construiți cu o senzația de foame extrem de puternică, de agresivă, care nu poate fi ignorată, uitată. Nu putem să ne abținem. Foamea este ca respirația, încerci să te abții și la un moment dat corpul ia controlul și zice: „auzi, mă lași cu silueta ta?”. Devenim instinctivi. Este puțin probabil să treacă o zi să zici că ai uitat să mănânci, decât dacă nu ești într-o depresie profundă. Având în vedere că universul a considerat că noi nu avem de mâncare, în momentul în care noi găseam ceva de mâncare, trebuia să putem să mâncăm cât mai mult. Din această cauză, ne-a pus hormonul sațietății la intersecția dintre intestinul subțire și intestinul gros. Pentru ca gura de mâncare să ajungă acolo ne trebuie între zece și cincisprezece minute. Celălalt hormon al sațietății, care este grelina și locuiește în stomac, te face să spui că te saturi că se umple stomacul, dar aici este o capcană. Stomacul este făcut de natură dintr-un mușchi și se antrenează ca orice mușchi, adică este extensibil, dilatabil, elastic și dacă îl antrenezi mult poți mânca și până la cinci kilograme de mâncare până să se umfle. Dacă ne atrenăm stomacul, capacitatea lui este uluitoare. Deci de la stomac nu avem cum să primim semnalul sațietății. Nu numai că este greu de simțit, este și ușor de ignorat. Dacă ochii noștri sau nasul detectează ceva tentant de mâncare, avem capacitatea de a mânca și cu burta plină, adică am mai sta zece minute și ar intra și acela. Nu avem cum să fim opriți prin propriile noastre mijloace câtă vreme am fost construiți să mâncăm mult. În acest paradox al funcționării noastre într-un mediu neadecvat, mai vine și industria alimentară care ne pune la dispoziție o gamă năucitoare de produse pe care nici nu mai știe capul nostru rudimentar să le încadreze. De exemplu, știi că pâinea este pâine. În momentul în care din pâine faci rafturi întregi de biscuiți și produse făinoase, simțurile tale spun că acelea sunt pâinea. Dacă nu te uiți pe etichetă să vezi că acolo ai 25 la sută grăsime și 25 la sută zahăr, indiferent că sunt biscuiți sau sticks-suri, tu îi vei mânca și ai să zici că nu ai mâncat mare lucru, ori ele au câte 450 de calorii, iar ciocolata, 550 de calorii. Mai bine mănânci ciocolată sau prăjituri, pentru că orice lucru deshidratat, prin scoaterea apei, concentrează caloriile. Tot ce este mic, ușor și fără apă este de fapt concentrat în calorii. Nu ar trebui să mergem la nutriționist să aflăm asta, ar trebui să existe o educație de bază, un soi de ABC din care să aflăm care sunt clasele de alimente, care este porția corectă, acestea ar trebui să se învețe la școală. Altfel, într-adevăr suntem pierduți.
Ne naștem cu un număr de neuroni și pe parcursul vieții ei mor, nu se regenerează niciunul. În schimb, adipocitele au capacitate nelimitată de a depozita grăsime și putem face adipocite noi la orice vârstă. Asta consideră important natura.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Mi-ai declarat la un moment dat că viața ta a fost o cură de slăbire… Continuă această cură?
MIHAELA BILIC: Cele șaizeci de kilograme pe care le-am avut o viață întreagă tot timpul au fost menținute cu efort. N-a fost o zi în care să spun că am mâncat cât mi-am dorit și nu am avut grijă. Întotdeauna am fost atentă. Dacă mănânc fără să fiu atentă, mă îngraș, ca orice alt om. Deci nu știu dacă se numește cură de slăbire, este mai degrabă un stil de viață în care conștientizezi că mâncarea este ceva ce trebuie tot timpul supravegheat. Este atât de multă abundență, viața noastră se învârte în jurul ei, oamenii se întâlnesc, mănâncă, mergi în vizită, mănânci, primești musafiri tot cu mâncare, căci pentru noi, ca români, mâncarea reprezintă un element de ospitalitate… Este foarte greu să realizezi de cât de puțin are nevoie corpul tău și cât de multe sunt situațiile în care ai putea mânca chiar dacă nu îți trebuie. Iar fiecare kilogram care este pus este foarte greu de dat jos.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar care ar fi metoda de a slăbi sănătos și echilibrat?
MIHAELA BILIC: Nu se poate! Slăbitul este ceva prin definiție nesănătos și dezechilibrat. Vrei să-i iei un kilogram de grăsime organismului, el o percepe ca pe o amenințare la viață.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar el de ce și-a luat un kilogram în plus?
MIHAELA BILIC: Nu el și-a luat, noi i-am dat de mâncare mai mult decât îi trebuia lui. El nu are ce să facă cu excesul de calorii. El nu se întristează cu grăsimea, pentru că grăsimea pentru organism înseamnă supraviețuire, o pune deoparte. Noi ne putem îngrășa la infinit. Adipocitele noastre sunt singurele celule din corp care nu mor niciodată. Ne naștem cu un număr de neuroni și pe parcursul vieții ei mor, nu se regenerează niciunul. În schimb, adipocitele cu care ne naștem au capacitate nelimitată de a depozita grăsime și putem face adipocite noi la orice vârstă. Asta consideră important natura. Și la optzeci de ani, dacă ne propunem să ne îngrășăm, se fac adipocite noi. Avem această capacitate de a ne înmulți numărul de adipocite la infinit. Putem să ajungem și la cinci sute de kilograme și atunci nu ne oprim pentru că am fi atins limita îngrășării, căci nu există limită pentru îngrășare, ci pentru că ne cedează inima. Deci natura a considerat adipocitul celula de bază a supraviețuirii noastre. Când slăbești, le golești de grăsime, dar ele rămân acolo și țipă de foame.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și ne este foame încontinuu, am mânca la infinit…
MIHAELA BILIC: De când se trezește capul nostru este cu ochii numai după mâncare. În acest context noi trebuie să facem exact invers, să ne punem ochelari de cal, să minimizăm contactul cu mâncarea, să nu ronțăim între mese, să știm că este suficient dacă mâncăm de două, maxim trei ori pe zi.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Toată lumea spune că avem nevoie de cinci mese!
MIHAELA BILIC: Numai copiii în creștere mănâncă de trei ori pe zi, plus două gustări, pentru că ei au un ritm de creștere fantastic, au un stomac mic, se mișcă foarte mult și, într-adevăr, ei pot uita de foame. Dar numai un copil care crește și care este slăbănog trebuie să mănânce așa. Dacă un copil este grăsuț, nu are cum să mănânce de cinci ori pe zi. Chestia asta cu „trebuie” în raport cu mâncarea este absurdă, nu „trebuie” să mâncăm.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Nu le zicem copiilor „trebuie să mănânci tot din farfurie, ești copil rău dacă nu ai mâncat tot”?
MIHAELA BILIC: Este greșită abordarea. În momentul în care îi este foame, copilul va cere, dar noi avem această atitudine absurdă, să nu cumva să uite. Pentru că, de fapt, noi suntem îndrăgostiți de mâncare. Totul se întâmplă cu mâncare. Și dacă suntem îndrăgostiți și dacă suntem nefericiți, tot spre mâncare ne ducem. De când ne naștem, știm că mâncarea este o stare de bine. Confortul acela, care ne vine măcar pe moment, ne ține loc de afecțiune, ne alină. Este absurd să ne acuzăm, să ne învinovățim pentru că am mâncat. Mai degrabă ar trebui să ne întrebăm: „Nu mi-e foame, deci ce lucruri rele mi s-au întâmplat de mă duc, totuși, spre frigider, ca să mă consolez?”. Nimeni nu se duce de somnambul, de fraier sau de plictiseală, întotdeauna capul nostru este extrem de logic, el nu se duce degeaba, se duce pentru că îi trebuie. Dar în momentul în care îi trebuie capului, atunci ai o problemă tu cu ființa ta, care este nefericită și se duce la frigider ca să se consoleze. De aceea este păgubos să te duci la un nutriționist să iei dietă. Tu nu trebuie să înveți sau să ți se impună din exterior ce să mănânci, tu trebuie să te întorci spre tine, să te vezi și să te întrebi de ce mănânci. Trebuie să ne organizăm, să ne disciplinăm.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Să avem mai multă grijă de noi și să ne iubim mai mult?
MIHAELA BILIC: Să ne acceptăm, să avem o minimă grijă și un minim respect pentru noi. Dietele sunt ca un fel de abuz perceput de organism, pentru că vine din exterior o autoritate, că este internetul sau nutriționistul, și este ca și cum te-ar declara incapabil. Această infantilizare este cel mai urât lucru cu putință pentru stima de sine, este o chestiune în care, în loc să alegi dinăuntru să fii mai grijuliu și mai în contact cu ființa ta, mai degrabă spui „nu îmi pasă ce vrei, de azi înainte faci asta”. Suntem oribili cât de cruzi putem fi cu ființa noastră și pe urmă ne întrebăm de ce nu am rezistat. Bine că există natura să se revolte.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum putem să aflăm ce ne face bine, ce ne face rău? Trebuie să facem analize?
Am toate cartile doamnei doctor! sunt cu adevarat minunate ! cu adevarat sunt pentru suflet