Mihaela Bilic: Iubirea hrănește mai mult decât mâncarea

MIHAELA BILIC: Dezechilibrele alimentare nu se văd în analize. În momentul în care o persoană este anemică sau are probleme de colesterol, ok, dar acelea sunt probleme care se tratează punctual. Oamenii ar trebui să fie mai atenți la ei când nu se simt foarte bine, nu când ajung să fie bolnavi. Când ajungi să ai și o analiză modificată, înseamnă de-adevăratelea că ceva nu este în regulă în mod profund. Ar trebui să avem grijă de noi întrebându-ne: mie ce îmi face bine, eu cum mă simt? Pot să fie stări de disconfort și să nu îți fie bine în pielea ta chiar dacă analizele sunt bune.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci mâncarea multă ne face rău…

MIHAELA BILIC: Cert este că facem față mult mai bine la lipsa alimentelor decât la abundența lor. Ar trebui să mâncăm mult mai puțin decât mâncăm, este un lucru clar. Mâncarea ne face rău pentru că suntem într-un contact prea strâns cu ea, nu pentru că ea este rea prin definiție. Suntem construiți foarte interesant, extremist. Noi nu putem avea produsele din jur încadrate decât în două categorii, comestibile sau necomestibile. Nu există alimente mai puțin comestibile, mai puțin sănătoase. Un copil, de când se naște și începe să se târască, duce totul la gură. Nu trebuie să îl învățăm noi, noi construim viața pe această relație, comestibil sau necomestibil. Când ajungem să fim adulți, mai bine informați, nu putem să îi spunem capului nostru că lucrul acesta este mai puțin sănătos. El nu știe ce înseamnă. Chestiunea asta devine anxiogenă și începi să te întrebi ce înseamnă mai puțin sănătos. Mâncarea este prin definiție ceva ce este sănătos. Dacă nu ar fi sănătoasă, nu ar mai fi comestibilă. Organismul știe să ne spună când un lucru îi face bine sau nu, că dacă te balonezi, dacă ai o indigestie, dacă ți-e greață, înseamnă că nu ți-a picat bine. Are suficiente mecanisme sau senzații să ne spună că nu i-a fost bine. Ar fi bine să îl respectăm și să nu mai facem acel lucru. Nu putem afla ce ne face bine decât întrebându-ne noi pe noi. Foarte puțini oameni spun „mi-e poftă de chestia asta și o mănânc”. Totuși, pofta înseamnă ceva ce corpul tău are nevoie și, în momentul în care îi pronunți numele, (nu neapărat să vezi mâncarea, că, dacă o vezi, s-ar putea să fie doar o poftă a capului) ai o tresărire de bucurie la produsul respectiv. Aceea este o poftă exclusivă a corpului, câtă vreme nu este zahăr, că acolo nu mai putem fi autentici. Este ceva fantastic! Este ca într-un fel de SF cât de performant este corpul nostru să știe ce îi trebuie. Din păcate, nu prea mai ajungem să îl ascultăm.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce este sănătos este și dietetic?

MIHAELA BILIC: Este o mare confuzie între sănătos și dietetic! Oamenii cred că dacă este dietetic e și sănătos, ceea ce este foarte greșit. Sunt o mulțime de elemente care sunt sănătoase și care nu sunt dietetice: ciocolata, boaba de cacao, untul, migdalele, nucile, alunele sunt fabuloase, dar profund nedietetice. Sunt două lucruri foarte diferite. Din această cauză trebuie să învățăm să mâncăm puțin, doar mâncând puțin ne putem permite și câteva migdale, și un cubuleț de unt. Dacă noi o dăm pe dietetică și pe disociere și mâncăm ca niște animale carne cu salată până ne vine rău, ce ar putea fi sănătos în asta? Obiectivele noastre sunt unele ipocrite. Noi ne ascundem în spatele slăbitului dorința de sănătate sau ținem post. Dacă ții post și te îndopi cu soia și cu pâine, ce beneficiu să aibă corpul tău?

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Presupun că există, totuși, și o genă a obezității.

MIHAELA BILIC: Da, dar foarte mult depinde comportamentul, care bate genetica în obezitate. Depinde foarte mult comportamentul, atitudinea din primii ani de viață.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci unde vedem doi părinți grași cu un copil gras, nu neapărat gena l-a făcut pe copilul acela gras, nu?

MIHAELA BILIC: Obiceiurile din casă. Asta s-a văzut pe gemenii care au fost separați la naștere și cu fiecare crescut în familii cu obiceiuri alimentare diferite. S-a văzut că și dacă avea gena obezității, dacă a trăit într-o familie în care nu se punea preț pe mâncare sau se mânca extrem de echilibrat, era ok. Celulele adipoase se multiplică. Odată ce ai fost gras este foarte greu să fii slab și să rămâi slab.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum să ne adaptăm să facem față la abundență?

MIHAELA BILIC: Am aflat de la medici pediatri că din ce în ce mai mulți copii se nasc cu agenezie de molari, deci natura a înțeles că nu mai mestecăm foarte mult și începe să nu ne mai facă atâția dinți. De chestia asta s-a prins natura, dar de asta cu grăsimea încă nu, încă nu este suficient de prezentă la toată populația globului și nu a trecut suficient de mult timp ca să se dezvolte mecanisme de slăbit naturale. Avem cinci simțuri și toate sunt folosite în raport cu mâncarea. Nici un alt element din viața noastră nu este trăit cu toate simțurile. Stând în fața ecranelor, probabil vom ajunge exact cum au fost vizionarii din filmele SF, cu niște ochi mari, capete mari și corpuri atrofiate. Noi nu mai folosim decât văzul, interacționăm prin văz, atingerea este cea mai puțin folosită, auzul la fel. Deci corpul nostru nu mai simte decât cu ochii și cu gustul. Ne supradezvoltăm aceste două simțuri în detrimentul celorlalte. Totul se mută în sfera rațiunii și a capului. Corpul moare sau îl îngropăm în mâncare pentru că este singurul element prin care nu mai simte. Doar mâncare îi dăm voie să mai simtă, în rest ne este frică să ne mai atingem, să ne mai folosim corpul să trăiască, să vibreze. Suntem împăiați.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci iubirea ne-ar putea salva și de la dependența de mâncare.

MIHAELA BILIC: Cu iubire se vindecă orice, dar din păcate iubirea este din ce în ce mai puțin prezentă. Undeva în sufletul nostru ne-o dorim, dar ne este frică și de iubire. Oamenilor le este frică să mai simtă chiar și iubirea. Dacă devenim dependenți, dacă suferim? Am devenit preventivi în toate. Inclusiv mâncatul este preventiv, să nu ni se facă foame.

Este absurd să ne acuzăm, să ne învinovățim pentru că am mâncat. Mai degrabă ar trebui să ne întrebăm: „Nu mi-e foame, deci ce lucruri rele mi s-au întâmplat de mă duc, totuși, spre frigider, ca să mă consolez?”

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce ar trebui să facem ca să fim lucizi, atenți în raport cu mâncarea?

MIHAELA BILIC: Să fim exigenți cu plăcerile noastre, asta trebuie să facem noi cu noi, nu să ne mulțumim cu orice. Noi mâncăm de foarte multe ori cu ochii, dar lucrurile nu sunt atât de bune precum arată. Trăim foarte superficial, nu trăim cu tot corpul nostru. Putem să ne antrenăm, dar asta înseamnă conștientizare, a trăi în prezent, a învăța să te bucuri. Trebuie un contact noi cu noi și cu viața noastră. Trebuie să nu ne fie frică să privim înăuntru, să nu ne fie frică să rămânem singuri, să nu trebuiască tot timpul să avem un ecran sau un element care să ne distragă atenția de la noi. Nouă ne este frică de noi. Este vorba asta, înlocuim „a fi” cu „a avea”. Noi ne umplem viața cu bunuri, cu mâncare, dar nu o trăim. Avem nevoie de afecțiune, de tandrețe, de iubire, de aer și abia apoi de mâncare. S-a văzut asta la copiii din orfelinate hrăniți prin intermediul biberonului și niciodată atinși, care au murit, foarte mulți dintre ei, după vârsta de un an. Deci iubirea, tandrețea, afecțiunea, grija, contactul celorlalți ne hrănește dincolo de mâncare. Iubirea hrănește mai mult decât mâncarea.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Tu de unde te încarci? De unde îți iei suplimentele de energie de care avem nevoie? Faci sport?

MIHAELA BILIC: Eu nu am găsit forma de sport care să îmi facă plăcere. Totul trebuie construit pe plăcere în viață. Dacă nu îți place, nu are rost să o faci. Dacă te uiți la fața ta și ești încrâncenat, chinuit, nu are rost, lucrul acela nu are cum să îți facă bine în final, doar îți biciuiești corpul. Pasiunea îți dă energie, putere de muncă. Nu poți să te duci să faci o meserie pentru că trebuie sau pentru că vrei să câștigi bani. Lucrul acela nu îți aduce împlinire și satisfacție.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar dincolo de profesie…

MIHAELA BILIC: În tot ce înseamnă elementele din viața noastră. Dacă îți plac pomii înfloriți, du-te să îi vezi. Dacă îți place muntele, du-te să îl vezi sau ai grijă să îl vezi suficient de des ca să te încarce. Dacă îți place o melodie, ascult-o. Organismul nostru, ființa noastră trebuie să trăiască făcând lucruri, nu gândindu-se la ele. Liniștea care este în tine și conexiunea cu echilibrul, cu binele, poți să o faci spontan și să nu știi că se numește meditație. Dar dacă te duci să faci meditație și nu simți că se întâmplă ceva în tine, nu are rost să faci meditație.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce faci tu din toate astea? Care sunt micile tale secrete ca să fii atât de entuziastă?

MIHAELA BILIC: Până la patruzeci de ani am trăit viața în funcție de ceea ce trebuie și am greșit. Nu am știut că nu trebuie să o trăiesc cum trebuie, nu am știut să mă întreb eu ce vreau, mie ce îmi place și am făcut o mulțime de lucruri despre care credeam că trebuie să mă împlinească, dar cu cât făceam mai multe, cu atât eram mai obosită și mai nesatisfăcută. Chiar dacă pentru societate sau pentru cei din exterior părea că am viața perfectă, senzația mea de neîmplinire era una clară, concretă. Fiind o ființă rațională și luându-l exemplu pe taică-meu care a fost întotdeauna un voluntar și un om cu simțul datoriei, a fost foarte greu să reușesc să dau la o parte acest lucru și să caut în interiorul meu eu ce vreau, pentru că vreau nu apare prea ușor dacă o viață întreagă ai dat ignore și nu te-ai întrebat. Mi-a luat ceva timp. Aici este lipsa noastră de educație. Nici în familie, nici la școală, nici în societate, nu suntem antrenați cum sunt sistemele de educație din Anglia. Copiii trebuie ajutați să descopere care sunt lucrurile care îi bucură, care sunt lucrurile la care sunt buni, care sunt pasiunile lor și din acestea să facă profesie. Acolo nu există dubii, simți când ceva îți face bine și îți place, chiar dacă pentru cei din jur nu este neapărat cel mai eficient și cel mai rentabil mod de a îți petrece timpul. De exemplu, mama mea mă certa când decupam rețete și îmi făceam caiete de rețete culinare. Spunea că sunt o pierdere de timp și că nu învăț pentru școală. Mi-a trebuit foarte mult timp să îmi asum că pot să fac ce vreau.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum erau părinții tăi și cum au fost anii copilăriei?

MIHAELA BILIC: Am crescut în Bănești, un sătuc de lângă Câmpina, unde a căzut avionul lui Aurel Vlaicu. Mi-a plăcut mult, în continuare iubesc natura, pădurea. Alergam pe Valea Prahovei și a Doftanei, băteam cărările pădurii și culegeam flori. Copilăria mea este frumoasă în amintire. Înseamnă foarte mult statul la țară. A fost viața la țară aceea autentică, cu găini în curte, cu vacă, cu lucrurile care țin de un anumit firesc, cu mers la furat de prune, cu toată joaca pe care o presupune copilăria pe care nu știu dacă acum copiii o mai au. Tatăl meu era inginer electronist și a făcut electrificare de cale ferată, deci era tot timpul pe șantier. Pleca de duminică seara și se întorcea vinerea. A bătut cu piciorul, cum spunea el, toate căile ferate ale țării. De la el mi-a plăcut foarte mult tot ce a însemnat munca cu oamenii, șantierul, mirosul acela de zgură care este la calea ferată. Am fost tot timpul o fire tehnică, iar tata a fost un model pentru mine. Eram foarte îndemânatică și de la el am primit toate genele care trebuiau să mă ajute să fiu dibace. Am făcut croitorie, îmi făceam hainele, am croșetat, am împletit, am pus tapet, am reparat prize. Eram și sunt și acum omul bun la toate. Sunt poate puțin mai tehnică decât alte fete. Am crescut după modelul „învață să te respecți singură în viață, să nu ceri ajutorul”. Mi-a lipsit partea de joacă. N-am fost un copil foarte vesel, care să știe să se joace, să se prostească.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar de ce? Erai foarte studioasă?

MIHAELA BILIC: Nici măcar. Nu mi-a plăcut să învăț. Am fost un copil foarte cuminte, timid. Ieșeam mai degrabă cu fratele meu și prietenii lui. Eram necomunicativă, tatăl meu chiar îmi spunea Muta pentru că nu povesteam, nu vorbeam, eram foarte introvertită. Acum mi-am descoperit această abilitate de a comunica, de a vorbi cu oamenii și de a scrie, despre care nici nu știam. În copilărie cea mai îngrozitoare temă mi se părea compunerea de la limba română pentru că nu puteam să inventez, să descriu și să mă joc cu cuvintele. Acum sunt fascinată de cărți și de cuvinte. În cuvinte poți să pui foarte multă putere, să transmiți lucruri, să stârnești emoții. Mama a fost biolog, a lucrat la Institutul Cantacuzino, făcea seruri, vaccinuri. Pe vremea aceea era o muncă destul de dificilă, avea responsabilitate mare, extrem de stresantă. Avea o secție cu foarte multe femei în subordine. Era foarte fermă, nu era genul afectuos, tandru, ci mai degrabă rece. Eu am crescut cu cheia de gât. Școala am făcut-o în București. Am stat până la șase ani la țară și apoi am venit în București.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Mai trăiesc părinții tăi?

MIHAELA BILIC: Tata a murit, mama mai trăiește.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cum a fost mutarea la București.

MIHAELA BILIC: Nu știam să îmi fac prieteni, eram timidă. Aveam câțiva prieteni la bloc. Eram un copil crescut cu cheia de gât și după ce ieșeam de la școală mă duceam la un after school, pe atunci se numea semiinternat. Copiii rămâneau acolo, primeau masa de prânz, își făceau lecțiile și veneau acasă pe la ora patru când veneau și părinții. Tot ce așteptam erau vacanțele în care ai mei ne duceau la Bănești, la bunica, mama mamei. Acolo ne regăseam vecinii, prietenii, acolo era paradisul pentru noi. Din cauza asta nici nu am fost în tabere, în excursii, pentru că ne ajungea micul nostru univers. Este greu să povestești acum despre niște ani pe care acum oamenii nici nu-i mai știu, despre ce însemna uniforma, ce însemna o pereche de pantofi Guban. Când am ajuns la liceu, mergeam cu tata și îmi alegea el pantofii. Trebuia să ai pantofi bleumarin ca uniforma, nu aveai voie să porți tocuri. N-am fost niciodată o înnebunită după haine și tocmai pentru că am avut modelul tatălui, nu am crescut cu pantofi mulți în casă, nici cu machiaj. De aceea și acum consider că sunt cam băiețoasă, cu toate că mi se spune că sunt foarte feminină ca aspect, ca înfățișare. Nu știu să mă comport ca o femeie. Tot ce înseamnă răsfățul, grija, tratamentul special care li se oferă femeilor, pe mine mă face să mă simt inconfortabil, mă inhibă. Apoi tot ce a însemnat liceu, pregătirea pentru facultate au fost destul de triste.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Era foarte greu?

MIHAELA BILIC: Exact, era greu, frig, întuneric. Nu îmi amintesc foarte multe bucurii în adolescența mea și ulterior, ca studentă, nu prea am fost de gașcă. Cred că timiditatea mea a fost percepută de cei din jur ca un fel de distanță, de răceală. Nu am știut să stabilesc relații cu cei din jur.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Facultatea a fost grea?

MIHAELA BILIC: Medicina a fost o dezamăgire. Întotdeauna mi-am dorit să fiu doctoriță. Mama fiind biolog, tot timpul aveam eprubete, seringi. Mă fascina. Asta am știut că vreau dintotdeauna. Îmi doream și a fost visul meu să lucrez în Spitalul Municipal. Din exterior părea ceva impozant. Facultatea de Medicină era în clădirea aceea frumoasă de pe Cheiul Dâmboviței. Dar tot ce s-a întâmplat în interior m-a descumpănit. Pe măsură ce aprofundam, descopeream că nu era neapărat ce îmi doream. Copiii din ziua de astăzi ar trebui să intre puțin în intimitatea ei și să vadă dacă le place cu adevărat, nu doar de afară, de la gard. În anul trei fratele meu a făcut o boală gravă și s-a prăpădit. A fost foarte greu pentru mine să depășesc momentul. Mi se părea că, în final, este atât de inutil să fii medic, că de fapt nu poți să îi ajuți pe cei care îți sunt cei mai dragi.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Nu s-a putut în anii aceia? Dacă s-ar fi întâmplat în anii ăștia, s-ar fi putut face ceva?

MIHAELA BILIC: Nu știu, nu cred… A fost un cancer. Habar n-am ce s-ar fi putut face. Cert este că în anul trei de medicină am fost la un pas să renunț. Nici nu mai puteam să intru într-un spital, a fost un traumatism. Apoi mi-am dat seama că îmi este foarte greu să am de-a face cu oameni bolnavi, că suferința lor era ceva ce mă afecta profund și mi-a venit ideea să combin lucrul care îmi plăcea foarte mult în viață, mâncarea, cu medicina și chiar din anul cinci am zis că vreau să fac ceva ce presupune nutriție. Nici nu auzise nimeni de nutriție, nu se ocupa nimeni de nutriție. Am crezut prima oară că este la igiena alimentară, pe urmă, când am făcut stagiul de igiena alimentară mi-am dat seama că acolo erau biologi și făceau analiză pe mâncare, siguranța alimentației. Eu îmi doream ceva din relația omului cu mâncarea. A fost o preocupare pentru mine poate și pentru că am fost tot timpul un copil departe de a fi slab. Eram plinuță, consideram că am mai multe kilograme decât cei din jur.

Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și îți explici de ce? Era din alimentație? Privind în urmă înțelegi?