MIHAELA BILIC: Eram mâncăcioasă. Nu știu dacă mâncam prea mult. Chiar am stat și m-am gândit ce mâncam ca porție, cum era mâncarea la noi. În casă era mâncare gustoasă, mama gătea. Întotdeauna mi-a plăcut ciorba, dar nu cred că mâncam atât de multă ciorbă, cu siguranță nu m-am îngrășat din ciorbă, dar cei din jur îmi spuneau „ciorbăreasa”. Poate mâncam prea gras, poate mâncam prea mult per ansamblu. Îmi place brânza și acum. Din păcate, cu brânză și cu pâine nu se slăbește niciodată. Tot timpul a trebuit să îmi supraveghez apetitul. Eram mai mâncăcioasă, mai pofticioasă și poate și mai sedentară decât ar fi trebuit. Când am făcut stagiul de endocrinologie am înțeles că există această specialitate, de diabet și boli de nutriție. Am ales-o tocmai pentru că era singura care presupunea boli de nutriție, cu toate că ulterior mi-am dat seama că bolile de nutriție și diabetul se referă la oamenii bolnavi. Ce căutam eu, în idealismul și naivitatea mea, era o alimentație pentru omul sănătos, o explicație a relației omului sănătos cu mâncarea, nu a omului care ajunge să aibă insuficiență hepatică sau diabet. Pe ei nu îi mai poți lăsa să mănânce spontan sau să se întrebe ce pofte au pentru că ei trebuie să mănânce într-un anumit fel să își protejeze sănătatea sau să își trateze boala. Când am terminat facultatea am făcut această specialitate. Am prins un loc pe cercetare chiar la Spitalul Municipal. Pe urmă am avut chiar post definitiv la Spitalul Universitar. Specializarea a durat cinci ani. Stagiul de diabet se făcea numai la Spitalul de Diabet de la Piața Galați și am avut șansa să fiu dată în grija unui medic care m-a aruncat în apă pe sistemul „ori te îneci, ori înveți să înoți”, adică am intrat din prima în pâine, un fel de școală a vieții. Am lucrat doi ani de zile, poate și mai mult.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Și ți-a plăcut?
MIHAELA BILIC: Aveam aceleași elemente de neadaptare. Trebuia să stabilești doza de insulină bolnavilor înainte ca ei să ia micul dejun și din această cauză raportul de gardă era la ora șapte. Trebuia să mă scol de la șase, eu, care nu am fost niciodată o matinală. Era extrem de neconfortabil pentru mine acest ritm. La ora unu plecai de la spital. Abia atunci mi se părea că începe ziua. Am stat în spital, am încercat să văd ce fac cei din jur, toată lumea trata diabetul, nimeni nu era preocupat de dietă, de nutriție. Am încercat să îi spun profesorului de pe vremea aceea că eu vreau să fac nutriție. Îmi propunea două variante, fie cercetarea cauzelor obezității, care este gena obezității, a diabetului și i-am spus că nu mă încântă cercetarea, eu fiind o tipă extrem de practică. Iar pe partea de dietă mi-a zis: „dacă tu vrei să te lupți cu oamenii convingându-i să se oprească din mâncat, nu ai decât, noi nu ne pierdem timpul cu asta!”. Am avut șansa să găsesc îndrumare la profesorul Hâncu de la Cluj care mi-a zis că trebuie să mă duc în străinătate să învăț, pentru că în anii aceia, în 2000, nutriția în România era dedicată oamenilor cu boli de nutriție, nu interesa pe nimeni cum mănâncă un om sănătos sau un om cu probleme ponderale, aceea era considerată un moft. Am început să călătoresc și să caut informație ca un autodidact, dar mi-am extins aria de căutări. În afară de ce presupunea medicina, pe mine m-au interesat și bucătăria, și institutele de înfrumusețare, curele de slăbire, și detox-ul, și anti-aging-ul, tot. Am adunat de-a lungul timpului informații și din cărțile medicale, și din tot ce înseamnă lucrurile acestea mai populare, astfel încât curiozitatea mea să fie satisfăcută pe toate planurile. Odată ce mi-am terminat rezidențiatul, mi-am dat demisia de la spital. Am zis că nu o să pot să lucrez niciodată într-un spital de stat, am realizat că nu mă pot adapta la acel ritm și oricum mie mi se părea că omul are nevoie de ajutor înainte să ajungă la spital. M-am apucat să fac pentru mine personal, să scriu, să vorbesc cu oamenii care mi se adresau mie din dorința de a slăbi. Nu era la modă atunci.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Într-un fel, tu ai lansat această modă, lucrând cu vedetele…
MIHAELA BILIC: Prima mea surpriză și tot ce înseamnă notorietate a venit în momentul în care, după ce am mers într-o emisiune la Teo, m-a sunat și mi-a zis: „nu mă sfătuiești și pe mine?” Eu nu crezusem vreodată că ea și-ar dori să slăbească. Părea că ar fi un om bine în pielea lui, dar se vede că toate mascăm foarte bine aceste lucruri. Din momentul acela am început să mă ocup de sfătuirea celor din jur apropo de diete și cură de slăbire, dar mai degrabă era un fel de educație. Niciodată nu am făcut diete care să presupună alimente, gramaj, împărțire pe mese fixe. Erau mai degrabă niște recomandări gen ce alimente trebuie mâncate în calitate mai mică, care sunt alimentele mai concentrate în calorii și pe care trebuie să le mâncăm mai rar sau mai puțin, era un fel de stil de viață. Totdeauna am avut credința că mâncatul mai puțin este soluția și nu interzicerile. Am încercat eu pe pielea mea, am fost într-o permanentă cură de slăbire, le-am încercat și am văzut în ce fel nu funcționează pe termen lung. Am strâns informație, dar filtrată de poziția asta a mea nu prin prisma dietelor. Cel mai eficient și cel mai profesionist mod de a comunica și de a aborda în comunicare îl au francezii. Și italienii știu, numai că ei sunt mai boemi și nu scriu. Tot ce se întâmpla în Franța semăna foarte mult cu ideile mele. Am văzut că se poate mânca pâine, croissant și să fii slab. Asta poate să fie masa, dar până la prânz să nu mai fie altceva.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: În Franța ți-ai continuat și studiile…
MIHAELA BILIC: Încununarea carierei mele a venit când am reușit să fac un masterat de psiho-nutriție. Nici nu știam că se numește așa, am descoperit de fapt cărțile acestor doctori și citindu-i am simțit că gândesc la fel ca mine. M-am simțit înțeleasă. Am intuit că nu trebuie să dau pacienților mele diete, dar nu am nici un instrument prin care să îi ajut, din cauza asta am avut nevoie de toată experiența și expertiza ca să pot să mă întorc în țară și să îi ajut pe oameni concret. Timp de un an de zile am bătut drumurile Parisului. Am învățat sociologie, filosofie, am citit filosofii clasici prin prisma mâncării, istoria alimentației, tot ce înseamnă relația noastră cu mâncarea, psihiatrie, psihologie și, culmea, în cursul unui an de zile, nu știu dacă au fost amintite caloriile mai mult de două ori. Ei au spus clar, întrebarea nu este ce mănânc, ci cât mănânc și de ce mănânc. Chiar nu contează ce.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Viața ta personală cum a mers în paralel? Când te-ai îndrăgostit prima dată?
MIHAELA BILIC: Asta cu îndrăgosteala nu o știu prea bine. Fiind învățată cu „trebuie”, cu rațiunea, cu treaba, nici nu știu cum se recunoaște îndrăgosteala sau cu ce se mănâncă. Am fost un om care a funcționat în relații de pe poziția de partener, de prieten, asociat, de a munci împreună. Până la patruzeci de ani eu nu știam ce este cu sufletul meu. Îndrăgosteala presupune să trăiești cu sufletul, eu nu am știut că pot să trăiesc și așa. Nici măcar nu m-am găsit, la patruzeci de ani mi-am propus să mă caut.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Ce s-a schimbat de atunci?
MIHAELA BILIC: Este un bilanț pe care mi-l fac, poate fi și vârsta. Până la acest punct, care este gradul de satisfacție și ce am făcut în viața mea? Mie îmi dădea foarte cu plus pe partea de profesie, de tot ce înseamnă lucruri valoroase pentru societate, însă pe partea de satisfacție era o discrepanță majoră. M-am întrebat de ce nu sunt fericită și de ce nu mă bucur de ele. Discrepanța m-a dus în fața acestei dileme, înseamnă că nu așa se construiește valoarea, nu așa se construiesc obiectivele și prioritățile în viață. Am trăit-o pe asta cu „a face” și „a avea”, dar am văzut că nu se umple automat zona de „a fi”. Atunci am zis: pe acestea le dăm la o parte și să începem să descoperim ce poate să fie pus în loc. A fost îngrozitor de greu. A trebuit să încep să mă construiesc. Sunt într-o continuă descoperire, nu consider că am terminat.
Cu iubire se vindecă orice, dar din păcate iubirea este din ce în ce mai puțin prezentă. Undeva în sufletul nostru ne-o dorim, dar ne este frică și de iubire.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Majoritatea oamenilor se justifică prin relațiile lor, prin familie, prin copii.
MIHAELA BILIC: Când ai copii este mult „trebuie”. Eu nu am avut copii și de aceea mi s-a părut că este și mai mare datoria mea să fiu autentică, tocmai pentru că nu sunt așa de supusă lui „trebuie”.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Foarte multe femei se justifică și trăind pe lângă un bărbat.
MIHAELA BILIC: Am fost și eu femeia asta care a trăit lângă un bărbat și a funcționat foarte bine relația. În momentul în care am hotărât să îi pun punct, a fost pentru faptul că nu poți fi împlinit printr-o relație. Târziu am aflat, tot în Franța. Unul dintre profesorii noștri de psihiatrie era cel mai bun psihiatru pe terapie de cuplu. Am aflat pentru prima oară o chestiune extraordinară, că nu poți să fii funcțional cu adevărat în cuplu și să ai o relație autentică decât în momentul în care ești tu desăvârșit ca om și în momentul în care și celălalt partener este la fel, complet de unul singur. Doi oameni care știu cum sunt, ce sunt și cine sunt pot funcționa într-o relație. Până nu știi cine ești, nu poți nici să te definești, nici să te desăvârșești prin intermediul celuilalt, că este fals și apoi fie îl găsești vinovat, fie consideri că a greșit pentru că nu ești tu acela. Nu putem să intrăm într-o relație până nu știm cine suntem. Unu plus unu egal trei la francezi, ceea ce înseamnă că fiecare este de sine stătător și fiecare contribuie, hrănește și face relația să meargă ca un fel de cordon ombilical care pornește de la ambii parteneri, iar relația este ceva de sine stătător. Fiecare investește în ea, dar fiecare își păstrează intimitatea și bucățica de eu, nu se contopesc, nu devin unul și același sau se transformă în celălalt. Facem lucruri împreună, dar știu să fiu bine și singur. A putea fi bine și când ești singur este un lucru esențial. Dacă ai nevoie de o relație ca să nu te simți singur înseamnă că nu ai terminat treaba cu tine.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Cei mai mulți dintre noi ne îndrăgostim când suntem complet necopți și atunci pornim greșit în relații.
MIHAELA BILIC: Și la capitolul acesta trebuie să se facă o mare diferență între dragoste și îndrăgosteală. Îndrăgosteala seamănă foarte mult cu seducția. Când ești îndrăgostit ești de fapt prizonierul cuiva, este ceva ce ți-a captat atenția. Dar îndrăgosteala trece. Dragostea este ceva mult mai matur, mai consistent. Dragoste înseamnă să nu îl judeci pe cel de lângă tine, să îl iubești pentru cine este, nu pentru cine ai vrea tu să fie. Dragostea înseamnă acceptare cu bune și cu rele. La un moment dat un psiholog a făcut această comparație. Suntem ca niște Cenușărese care nu trebuie să își construiască singure pantofii, nu trebuie să își taie degetele și să sângereze ca să intre într-un pantof, ci trebuie să probeze și să aleagă. Câteodată un pantof pare frumos, dar când îl pui în picior este incomod. Nu trebuie cu niciun chip nici să îl cumperi, nici să mergi cu el. Trebuie doar să ne găsim pantoful potrivit care să aibă puțin din toate, să fie și confortabil, și frumos, să fie pantoful nostru. Dar de frica de a rămâne desculțe, suntem în stare să ne tăiem degetele doar ca să fim și noi pe tocuri.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar există „pantoful nostru” pentru fiecare dintre noi sau sunt oameni care vor rămâne desculți toată viața?
MIHAELA BILIC: Cu siguranță există, nu există răbdarea și curajul să îl cauți. Noi ne pierdem această șansă de a fi într-o relație funcțională pentru că ne complacem în relații disfuncționale. Ne place să fim împreună și dacă amândoi tăcem? Ne simțim bine împreună și dacă nu facem lucruri spectaculoase? Putem să stăm unul lângă altul, să nu ne uităm la un ecran și cu toate astea să ne fie bine doar pentru că suntem? Cea mai eficientă dovadă că un lucru funcționează este că nu mai simți nevoia nici să umpli goluri, nici verbale, nici de existență și nici să faci frumos în prezența cuiva. Dacă poți să fii tu în prezența cuiva fără efort înseamnă că ești lângă un om care te ia ca atare și lângă care tu poți să fii cine ești. Este foarte odihnitor. Trebuie să ne căutăm mediul și grupul în care putem să fim cine suntem noi cu adevărat, dar pentru asta trebuie să știm cine suntem noi cu adevărat, să încetăm să mai jucăm roluri și să fim aceia care suntem, nu de frica de a nu fi acceptați sau admirați. Suntem mereu într-o demonstrație, ne vrem întotdeauna mai buni decât suntem și nu acceptăm că ar fi mai simplu să ne luăm ca atare, niciodată nu trăim azi pentru azi.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Dar nici nu ne învață nimeni asta. La școală ți se spune că ești în competiție.
MIHAELA BILIC: Da, suntem într-o competiție, mai ales noi cu noi. Iar la mâncare este ceva clasic. Ne aflăm mereu la cinci kilograme de fericire, acesta este sindromul vieții noastre. Niciodată nu suntem suficient de slabi ca să putem fi fericiți.
Am toate cartile doamnei doctor! sunt cu adevarat minunate ! cu adevarat sunt pentru suflet