Fără ipocrizie sau ascunzișuri, glasul adânc al Ninei Cassian reașază, clarifică, dezbracă de uitare înțelesurile trecutului. Iubire. Poezie. Moarte. Credință. Suferință. Dor. Despre toate, în ultimul episod din conversația pe care am avut-o în noiembrie 2008 cu marea poetă Nina Cassian.
Fotografii de Paul Buciuta
Alice Năstase Buciuta: Te-am întrebat despre când încetează căutarea iubirii încercând să aflu, mărturisesc, răspunsuri și pentru căutările mele…
Nina Cassian: La cei nici 40 de ani ai tăi, nu m-aș lăsa de visul iubirii pentru nimic în lume! Tu trebuie să-i dai înainte sperând, căutând, inhalând tot ce se poate inhala în acest capitol. Tu nu ai voie să vorbești! Nu, la 40 de ani și eu am crezut că e un fel de capăt de lume, mai ales că atunci am avut parte de o dramă cu soțul meu de atunci. Și mi-am spus: gata, am 40 de ani. Aș! De unde?!
Eram încă cu toate papilele foarte active. Nu, nu, nu, n-ai voie! Nu te compara. Și dați-i voie fostei luptătoare, dați-i voie să se odihnească. Pentru că eu nu mai am nici energia, nici uneltele, nici dorința. Totul este acoperit de acest superb partener pe care l-am găsit. Și sper că și el simte la fel. De fapt, mai degrabă pentru el e un pericol.
Bărbații, chiar la o anumită vârstă, pot să cadă pleașcă, să se îndrăgostească lulea de o duducă, de o tinerică de 20 de ani, blondă, modelată frumos, cu care eu nu pot concura. Dar nu cred că se mai pune problema nici la el. Nu, nu cred că mai riscăm și e bine, ne putem ocupa de lucruri mai serioase.
Marea Dragoste / Tango: Care ar fi lucrurile mai serioase?
Nina Cassian: El să-și scrie memoriile, care sunt fenomenale… Cu experiența lui din timpul războiului, când era demobilizat din armata americană la Paris; cu lecțiile lui de dans pe care le lua cu madame Preobrajenskaia, unde a intrat la un moment dat Margot Fontaine, celebra balerină, și l-a plăcut foarte mult, fiindcă el făcea nu știu ce mișcare, și-a zis “uită-te ce bine se mișcă junele”… Dar, știe și el, nu putea spera să devina nu stiu ce mare dansator, decât dansator de caracter, de exemplu, pentru că era prea scund.
Dar și alte întâmplări. A cunoscut-o pe Gertrude Stein, celebra Gertrude Stein, care era leită portretului ei făcut de Picasso. Așa era, cu ciorapi groși de lână, trei sferturi, ea fiind și lesbiană, iubita ei era adorata Alice, căreia nu-i accepta pisicile. Dar ea avea nevoie de pisici, căci, după război, în Paris șobolanii erau peste tot.
Marea Dragoste / Tango: Dar tu ai fost atrasă de un anumit gen de bărbați?
Nina Cassian: Cred că, în general, de intelectuali, da. Dar ei puteau să fie înalți și frumoși, superbi, sau monstruoși, chiar oribili la vedere. Am avut parte și de frumoși și de urâți. În general, da, în sfera intelectualității. Totuși e nevoie de comunicare, nu poți numai să te ții de degetul cel mic.
Marea Dragoste / Tango: Dar poate fi și o atracție fizică, o chimie care să susțină o relație, măcar o vreme.
Nina Cassian: În viața mea a contat mai puțin atracția fizică. Nu m-a atras niciodată la cineva faptul că îmi mirosea a animalul cuvenit. Niciodată.
Marea Dragoste / Tango: Se spune totuși că, la un moment dat, ai fi iubit un pescar…
Nina Cassian: Nu, nu este adevărat, ăsta a fost un zvon, de altfel, foarte caraghios. E vorba de pescarul lipovean, Vania, care era un frumos și care se culca cu turistele. Niciodată cu mine. N-am avut treabă cu el, dar am scris o poezie, “Cel mai frumos pescar din sat/ destule ape-a tulburat./ În păru-i inelat de miere/ mereu se-ncurcă o muiere./ Cu barba-i numai verighete/ a logodit treizeci de fete./ Pescar de larg, zicând că este,/ înoată-n brațe la neveste.” Această poezie a apărut în revista Gazeta Literară, drept care Vania nu m-a mai salutat multa vreme… Că i s-a spus că l-am dat la ziar. N-am avut niciodată nimic cu Vania, era doar un pretext de poezie. Bietul Vania…
Marea Dragoste / Tango: Bietul? Tu l-ai făcut nemuritor!
Nina Cassian: Da, ca să vezi, cum ies zvonurile, cum se amplifică. Niciodată nu am avut nu un sărut, nicio strângere de mână cu Vania, niciodată. Dar nu aveam prejudecăți la oamenii simpli, putea să fie director de SMT, statie de mașini și tractoare, cum erau atunci, sau muncitor… Eram o democrată, asta e adevărat. Dar nu cu Vania.
Marea Dragoste / Tango: Revenind la intelectuali… Ce părere ai despre “Cel mai iubit dintre pământeni?”
Nina Cassian: Aia a fost o revenire bună a lui Marin Preda, inegală, nu e chiar o carte superbă, dar cartea cea mai proastă a lui e “Risipitorii”, cea mai ratată, pe care a reluat-o și a tot reluat-o, fară niciun rezultat. Cea mai bună carte a lui, rămân eu la ideea asta, este “Întâlnirea din pământuri”. Sau “Moromeții”. Are mari merite… Și debutul meu a fost senzațional.
După “La scara 1/1” toți ziceau “Ce grozav, ce revelație!”, și după aceea am scrântit-o pentru câțiva ani. Apoi mi-am revenit, dar mi-am revenit nu în continuarea volumului “La scara 1/1”, ci m-am reluat cumva din adolescență, făcând concesii și în volumele următoare, până am revenit la o altă voce. Dar dacă eu aș fi putut continua pe un parcurs firesc după debutul meu, poate că eram un poet mai bun.
Marea Dragoste / Tango: Poate doar ai fi fost cunoscută mai devreme, și ai fi avut mai multă recunoaștere….
Nina Cassian: Poate, desi succesele răsunătoare nu sunt în destinul meu. Nu sunt, nu fac parte din destinul meu. Înaintez, am succese parțiale, contestări cât cuprinde, insulte cât cuprinde…
Marea Dragoste / Tango: Crezi că mai este loc de mai mult, de evoluție în poezia ta, nu simți că ai atins maturitatea în artă?
Nina Cassian: Nu, pentru că este atâta varietate… Eu nu știu care este punctul final, unde mă îndrept, nici nu stiu dacă mă mai îndrept spre ceva. Pentru că singurul meu proiect la ora asta este o carte numită “Morții mei”, în care pomenesc de cei plecați, nu cei mai celebri, sunt mai mulți pe care vreau să-i pomenesc. O fac nu pentru ei, ci o fac pentru a-i ține vii, pentru a-i mai avea lângă mine. Atâta tot, că mi-e dor de ei.
Marea Dragoste / Tango: Te gândești la cei din familie sau la prieteni?
Nina Cassian: Din familie numai părinții mi-i pomenesc, dintre morții mei, și o verișoară. În rest, diferite ființe, printre care gazda mea, lipoveanca de la 2 Mai, Agafia Grigore, Babușca îi spuneam noi. Cu ea încep, că încep în ordine alfabetica: A, Agafia și continuu. Voi scrie și despre Cristian Popișteanu, despre foarte mulți. Mă simt datoare față de ei, dar scriu cartea pentru mine, pentru propriul meu calendar.
Marea Dragoste / Tango: Ai făcut pomeni pentru cei care au murit? Ești credincioasă?
Nina Cassian: Nu. Eu am vrut să intitulez cartea “Veșnica pomenire”, dar m-a rugat o prietenă, Carmen Firan, să-i spun “Morții mei”, nu “Veșnica pomenire”. Nu, eu nu sunt credincioasă, asta e una din tarele mele, probabil că sunt amputată de credință. Eu am avut criza mea mistică, cu așa-zisul comunism. Tot așa, am crezut într-o ordine superioară, nu una numită Dumnezeu, ci la nivel uman.
M-am înșelat. Eu nu cred în Dumnezeu, mi-ar plăcea să cred într-un comitet, nu știu dacă central sau lăturalnic, de spirite superioare, pentru că sigur că nu mă satisface “omul e măsura tuturor lucrurilor”. Suntem atât de imperfecți, de limitați, de sălbatici, încât aș dori să vegheze asupra noastră un spirit superior. Dar nu-l numesc Dumnezeu, nici nu știu dacă-l numesc în vreun fel. Probabil că este blestemul meu. O să ard în iad, probabil. Nu știu, și mi-e indiferent.