PAVEL BARTOȘ: Nu știu, nu cred. Îmi place să mănânc și la autoservire, îmi place să mănânc și la restaurant. Am învățat un lucru din copilărie. Când dădeam de un mare om și voiam să stau de vorbă cu el sau doar să îi strâng mâna, eram foarte dezamăgit când nu voia să îmi dea autograful sau nu mă băga în seamă și îmi ziceam că nu o să fac niciodată așa dacă voi ajunge o persoană cunoscută. Din această cauză nu pot să refuz pe nimeni dacă vine să îmi ceară o poză, chiar dacă sunt trei sute de oameni. Oamenii te întâlnesc în acea clipă și se bucură că te văd. De ce să nu mă bucur dacă și ei se bucură? Da, se întâmplă în pauzele de preselecții sau în turneele de teatru, pauze de care ai avea nevoie, dar omul acela atunci te vede, nu poți să îi spui să vină în ziua următoare. De ce să ți se urce la cap?
Marea Dragoste / revistatango.ro: Fiindcă se spune că actorii au un spirit histrionic…
PAVEL BARTOȘ: Ține de măsură. Marele meu avantaj este că toate lucrurile bune au venit în viața mea după o anumită vârstă. Dacă mi se întâmplau aceste lucruri la douăzeci de ani, nu cred că le-aș fi putut gestiona cum le-am gestionat acum. Am avut și eu o vreme când credeam că pot să fac oricând orice, dar nu este așa, timpul îți demonstrează. Este bine să riști, să greșești de-a lungul carierei, dar să înveți ceva, nu să greșești continuu. Cel puțin până să apar eu, era arhetipul de prezentator slim, fit, frumos, înalt. De multe ori mă mir că lumea simte căldura și îmi zice știi ce apreciem cel mai mult la tine, că ești natural, ești dintre ai noștri, se vede că îți place să mănânci, să te distrezi, parcă ești un membru al familiei.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Spui că cereai și tu autografe în copilărie. Unde aveai ocazia?
PAVEL BARTOȘ: Erau rare ocaziile. La Miercurea Ciuc venea câte un spectacol o dată la o lună, două, și atunci normal că te îmbulzeai la cabină să iei autografe. Nici nu vreau să îl acuz pe săracul artist, că probabil se grăbea să plece din frig, că la Miercurea Ciuc erau tot timpul minus douăzeci de grade iarna. Ziceam: of, aș fi vrut să vorbesc cu el, să dau mâna cu el, să îi spun cât de mult îmi place…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Deci erai atras de lumea asta, erai pasionat.
PAVEL BARTOȘ: Da, eram. Erau singurele debușeuri. Pe vremea lui Ceaușescu nu erau foarte multe spectacole de teatru care veneau în Miercurea Ciuc. Atunci când veneau, nu ratam niciunul. Chiar dacă nu aveam bani de bilet, știam pe unde să intru la Casa de Cultură a Sindicatelor. Îmi plăcea demult, dar niciodată nu am conștientizat că vreau să fac asta. Pe la cincisprezece sau șaisprezece ani mi-am dat seama ce vreau să fac. Am avut tangențe cu Brigada artistică de-a lungul școlii și mi-a plăcut să scriu texte, să joc. Pe vremea aceea aveam Cântarea României și mergeam mereu, căci ai mei nu își permiteau să mă trimită în vacanță la Năvodari sau la Gura Humorului. Dar dacă primeai locul unu sau locul doi la Cântarea României, obțineai tabere gratuite. Să obțin o tabără la Năvodari era un scop serios pentru mine.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Știu că cei din familia ta nu sunt actori, dar au totuși înclinații artistice? Harul tău vine de undeva?
PAVEL BARTOȘ: Nu. Tata a fost zidar, mama a fost confecționer. Bunicul era mai pișicher, avea vorba la el, simțul umorului. Nu am avut șansa niciunui actor în familie, deși mi-aș fi dorit la un moment dat să am și eu pe cineva, să mă sfătuiesc cu cineva. Fetițele mele o să aibă.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Au talent? Te moștenesc?
PAVEL BARTOȘ: Nu știu, eu încerc să le ofer cât mai multe opțiuni. Orice copil are un anume tip de histrionism, nu neapărat exacerbat. Dacă îi și încurajezi să se manifeste, atunci cu atât mai mult. Nu îmi doresc atât de mult să aleagă calea asta. Îmi doresc să își aleagă alte meserii, nu mă întreba de ce. Ca în orice domeniu, este foarte multă muncă, dar cu atât mai mult la noi. Am văzut câteva exemple fericite, dar uneori dacă tatăl a fost celebru sau mama a fost celebră, pentru copii este puțin mai greu, trebuie să demonstreze de trei ori mai mult că este mai talentat. Cea mare are înclinații spre matematică, spre logică. Am dus-o și la dans, și la pian, să îi dezvoltăm și latura artistică. Creația este binevenită în orice domeniu.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Soția ta, Anca, ce profesie are?
PAVEL BARTOȘ: Și ea este actriță. A lucrat în radio. Acum este dedicată familiei.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Poți să îmi povestești cum v-ați cunoscut și cum ați ajuns împreună?
PAVEL BARTOȘ: Câștigasem Gala Tânărului Actor la Costinești și am fost chemat ca actor la Teatrul Național din Timișoara. Înainte eram la Satu Mare. Eram fericit că am mai urcat încă un nivel. Ea era studentă în ultimul an, după aceea a fost angajată și ea la Teatrul Național. Ne-am cunoscut acolo. O curtam, flirtam, dar nu s-a lăsat. Mă bucur că a fost așa. Într-un an de zile am ajuns să ne cunoaștem de-adevăratelea. Asta m-a făcut să scot din mine ce este mai bun. Am mizat mult pe simțul umorului, cred că acesta a fost marele meu atu.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum ai păstrat ce este mai bun în relația voastră?
PAVEL BARTOȘ: Eu merg foarte mult pe ideea de prietenie. Am fost norocos. Nu este totul făcut numai din lapte și miere. Trecerea de la Timișoara la București mi-a fost grea, dar ea a fost cu cinci minute mai deșteaptă și m-a urmat. Principala mea calitate este soția mea. Ea mă adună, într-un fel, mi-e bine că este acasă, mi-e bine că îmi este soție. Prietenul meu cel mai bun este soția mea.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu ați fost niciodată în competiție?
PAVEL BARTOȘ: Nu. Când ne-am mutat la București, ea a fost în trupa lui Dan Puric, eu m-am angajat la Odeon. Niciodată nu a spus că vrea să fie și ea la Odeon. Acesta a fost un mare atu al relației noastre. Dacă recomand ceva cuiva este să nu lucreze în același loc cu soțul sau soția. Ea a intrat la radio, s-a angajat la Itsy Bitsy și s-a simțit foarte bine acolo. Anca si-a dezvoltat un business online cu o prietenă foarte bună, numit Party in a box, pe care îl gestionează în principal de acasă, de aceea are timp mai mult pentru copii. Prin acest business livrează fericire la cutie. În același timp, a fost tot timpul dedicată familiei. Și-a dorit foarte mult o familie. Și eu mi-am dorit, fac parte parte dintr-o familie cu patru copii. Bunicul meu avea o vorbă, o familie mare este o familie puternică. După ce se duc părinții, rămânem noi, frații. Indiferent prin ce treci, fratele sau sora nu te lasă nicicum. A fost și acesta un punct de vedere când ne-am gândit la câți copii să avem. Ne-am dorit trei copii. Este o diferență de vreo cinci, șase ani între ei. Nu i-am făcut unul după altul tocmai pentru că am vrut să ne bucurăm de prezența fiecărui copil. Ei au venit când ne-am dorit acest lucru. Este foarte important să vină copilul când îți dorești, să nu vină ca o povară. Ne-a și întregit cumva, copilul nu a venit să înlocuiască ceva sau pe cineva.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Frații tăi ce profesii au?
PAVEL BARTOȘ: Sunt oameni simpli. Fratele este zidar, sora lucrează în turism. Sunt în București, dar nu au nicio treabă cu lumea asta, dar toți sunt realizați în domeniile lor.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ai pierdut de curând pe cineva foarte drag, chiar pe mama ta. Cum ți-ai găsit puterea să trăiești mai departe, să zâmbești și să îi faci și pe cei din jur să zâmbească?
PAVEL BARTOȘ: Ai înmormântare, te duci pe scenă și joci în continuare… La fel, când s-a născut prima mea fiică, Eva, eu aveam premiera la „Chip de foc”, în regia lui Felix Alexa la Teatrul Odeon. Soția era la spital și eu jucam spectacolul. M-a așteptat, a născut după aceea. Marele avantaj este că atunci când ești acele două, trei ore pe scenă, uiți totul. Asta este marea terapie, de aceea suntem noi poate puțin mai veseli. Față de omul normal care se duce acasă cu problema lui și se dă cu capul de pereți căutând rezolvare, eu măcar două ore într-o seară mă rup de toate și îmi face bine. S-ar putea ca rupându-te de acea problemă să zici după aceea „stai, că nu este chiar atât de rău, viața merge înainte”. Fiind și tată, fiind capul familiei, trebuie să fiu mai tare. Niciodată nu ești pregătit când se duce un suflet, indiferent că știi că este bătrân, că viața își urmează cursul. Cel mai rău este tot timpul pentru cei care rămân, nu pentru cei care pleacă. O asemenea pierdere îți arată cât poți fi de slab și de vulnerabil, te face să îți pui alte întrebări și poate să nu mai fi atât de materialist.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Spui că pentru unele lucruri nu erai pregătit la douăzeci de ani, că ești mai înțelept acum. Ai făcut ceva pentru acest lucru, ca să înveți?
PAVEL BARTOȘ: Eu mi-am pierdut tatăl când aveam șaisprezece ani, mai mare examen ca acesta nici că poate fi… Dintr-odată am devenit capul familiei, că eram cel mai mare. A trebuit să fiu responsabil de copil. Acest tip de responsabilitate m-a ajutat să nu deraiez. La facultate, m-am bucurat nu doar că am intrat la teatru, ci și că mi-am găsit și un loc de muncă, pentru că puteam să îmi ajut familia în continuare. Tot timpul am avut noroc de prieteni foarte buni. Am terminat facultatea la Cluj și a fost una dintre cele mai frumoase perioade. De atunci am niște prieteni extraordinari. Am avut parte de întâlniri umane și profesionale foarte importante, mulțumesc lui Dumnezeu, nici nu știu dacă le-am meritat.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Dacă le-ai meritat? Poate este o calitate să te faci iubit, să atragi lângă tine oameni buni…
PAVEL BARTOȘ: Faptul că îți alegi această meserie are o și doză de narcicism, vrei să oferi lumii cât mai mult din ce ești tu, din sufletul tău, din talentul tău. Asta presupune să fii cunoscut și toți tânjim după asta, chiar dacă o recunoaștem sau nu. Unii o dobândesc în teatru de-a lungul a patruzeci de ani de carieră. Eu am dobândit-o mai repede, dar această popularitate în televiziune am avut grijă să o transfer și în teatru. Mă bucur că atunci când mă duc în turnee cu teatrul Odeon umplu sălile. Am avut grijă și de cariera mea de actor. Teatrul este marea mea iubire. De-acolo a venit evoluția mea artistică, acolo niciodată nu mi s-a dat voie să mă plafonez, acolo am întâlnit oameni care au cerut și altceva de la mine. Am făcut și roluri de dramă, nu doar de comedie.
Am avut grijă și de cariera mea de actor. Teatrul este marea mea iubire. De-acolo a venit evoluția mea artistică, acolo niciodată nu mi s-a dat voie să mă plafonez, acolo am întâlnit oameni care au cerut și altceva de la mine.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Din rolurile tale înveți despre tine?
PAVEL BARTOȘ: Da, înveți despre tine. Câteodată nu ai curajul sau încrederea necesară, dar se găsește un regizor care îți spune că poți și, în timp, îți dai și tu seama că poți. Trebuie să te bucuri că întâlnești astfel de oameni, care cer mai mult de la tine pentru că au încredere în tine.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Te duci în continuare la castinguri la tot felul de regizori?
PAVEL BARTOȘ: Mă duc dacă mă cheamă. Mă duc la castinguri, la audiții… Lumea mă întreabă de ce mai dau eu audiții. Dau, pentru că omul acela vrea să vadă că eu îmi doresc rolul.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ești respins vreodată?
PAVEL BARTOȘ: Da.
Cum reacționezi când ești respins?
PAVEL BARTOȘ: Ai o mică dezamăgire, dar măcar ți-ai dat șansa și nu regreți. Nu a fost să fie, nu ai fost omul potrivit la locul potrivit. Mai multe întrebări îți pui neducându-te. Nu fiecare rol este magna cum laude.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ai și neîmpliniri, roluri de care nu ești așa de mulțumit?
PAVEL BARTOȘ: Da. La începutul carierei toți își doresc să joace Romeo. Am jucat Romeo la Satu Mare. Eram mai tinerel, slim, fit. După un timp mi-am dat seama că a fost doar un rol pe care l-am bifat, nu știu cu cât am rămas din el. Atunci am învățat o lecție importantă, să nu mai doresc doar anumite roluri, să fiu deschis și pregătit pentru orice tip de provocare. Câteodată am mult mai mari satisfacții din lucrurile la care nu mă aștept.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Nu îți pare rău câteodată că voi vă dați sufletul acolo pentru cincizeci sau o sută de oameni?
PAVEL BARTOȘ: Și pentru unul, dacă pleacă de-acolo cu ceva, merită. Tocmai de aceea orgoliile sunt atât de mari în lumea aceasta. Punându-ți sufletul pe tavă, ai și pretenții. Din aceeași cauză poate ești mai sensibil și poți să pici mai ușor în dezamăgiri crunte sau să ai bucurii revelatoare. De aceea noi oscilăm între extreme de multe ori. Nu toți vor fi mulțumiți de munca ta oricât de bine o vei face. Ce ți se întâmplă în teatru este fantastic, este ceva ce nu trăiești în televiziune. Mie îmi plac live-urile, dar mi-am dat seama că vine tot din teatru, din întâlnirea directă cu publicul în acel moment. Îmi dă o adrenalină fantastică. Este ca la teatru unde îl iei pe spectator și simți că îl duci cu tine, acum s-a făcut liniște în sală… acum se râde… Este fantastică această chimie între tine și spectator. Îmi place enorm de mult. Când aud „trei, doi, unu, direct”, mă simt enorm de bine.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum îți gestionezi propriile dezamăgiri când unii dintre concurenți, pe care tu îi placi, nu trec mai departe în concurs?
