Povestirea de mai jos a călăuzei spirituale Petra, co-fondatoare a grupului Calea Cunoașterii și fondatoare a proiectului Petra Evolutive Life Concept, a fost inclusă în volumul de povestiri dedicate trezirilor spirituale intitulat “Cele mai frumoase miracole“, apărut la Editura Cărțile Tango, 2020
Aproape în fiecare primăvară vin zile de îngheț, în care plantele trebuie să supraviețuiască pentru a merge mai departe către înflorire, către rod. Așa se întâmplă mereu. Primăvara trecută, când s-a întâmplat astfel, după o noapte de ger întors peste primăvară, plantele de aronia dintr-o plantație n-au pățit aproape nimic. Poate doar o sperietură… Se uitau oamenii uluiți la câmpuri, mirându-se cum de culturile de alături înghețaseră, iar câmpul de aronia era abia atins. Iar plantele, pe care eu le binecuvântasem, prin puterea dată de Dumnezeu cuvântului meu, și cărora le pusesem protecții psihoinformaționale împotriva furtunilor, a înghețului, a intemperiilor grave – punând în ele datele care să le ofere maxima dezvoltare pentru binele lor superior – mi-au mulțumit. Atunci, mai mult ca niciodată, m-am bucurat că am primit o inițiere deosebită, parcă cea mai stranie dintre cele care au mai fost până acum.
Însă astfel de întâmplări sunt destul de greu de povestit, pentru că pot părea prea de tot rupte de realitate și unii le pot crede mai degrabă imaginație decât adevăruri. Dar așa s-au întâmplat lucrurile…
Eram în luna mai a anului 2019 și, în perioada aceea, ori de câte ori era vreme frumoasă mergeam cu prietenii mei buni, Aura și Alex, într-o poiană de lângă Zalău. Ne așezam cu păturile pe iarbă și stăteam cât mai mult, până seara dacă se putea. Cel mai des mergeam într-o poiană mare și frumoasă aproape de localitatea Treznea, în Munții Meseș. Mulți oameni din Zalău ies acolo în zilele libere, să stea la iarbă verde sau să facă un grătar. Noi nu făceam grătare, ci meditam, ne rugam, ne odihneam, vorbeam… Mâncam ce ne aduceam de acasă, sendvișuri sau altceva ușor. Iar uneori, dacă se lăsa frigul mai spre seară, făceam câte un foc sau ne băgam în sacii de dormit pe care îi aduceam cu noi, tocmai ca să putem profita la maxim de timpul petrecut în natură.
Dar, într-o duminică de mai, Alex ne-a sugerat să nu mai mergem în aceeași poiană, ca de obicei, ci ne-a propus să mergem într-o pădure din aceeași zonă, undeva unde să culegem ciuperci. Mie nu-mi plac prea mult ciupercile, nu asta mă interesa neapărat când am spus că doresc să merg împreună cu ei, ci știam că vom sta iarăși mult în aer liber, iar eu mă simțeam atât de plină de divinitate, atât de aproape de natură, atât de bucuroasă să simt pădurea, iarba, vântul, încât nu am ezitat. În plus, Alex voia și să ne arate locuri noi, în care nu am fost, fiindcă el se ocupă cu orientarea montană și ne conducea din când în când prin câte o zonă deosebită, cu vestigii antice, cu energii aparte, locuri nu prea cunoscute oamenilor, în care să stăm în tihnă și să medităm, să ne rugăm.
Drumul ducea, practic, tot înspre poiana în care mergeam de obicei, numai că, la un moment dat, ca să ajungem la poiană ar fi trebuit să cotim la stânga la o intersecție mai sus. Când am ajuns aproape de vârful Meseșului, pe la vreo 600 de metri altitudine, tocmai ne pregăteam să ne oprim și să intrăm în pădurea din care să culegem ciuperci. Dar chiar atunci, mi-a sunat telefonul. Era prietena mea din Constanța, Roxana, care are niște abilități telepatice deosebite. Ea nu a ieșit niciodată din Constanța, însă se poate conecta cu orice loc, pe care îl vede clar. „Ce faceți, unde mergeți?”, m-a întrebat ea. Alex și Aura nu o cunosc personal, cred că Aura a vorbit de câteva ori cu ea la telefon, dar nu s-au întâlnit niciodată. Însă acum Roxana știa că suntem împreună și că mergem undeva. I-am povestit că ne duce Alex la cules de ciuperci, dar ea mi-a zis ferm: „Nu mergeți acolo, trebuie să faceți stânga și, la vreo 300 de metri o să găsiți o poiană în care trebuie să ajungeți.” „De ce?” am întrebat-o eu și am primit răspunsul ei: „Acolo se deschide un portal pentru tine, prin care vei primi o inițiere”.
N-am mai întrebat altceva. La ultimele replici pusesem telefonul pe speaker, așa că au înțeles și ceilalți mesajul Roxanei. Alex tocmai oprise, dar a pornit iarăși mașina și a mers mai departe, căci și el, și Aura, știu cu ce mă ocup și mă iau foarte în serios, nu mi-au zis vreodată că aș fi ciudată sau așa ceva, dimpotrivă, mă ajută în ce am de făcut și mi se alătură.
„Oare Roxana vorbește despre poiana noastră?”, am întrebat, iar Alex mi-a confirmat că da, poiana în care mergeam de obicei se află pe undeva la stânga…
Dar Roxana a rămas cu mine la telefon și ne-a ghidat mai departe. „Mai mergeți puțin, faceți stânga, ați ajuns, vă văd…” Bineînțeles că nu cunoștea harta sau locurile, chiar nu fusese vreodată prin Munții Meseșului, dar ne ghida pas cu pas, ca și cum ar fi fost deasupra noastră. Când am ajuns lângă poiană, am oprit, însă când m-am dat jos din mașină, m-am speriat puțin. Stăteau acolo, chiar în drumul nostru, trei câini mari, din aceia sălbatici, ciobănești, și păreau fioroși. „Sunt trei câini, doi albi și unul pătat”, mi-a zis Roxana la telefon. „Nu-ți fie teamă! Ei sunt paznicii poienii, dar au vibrație înaltă și vă vor lăsa să intrați”, a mai spus ea.
Și așa a fost, câinii s-au dat la o parte, ca și cum ne-ar fi invitat să trecem, iar noi am ajuns tot în poiana în care mai merseserăm de atâtea ori. Numai că, de data asta, nu fusese ceva planificat.
„Mergi mai departe, și eu te ghidez să ajungi la portal, fiindcă e deja deschis, te așteaptă”, mi-a spus în continuare Roxana. Iar eu chiar m-am lăsat ghidată, fără să mă mai gândesc la nimic.
Mergeam cu ochii închiși, în meditație, în timp ce vorbeam la telefon, iar Alex și Aura se țineau după mine. Abia mai târziu m-am gândit cum trebuie să fi arătat priviți din afară. Fiindcă era duminică la prânz, într-o zi cu vreme frumoasă, iar poiana era plină de oameni veniți să stea pe iarbă, să se bucure de natură… Nici nu mă mai gândesc câți dintre cei care erau acolo ne cunoșteau și se uitau la noi ca la un spectacol! Zalău e un oraș mic și toată lumea știe pe toată lumea, iar pe mine sigur mă cunosc mulți, nu din perspectiva muncii mele spirituale – că nimeni nu-i profet în țara lui! –, ci pentru că am lucrat mulți ani și în învățământ, și la Consiliul Județean, ca secretară… Însă atunci nu mă gândeam la nimic altceva, eram în transă și mergeam cu ochii închiși printr-o poiană plină de oameni, urmam indicațiile primite prin telefon, de la o prietenă aflată la sute de kilometri distanță. Mă lăsam condusă de vocea ei și de lumină…
„Mai mergi 20 de metri și ajungi la un gorun” mi-a spus Roxana. Știa ea, din Constanța, unde e gorunul?! Da, uite că știa, pentru că, într-adevăr, i-am urmat indicațiile și am ajuns lângă un gorun bătrân.
„Portalul e deschis, intră în el și fii atentă”, am auzit în telefon. Și am intrat, într-adevăr, și am început să trepidez, ca și cum aș fi fost conectată la o sursă de curent. „A coborât Duhul Sfânt și a intrat în tine”, mi-a spus Roxana care vedea ce se întâmplă. Primul lucru pe care l-am simțit a fost o durere puternică în rinichi, ca și cum m-ar fi înjunghiat un pumnal în ambii rinichi deodată. Am țipat de durere, dar Roxana m-a liniștit: „Ai avut un blocaj la rinichi, dar Duhul Sfânt a deblocat acolo ce aveai, de-aceea te-a durut”. După aceea n-am mai simțit nicio durere, dimpotrivă, curgea în mine ca un fluid de lumină, de pace, simțeam lumina și trepidația ei, dar ca pe o stare de bine, de înălțare. Roxana mi-a descris cum Duhul Sfânt a coborât și a umplut tot corpul meu – deși sunt atâția care spun că Duhul Sfânt nu coboară în oameni, ci vine doar în zbor, deasupra lor, de aceea e văzut adesea, conceptual, ca un porumbel alb care apare în rugăciune sau pe care îl găsim reprezentat în icoane. Și mi-a mai transmis că această pogorâre vine asupra mea odată cu o inițiere. „Primești acum puterea de vindecare asupra plantelor și asupra biodiversității. Vei primi alte detalii pe parcurs, dar acum primești puterea și inițierea”.
Și, într-adevăr, am simțit curgerea energiei, un flux foarte puternic, iar după ce s-a terminat, și Roxana mi-a spus că portalul s-a închis, am rămas cu o stare de amețeală, parcă pluteam. Dar Roxana avea și alte mesaje pentru mine, așa că eu am continuat să fac ce îmi transmitea.
„Mergi acum înspre dreapta, către nord-est, unde vei găsi un stejar la vreo 30 de metri de tine!”. Am mers și l-am găsit, chiar dacă am ajuns destul de greu la el, fiindcă era într-o vale. „Du-te și pune-ți palmele pe el, binecuvântează-l, și stejarul îți va transfera energia lui… Așa… Acum energia lui a intrat în tine. Te-ai conectat cu el și acum puteți vorbi…”
Poate că dacă nu aș fi fost atât de emoționată de tot ceea ce trăisem, aș fi pus alte întrebări, alese mai cu grijă. Dar atunci am stat de vorbă cu stejarul cu un fel de sfială, ca la o primă întâlnire, în care nu știam exact ce să întreb, ca să nu îl supăr, dar și dornică să aflu câte ceva interesant. În orice caz, m-am conectat cu conștiința lui la fel cum mă conectez cu conștiința unui om, fie el viu, fie mort. În același fel. Răspunsurile au venit la mine la fel de clar, ca și cum aș fi vorbit cu o conștiință umană, într-un dialog care și astăzi reverberează în mine prin firescul său.
— De ce ai ales să vii sub forma asta pe pământ?, l-am întrebat mai întâi…
— Pentru că am ceva de experimentat sub această formă. Am vrut să mă pot defini în mai multe aspecte ale conștiinței mele creată de Dumnezeu. Cu cât aduc o vibrație mai variată despre mine, cu atât mă pot defini cât mai bine în raport cu celelalte creații ale lui Dumnezeu.
— Și te simți bine în forma de acum?
— Îmi este confortabil și ușor așa. Mă hrănesc de la energia pământului, primesc apă, lumină…
— Nu e plictisitor să stai în același loc mereu, fără să te poți mișca?
— De ce crezi că stau tot timpul în același loc?! Conștiința mea merge unde vrea ea. Eu călătoresc în permanență. Chiar dacă sunt copac, călătoresc unde doresc.
I-am mulțumit și ne-am întors sub gorunul lângă care ne opriserăm la început. Aceasta a fost prima mea conversație cu un copac, iar apoi lucrurile au continuat ușor, de la sine. Chiar în aceeași zi, după ce ne-am așezat pe pătură sub gorunul cel bătrân, adăpostiți de coroana lui umbroasă, am povestit cu copacul.
Îi priveam trunchiul acoperit de o scoarță groasă, uscată, și l-am întrebat:
— Ai ani mulți, te doare scoarța ta bătrână, te dor crengile uscate?
Mi-a răspuns tot cu o întrebare:
— Pe tine, când îmbătrânești, pielea ta uscată și scorțoasă te doare?
— Nu mă doare, i-am spus. Dar nu e prea frumoasă și mă deranjează.
— Pe mine nu mă deranjează, mi-a răspuns gorunul. Voi, oamenii, puneți accent pe frumusețe în ceea ce faceți, eu nu mă preocup de ea.
— Dar nu ai prea multă vitalitate în tine, când ajungi la o vârstă înaintată.
— Așa este, dar încă nu am murit și atâta timp cât încă trăiesc, dau maxim tot ceea ce pot.
— Am înțeles că, deși aveți rădăcini, conștiința voastră călătorește.
— Așa este. În fapt, conștiința mea rămâne foarte puțin timp aici, eu mai mult călătoresc. Iar conștiința mea se hrănește cu energie pe care, apoi, o transferă și acestui corp fizic al meu. Tot conștiința mea va decide când o să mor de tot, va fi alegerea mea să plec, atunci când voi considera că am experimentat suficient din această stare.
— Dacă ți-aș zgâria scoarța asta bătrână, te-ar durea?
— Nu m-ar durea. Ar fi ca și cum tu ți-ai tăia unghiile sau părul.
— Dar dacă ți-aș tăia o creangă.
— M-ar durea.
— Cum te-ar durea? Fizic?
— Mai mult ca o stare de revoltă, ca o durere sufletească legată de faptul că tu ai îndrăznit să distrugi părți din mine. O indignare a mea că tu ai încălcat dreptul meu la alegere și ai distrus părți din mine. O durere ca aceea pe care o simți tu când cineva te jignește, fără să te lovească.
— Dacă cineva vine cu intenția să te taie, știi dinainte?
— Da, știu, pentru că îi simt energia.
— Și suferi?
— Sufăr, pentru că îmi ia dreptul de a-mi trăi experiența până la capăt. Ar trebui să mă întrebe, să-mi ceară permisiunea.
— Cum să te întrebe un pădurar, „Măi, copacule, pot să te tai?”, ar părea o nebunie.
— Știu că voi așa gândiți și că vă pasă mai mult de cum par lucrurile decât de cum sunt, dar ar trebui să mă întrebe și să mă taie doar atunci când îi dau eu permisiunea.
— Oamenii au nevoie de lemne, de căldură… Poate că te taie doar pentru că au nevoie să se încălzească, să supraviețuiască. Dacă nu se încălzește, răcește, poate chiar să moară.
— Este un mod egoist de a gândi, să pui nevoile tale mai presus de nevoile celorlalți, să crezi că ai dreptul, ca să îți fie ție mai bine, să faci rău sau să omori pe altcineva.
— Ce se poate face ca să îți fie, totuși, mai bine, dacă așa stau lucrurile?
— Faceți măcar o binecuvântare și o iertare. Când tăiați un copac, când sacrificați plantele ca să vă hrăniți cu ele, măcar mulțumiți-le și cereți-le iertare că le-ați luat dreptul de a-și trăi experiența până la capăt. Dacă le arătați respect și le binecuvântați pentru ceea ce vă dăruiesc, plantele pot deveni bucuroase că vă aduc vouă acea energie pentru corpul biologic.
— Dacă vine cineva și vrea să te taie, iar tu știi dinainte…
— Da, știu, pentru că îi văd energia și îi știu intențiile…
— Te poți apăra în vreun fel?
— Nu, nu mă pot apăra. Mă taie, pentru că vrea să mă taie, iar eu nu pot face nimic.
— Când intră pădurarii cu drujbele în pădure și știți că vor tăia mai mulți copaci, știți căruia dintre copaci îi vine rândul?
— Simțim când se apropie de un copac că au decis să îl taie pe acela, dar toată pădurea se revoltă. Însă nu avem cum să ne opunem. Și, în plus, noi știm că a fost alegerea noastră să venim aici sub această formă, o formă care presupune și posibilitatea de a trăi starea de neputință atunci când ești tăiat, o emoție și o suferință care, și ele, te ajută să evoluezi. Într-un fel, chiar noi am ales posibilitatea să fim tăiați. După o asemenea experiență, îți propulsează conștiința la un nivel mai înaintat, ca și cum acea durere ar fi recompensată. Când omul vine în pădure, știi că așa trebuie să se întâmple.
Și dintr-odată, atunci, în timp ce vorbeam cu copacul, mi-am amintit că aceleași întrebări le-am adresat atunci când am vorbit cu conștiința lui Iisus, la un moment dat de dinaintea răstignirii, când era în grădina Ghetsimani.
— Doamne, dar știi că vei fi sacrificat, de ce nu te salvezi?
— Ca să se împlinească Scriptura. Totul face parte din planul lui Dumnezeu.
Și L-am mai întrebat, așa cum am întrebat copacul, despre durere…
— Și atunci, când erai pe cruce, ai simțit durerea aceea, care e atât de greu de suportat?…
— Da, până la un anumit punct, am suportat durerea, pentru că făcea parte din planul meu personal, ca misiune pentru pământeni. Însă la un moment dat am fost ridicat din corp, pentru că trupul nu mai făcea față durerii. Trupul avea viață, însă eu eram ridicat în corpul meu eteric…
*
Dacă cineva m-ar întreba dacă nu cumva mi-am imaginat tot ceea ce am povestit mai sus, eu aș zâmbi și aș da răspunsul pe care l-am dat, deja, de mai multe ori, celor care, după meditațiile-rugăciuni pe care le fac în fiecare seară de marți și de joi, se tot întreabă: de unde știu eu că ceea ce am văzut e real? Dacă mi-am imaginat?
— Primim informația la nivelul la care suntem pregătiți să o primim. Pentru unii ceva poate fi realitate, iar pentru alții, imaginație. Însă mie Dumnezeu mi-a spus că, oricum, și imaginația este tot realitate. Așa mi-a spus. Și pe mine Dumnezeu nu m-a mințit niciodată.
Fotografii de Paul Buciuta
