Este directorul Operei Naționale București și, implicit, al Teatrului de Operetă și Musical, devenit un departament al instituției pe care o conduce. După un lung și anevoios proces de renovare a clădirii Operei, la sfârșit de octombrie 2014 Răzvan Ioan Dincă a deschis stagiunea 2014-2015 cu un spectacol-eveniment: La Traviata de Giuseppe Verdi.
Alice Năstase Buciuta: Ați deschis stagiunea cu La Traviata. Cum sunteţi după marea premieră? Mulţumit?
Răzvan Ioan Dincă: Entuziasmul meu e foarte limitat în ceea ce priveşte spectacolul Traviata. Am tratat acest spectacol pur şi simplu ca pe un spectacol normal, chiar dacă noi inauguram Opera şi deschideam stagiunea. Putem vorbi despre Traviata ca despre o reuşită, în condiţiile în care normalitatea poate fi o reuşită. Talentul enorm al regizorului Paul Curran, al interpreţilor, al scenografului, al lighting designerului fac ca strălucirea artistică să funcţioneze la nivel personal şi al percepţiei faţă de spectator. Emoţia pe care o percepe spectatorul este datorată talentului lor. Dar spectacolul, cu totul, este un spectacol normal, un spectacol aşa cum orice teatru din lumea civilizată are. Că e extraordinar din punct de vedere scenografic, cu mult bun gust şi cu un rafinament special, absolut de acord! Că lighting designerul a folosit ceva ce puţină lume înţelege şi anume a folosit această artă a eclerajului cu o discreţie incredibilă, acest lucru a fost pentru noi o experienţă extraordinară. Cuvintele mele de superlativ se referă la oameni: la Paul Curran, la Paul Hackenmueller, Gary McCann (scenograful spectacolului), la dirijorul Alexandru Prior, la distribuţie: Aurelia Florian, Siphiwe McKenzie (a doua zi), Ionuţ Hotea, Ionuţ Pascu, Lucian Corchiş, Ştefan Ignat. Dar, una peste alta, spectacolul se încadrează în ce vrem noi să facem aici în general, spectacole care să spună ceva publicului, care să aibă importanţă în sufletele noastre şi după ce se termină, despre care să-ţi aminteşti şi despre care să vorbeşti.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: A fost o montare mai conservatoare, clasică…
Răzvan Ioan Dincă: Acesta a fost un spectacol montat într-o versiune destul de clasică, destul de cuminte. Și a prins la marea majoritate a publicului. Urmează însă un spectacol de operă care nu va fi montat la fel: Falstaff, în regia lui Graham Vick. Graham Vick e unul dintre cei mai mari regizori de operă din lume, unul dintre cei mai mari artişti ai artelor spectacolului. Nu ştiu cum va arăta spectacolul lui, dar în mod cert nu va fi unul cuminte. Evident că observatorii deja ştiu ce vor spune, înainte să îl vadă. Din start vin cu frică. Şi copilul meu are frică de perfuzii după problema de sănătate pe care a avut-o. Ţi-e frică de perfuzii, dar ele fac bine. Acelaşi lucru este şi cu acest tip de spectacol pe care îl propune un Graham Vick de exemplu, sau un Andrei Şerban, spectacole care modifică ceva în mentalul colectiv, spectacole care te bulversează, îţi pun probleme. Dacă nu eşti dispus să ţi se pună probleme, există teatre care fac acest lucru, care nu ridică probleme. Inclusiv compania de operetă pe care noi o gestionăm la ora actuală. Spectacolele de operetă toate au un final fericit. Nu au o viziune extrem de puternică, din punct de vedere al montărilor. Dar nu trebuie să vină toată lumea la toate spectacolele. Avem Falstaff pentru un tip de public, Traviata pentru altul, Aida pentru cu totul altul ş.a.m.d.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Aurelia Florian, interpreta Violettei, a fost cândva solistă a Operei Române şi acum a venit ca invitată dintr-un alt teatru. Cum se explică faptul că, la un moment dat, ea n-a mai fost suficient de bună pentru această Operă?
Răzvan Ioan Dincă: Să ştiţi că această întrebare mi-am pus-o şi eu. Nu am răspuns la ea. Când am venit eu, nu era angajata Operei Naţionale. Nu ştiu care a fost situaţia în trecut. Am fost şi surprins. Eu nici nu am ştiut atunci când a fost distribuită de noi în acest rol că a fost cândva angajată sau colaboratoare permanentă a Operei Naţionale. Ce pot să vă spun cu certitudine e că, în urma acestei prestaţii din spectacolul Traviata, s-a mai născut o dată Aurelia Florian, altfel. Pentru că a avut o prestaţie absolut extraordinară. Paul Curran a spus că este, probabil, una dintre cele mai bune Traviate pe care le-a văzut în viaţa lui. Omul acesta are ceva experienţă şi o vârstă. Nu ar fi spus acest lucru dacă n-ar fi crezut. A lucrat absolut extraordinar atât ca interpret dramatic, adică actor, cât şi ca interpret vocal, adică solist. La fel Alexander Prior care, deşi este un om necopt (are 22 de ani, e tânăr, un copil aproape), ca dirijor e mai mult decât copt. Vorbim de acest tânăr de doar 22 de ani care ţine un spectacol cum e Traviata în mână, care reuşeşte să fie exploziv pe alocuri, liric pe alte părţi şi care dă interpretare partiturii lui Verdi într-un mod personal, matur şi inimaginabil de surprinzător. La 22 de ani! Alţii abia încep să dirijeze. Pentru asta, îi mai ierţi faptul că a venit cu şapcă la al doilea spectacol – dar i-am dat-o jos la pauză. La primul spectacol a venit în tricou. L-am îmbrăcat la pauză, i-am pus cămaşa pe el. Ce să zic, astea i le mai ierţi până va învăţa că nu-i bine aşa.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Deci nu sunteți supărat pe el pentru cea mai mare răzvrătire, aceea din prima seară când a intrat în fosă și a hotărât că spectacolul nu va avea loc, pentru că pupitrul lui nu e la înălțimea potrivită? Asta a generat o mare întârziere, cu publicul în sală, cu oficialitățile…
Răzvan Ioan Dincă: Ştiţi unde a greşit Alexander în subiectul ăsta? N-a luat în considerare faptul că el face parte din spectacol. Dacă era un dirijor şi spectacolul s-ar fi numit Alexander Prior, atunci nu era niciun fel de problemă. Putea să facă ce voia el. Dar câtă vreme spectacolul aparţinea lui Paul Curran şi Operei Naţionale din Bucureşti, trebuie să se circumscrie acelei concepţii. Altfel, fiecare instrumentist poate să vină când și cum vrea el, că şi el e artist. Orice corist nu-şi mai poartă costumul său, ci poartă ce crede el sau se accesorizează cu un ceas mare la mână sau o clepsidră.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Reuşiti să vedeţi şi spectacole şi din celelalte Opere, există o cooperare între Opere? De exemplu, Traviata de la Iaşi, în regia lui Beatrice Rancea aţi văzut-o? A avut recent premiera…
Răzvan Ioan Dincă: Nu, n-am ajuns. Trebuie să ajung la Iaşi. Sunt curios ce se întâmplă la Iaşi. Am auzit și despre spectacolele montate de domnul Andrei Şerban acolo. Am fost invitat la aceste reprezentaţii, dar n-am putut să mă duc. Mă bucur că Opera din Iaşi iese în faţă cu evenimente importante din punct de vedere cultural. Şi nu, nu există o colaborare cu alte Opere. N-a existat o dorinţă dintr-o parte sau dintr-alta. De ştiut, ştim ce se întâmplă, chiar dacă n-am fost eu personal acolo. Cineva merge şi ne spune ce se întâmplă. Ştiu ce se întâmplă cam prin toate celelalte Opere de prin ţară. Dar noi trăim într-o lume a orgoliilor. Noi, în România, şi probabil că în întreaga lume, dar aici sunt amplificate. La rândul meu, pot să spun că sunt un orgolios. Am şi un orgoliu instituţional şi probabil că şi unul personal. Nu întotdeauna poate că fac ce trebuie. Încerc să mă corectez şi încerc să-mi gestionez acţiunile în funcţie de interese ce transcend orgoliul. Din acest motiv spun că nu exclud pe viitor colaborări cu Operele din ţară, mai ales că sunt extrem de puţine şi ar fi păcat să nu ne ajutăm reciproc. Au existat momente punctuale în care am făcut schimburi de solişti, de dirijori. Se întâmplă în permanenţă să avem invitaţi ai Operei din Iaşi la Bucureşti sau ai Operei din Cluj, şi invers. Poate că e prea puţin. Poate că, într-o viziune mai amplă, colaborarea ar trebui să fie strânsă. Până la urmă, noi nu suntem concurenţi. Fiecare dintre oraşele acestea au publicul specific. Concurenţa apare la nivelul de care vorbeam mai devreme, la nivelul orgoliilor, „ce-am făcut eu mai mult decât managerul nu ştiu cărei Opere sau ce-a făcut el mai mult decât mine?”. Acest tip de concurenţă cred că poate să îmbrace două forme: concurenţa constructivă şi cea distructivă. E bine să ai concurenţă la nivel de performanță, dar concurenţa la faţa locului nu există. Publicul din Iaşi n-o să vină la Bucureşti, publicul din Bucureşti s-ar putea să fie curios să vadă spectacolul lui Andrei Şerban de la Iaşi, dar mă îndoiesc că se va deplasa până acolo cu uşurinţă. La fel Cluj, Timişoara. Şi atunci poate că, în viitor, sistemul atât de practicat în lumea bună a Operei mondiale, acela al coproducţiilor, să înceapă să funcţioneze şi la noi. Presimt însă că va fi greu momentul în care ne vom pune la o masă şi vom discuta…
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Sunteți înconjurat, în echipa dumneavoastră de management, de tineri, mai multe fete, foste balerine, eficiente, frumoase, disciplinate…
Răzvan Ioan Dincă: E justificat pentru că baletul creează un tip de disciplină, un tip de rezistenţă la muncă și la stres, iar reorientarea profesională e foarte uşoară în ceea ce îi priveşte pe cei care au terminat baletul. Soţia mea e la rândul ei balerină şi descopăr în ea aptitudini absolut fabuloase care derivă, într-un fel, din ceea ce a făcut ca balerină. Are acea rezistenţă în timp asupra unei probleme, seriozitatea care, iarăşi, caracterizează oameni care au făcut asemenea muncă fizică, sport de cea mai înaltă performanţă, combinat cu artă de cea mai bună calitate. Sunt oameni care nu întârzie, oameni care îşi fac treburile, care îşi iau notiţe, au caiete pe care îşi scriu tot ceea ce trebuie, care vorbesc puţin şi fac foarte mult.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: De când sunteţi căsătorit şi cum v-aţi cunoscut soţia?
Răzvan Ioan Dincă: Căsătorit sunt de trei ani. Matei, copilul meu, are doi ani şi jumătate. Am cunoscut-o pe Violeta la Operetă. Dansa în spectacole cât eu eram director acolo. Dansa în foarte multe dintre spectacolele Operetei. Atunci ne-am cunoscut şi s-a înfiripat o idilă. Ea, în ultimul spectacol pe care l-am regizat eu, „Liliacul”, avea un rol atipic. Nu eram împreună atunci, o distribuisem în rolul unui satir, era jumătate ţap şi jumătate om. Foarte plastic rolul! Şi s-a întâmplat atunci… Practic, din acel moment a început să existe o relaţie între noi. După care a venit, fără să programăm, un copil. Şi ne-am întemeiat o familie. Ea este balerină. Totodată este coregraf. Montează spectacole din când în când, atunci când îi permite timpul, dar nu mai dansează de când avem copilul.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: De ce? N-a mai putut să danseze? O balerină nu mai poate dansa după ce naște?
Răzvan Ioan Dincă: N-a mai putut şi nici n-a mai vrut foarte tare. Aici cred că avem o părere comună despre acest subiect. Ori eşti foarte talentat şi performezi maxim în zona aceasta a baletului ori, dacă nu, mai bine îţi găseşti altceva de lucru. Ori eşti Alina Cojocaru, ori faci altceva. Din punctul meu de vedere, baletul este cea mai dificilă artă posibilă. Şi, când spun dificilă, spun complexitate combinată cu dificultate şi cu performanţă, dar totul pe un fond de uzură fizică incredibilă. Pentru frumuseţea aceea pe care noi o vedem ca spectatori, în spate, cineva suferă fizic foarte mult. Tu, cel care privești, nu ştii ce trăiesc copiii ăia, cum dansează, cum le sunt picioarele pline de sânge, ce probleme de articulaţii au, dureri de spate, ce boli profesionale, cât de repede îşi termină cariera, cât de traumatică e această carieră şi de scurtă! Când ai talentul acela enorm de te duci pe culmile succesului, te gândeşti că poate merită acest mare sacrificiu fizic pe care-l faci. Dacă nu, ar trebui să te mai gândeşti dacă merită. Sigur, e o pasiune foarte greu de frânat. Eu încurajez copiii să facă sport, să facă mişcare, dar numai cei cu adevărată vocaţie să facă balet. Dacă mă întrebaţi în calitate de director al Operei, răspunsul meu ar putea fi mai diplomat în ceea ce priveşte acest subiect. Dar dacă mă-ntrebaţi ca om, ca om care cunoaşte bine acest fenomen, răspunsul meu e acesta, cel pe care l-am detaliat puţin mai devreme. Baletul este acea artă care îţi oferă mult ca spectator, mult ca artist în rarele momente de glorie, dar care cere sacrificii absolut enorme.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Îi puteți ajuta în vreun fel?
Răzvan Ioan Dincă: in acest motiv noi acum în renovarea Operei am inclus un lucru esenţial. Poate părea banal – dar nu este – faptul că am schimbat pardoselile sălilor de balet, acum ele sunt elastice și asta înseamnă că orele pe care ei le petrec acolo, le petrec pe un tip de amortizor care, în decursul timpului, are un rol asupra întregului organism, asupra articulaţiilor, asupra coloanei, asupra spatelui. Se repeta pe o podea extrem de tare cum e, din păcate, acum şi la scenă, dar vom regla acest lucru, vom schimba pardoseala pentru spectacolele de balet, vom pune o pardoseală specială. E extrem de important. Totodată, împreună cu organismele care se ocupă de protecţia socială, vom face în aşa fel, încât să rezolvăm problema cu pensionarea balerinilor. Sunt pensionaţi prea târziu faţă de capacitatea lor de lucru. Nu li se permite o pensie decentă înainte de termen, ceea ce este anormal pentru că balerinii, la cincizeci de ani, nu mai pot să danseze şi e foarte greu să facă altceva. Exemplele celor care fac acum parte din echipa de management sunt extrem de limitate ca număr de persoane. Sunt nişte excepţii.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Vă străduiți să îmbunătățiți condițiile de lucru, dar oamenii pleacă pentru că sunt nemulțumiți de salarii…
Răzvan Ioan Dincă: Există o lege specială a instituţiilor de spectacole. Dacă ea ar fi extinsă şi cu legea salarizării speciale destinate instituţiilor de spectacole, s-ar schimba puţin acest sistem de salarizare bugetar unitar. Să dea nişte salarii speciale oamenilor care lucrează în acest domeniu în funcţie de complexitatea muncii lor, în funcţie de riscurile pe care munca respectivă le incumbă și atunci ar fi mult mai bine şi mult mai uşor de ţinut oamenii alături.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Vă lasă loc să fiţi artist, atât cât vă doriţi, o asemenea poziţie de manager?
Răzvan Ioan Dincă: Vă daţi seama că nu. Din pricina faptului că Opereta a trebuit să pribegească vreo doi ani şi ceva, nu am mai montat niciun spectacol. La Operă, n-am montat niciun spectacol. În alte părţi, având în vedere că am avut două construcţii pe cap, n-am putut pleca, așa că în calitate de regizor n-am mai montat un spectacol de patru ani. Ultimul spectacol a fost “Liliacul”, un spectacol pe care-l consider extrem de reprezentativ pentru mine ca artist. Mi s-au jucat spectacolele pe care le-am montat în decursul timpului în perioada aceasta, dar nu am putut să particip creativ în niciun fel la realizarea vreunuia. Sper că se va ivi un destin mai potrivit şi pentru mine în viitor. Ca să nu stau, am publicat o carte de poezie. Am simţit nevoia să mă exprim altfel din punct de vedere artistic. Am scris destul de mult. Practic, deşi am publicat-o acum un an şi ceva, acum aproape sunt gata pentru a publica o nouă carte de poezii, a doua. În general am scris. Scriu în special poezie, dar mai scriu fel de fel de pastile, fel de fel de articole, fel de fel de eseuri pe teme diverse.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Merită să renunţaţi să montaţi un spectacol aşa, cu anii, pentru a ocupa o asemenea poziţie?
Răzvan Ioan Dincă: Mă mint spunând că merită, dar… Sigur că în momentul în care apar nişte satisfacţii majore în calitate de manager şi creezi posibilitatea ca anumiţi artişti să se exprime, până la urmă te autoexprimi şi tu prin ei într-un fel. Şi alegerea repertorială, şi alegerea artiştilor care colaborează cu Opera Naţională sunt tot un act de creaţie. E adevărat, nu unul atât de vizibil şi amprentat, dar cert, tot un act de creaţie sunt. Cred că ăsta e modul meu, repet, de a mă minţi că fac și ceva creativ în această perioadă. Însă îmi lipseşte foarte mult momentul în care mă obsedează modul în care se rezolvă o scenă, momentul în care se întâmplă lucruri din punct de vedere artistic. Însă voi face ceva pentru a schimba acest lucru. Nu pot trăi fără să montez spectacole. Mi-am pus în cap să constituie doar o pauză această perioadă şi nu o frână.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Aveți dreptul să montați spectacole, dar am impresia că nu aveți dreptul să fiți plătit pentru asta…
Răzvan Ioan Dincă: Dreptul legal îl am. Legea spune aşa că, în calitate de manager, ai un contract semnat cu autoritatea contractantă, în cazul nostru Ministerul Culturii, şi în baza acestui contract ai dreptul să montezi un spectacol sau două spectacole pe an. Şi poţi să fii remunerat cu o sumă de 10% din încasările spectacolului respectiv. E o idee pe jumătate bună, în sensul că şi eu sunt de acord ca un regizor să fie plătit într-o lume a showbiz-ului la început nu cu un avans foarte mare şi, mai apoi, cu tantieme din spectacol pentru a-l motiva astfel să facă un spectacol care se vinde şi are succes la public. Există o astfel de premisă, dar este dusă la jumătate în ceea ce priveşte legea din România, pentru că nu oferă decât acei 10% din încasările respective. Noi, la Bucureşti sau în teatrele mai mari, stăm mai bine cu încasările. Să presupunem, însă, că Andrei Şerban este directorul teatrului Metropolis. Acum este George Ivaşcu, un excepţional profesionist. Dar vreau doar să vorbesc despre un regizor mare la un teatru mic. Are o sută şi ceva de locuri teatrul Metropolis. Cu un bilet, probabil, de 50 de lei. Andrei Şerban, dacă ar vrea să monteze la teatrul Metropolis în calitate de director, şi ar face acolo un spectacol, el ar putea încasa, din cele 30 de milioane care ar fi maximul de încasat pe seară, trei milioane. Eu mă îndoiesc că Andrei Şerban ar fi onorat să câştige trei sute de lei pentru o reprezentaţie la teatrul Metropolis. Nu mi se pare corect din acest punct de vedere. Deci dacă s-ar fi făcut un tip de prevedere care să ţină cont de aceste specificităţi ar fi fost mai bine.
Marea Dragoste/ revistatango.ro: Am ajuns să vorbim despre bani, dar mi-ar plăcea să încheiem întorcându-ne la poezie. Aveți vreun poem care exprimă toate aceste zbateri?
Răzvan Ioan Dincă: Cred că toate poeziile mele incluse în volumul “Ceva ce moare când noi ne trezim” au legătură cu ceea ce simt, cu ceea ce trăiesc.
Mai târziu, citind volumul lui Răzvan Ioan Dincă, mi-am permis să aleg eu două versuri pentru încheiere: “Ne-atacă viața cu puteri multiple,/ ca într-un joc modern cu falși eroi”…
